Post-post-post moderne
Nu mor după statisticile de pe blog, dar uneori le consult, mai ales mă interesează criteriile căutării, date de “termenii motorului de căutare”…
Ei bine, ce poem post post post modern s-ar putea face cu ciudăţeniile pe care le caută unii!
Unul caută “bătrîni care dorm”, iar altul e avid după “demon aripi rupte”!!
Altul vrea musai “imagini dealul cu fluturi”, în timp ce altcineva doreşte “statui la-ntîmplare”!
O domnişoară ar dori “peruci şi mese”, un pervers, probabil, ar vrea să găsească “cîini care ştiu să lingă”!!!
Altul, foarte doct, vrea de-a dreptul “picturi pe aripi de viitor”, o mamă ecologistă, cred, caută “copilul şopîrlă”, iar un tînăr revoltat caută “agresivitatea arhitecturală”.
O tînără simpatizantă a colecţiei noastre de fluturi ar comanda “fluture mov cu negru”, în timp ce un poet ar dormi “somnul albastru”…
Ce ar mai putea să caute?? Înger monstruos, cal cu copite de fulgi, cordoanele ombilicale ale scarabeilor, tava vieţii, ornată cu ghirlande de ocazie… Oricum, realitatea bate imaginaţia!!!
(picturile: Salvador Dali)
Wet butterfly (Carmen Moraru)
De mult nu am mai fost atât de dezorientat şi atât de cumplit de obosit… Încerc să dau din aripi şi încă mai zbor, dar din ce în ce mai greu… Simt stropii de ploaie alunecând pe nervurile aripilor şi topindu-mi toată vlaga… Cumplit e că nici nu mai ştiu unde sunt… Văd nişte clădiri ciudate în jur… Înalte, cenuşii şi jupite pe alocuri… Nu ştiu ce sunt, dar sigur nu seamănă cu nimic din ce era în pădurea de unde am plecat… Nici flori nu prea sunt în locul ăsta cu totul şi cu totul de neînţeles… Pe ici pe colo mai găsesc câte una, dar plină de ţărna stârnită de ploaia care nu mai stă… Dar, uite, magnolii… Cu flori uriaşe, cărora parcă le e frică şi de fluturi într-o primăvară atât de bacoviană… Îmi fac curaj şi încerc să găsesc drumul spre poieniţa din pădure, unde eram printre prieteni… Dar iar nu mai înţeleg nimic. Cărările de-aici sunt mai pline de gropi decât cele din sălbăticie… Nişte uriaşi stropiţi de glod, ascunşi sub un fel de flori imense – dar fără miros, fac slalom printre capcanele presărate prin locul căruia aud că-i spun oraş… Ştie cineva cum pot scăpa de-aici? Şi, mai ales, unde aş putea să mai văd, măcar o dată, cum răsare şi apune soarele?…
Postat de Carmen Moraru http://carmenmoraru.blogspot.com
Fluturele negru al Laurei
Miile de fluturi se adăposteau de frigul nopţii în podul unei case părăsite. Culorile lor variate nu reuşeau să alunge obscuritatea ce-i copleşea.
Dimineaţa, aproape de corpurile lor neînsufleţite, se aflau micile perle albe, ce vor da naştere următoarei generaţii de fluturi negri. Astfel, după un timp, se trezesc la viaţă mulţimile de fluturi ce aşteaptă nerăbdători să exploreze. Podul s-a transformat din cimitir, într-un loc plin de viaţă…plin de ciudaţii fluturi negri, ce vor umple plaiurile, uimind pe unii şi dispreţuind pe alţii cu felul în care arată…
Căldura soarelui, le încălzeşte aripile…acum podul e gol, ultimul cocon ce urmează să dea naştere unui alt fluture, lipit de marginea unei ferestre sparte, nu dă semne de viaţă…
Lumina lunii, ce se propagă prin fereastra prăfuită şi incompletă, încălzeşte uşor coconul rece… A mai trecut o zi, până când, într-un final, fluturele ‘mort’ revine la viaţă… Călătoria lui începe spre orele dimineţii, când oamenii nu au apucat încă să se trezească. Aripile sale fragede îl susţin cu greu în aer, poposind din când în când pe florile din jurul casei părăsite. Pe o potecă stă liniştit pe o bancă un bătrân citind un ziar vechi de 15 ani. Fluturele negru, apropiindu-se de acel bătrân, observă cum tristeţea din ochii săi la vederea unei fotografii vechi de familie…Cu o aruncătură de băţ mai încolo, un om coboară din maşina sa de ultimă generaţie, şi se îndreaptă singur spre casă. Din curiozitate, fluturele negru, hotărăşte să intre şi el. După un timp însă o urmă de sânge, venind dinspre camera omului, explică totul…
Spre seară, fluturele părăseşte casa şi ajunge în curtea unui liceu. Acolo, un elev este prins de către un profesor fumând şi altul este prins fugind de la ore….
Apusul marchează finalul unei zile obişnuite pentru oameni, dar dramatică pentru fluturele negru, aşa cum razele lunii l-au adus la viaţă, acum i-o vor lua…
Postat de Laura Crăciun
Efemeride (Carmen Moraru)
Nu pot dormi. Am avut o zi atât de grea încât nici somnul nu mi se lipeşte de gene. Şi fiindcă tot umblu prin casă fără rost, am şi gânduri pe măsură. Mă gândesc inclusiv la “Fluturele negru” al lui Zeffy. Aflu că textele vor apărea într-o revistă culturală şi că există un proiect ca să apară într-un volum, care să fie vândut pentru ca banii să se ducă pe acţiuni umanitare. Ideea era a mea şi nu am vorbit de acţiuni umanitare. Am vorbit doar de o carte pe care autorii să şi-o dăruiască în prag de Sărbători. Şi ştiu bine de ce am spus asta, pentru că nu e vorba de un best seller, ci de gânduri inteligente. Iar lumea nu mai cumpără de mult aşa ceva. Cumpără pornografie, violenţă şi tot ce mai e împrejur. Vreţi acţiuni umanitare? În prag de Sărbători donaţi ceva din prea plinul sufletului. Din alocaţie, dacă sunteţi adolescenţi, sau din salariu, dacă sunteţi maturi. Cumpăraţi câteva cutii de vopsea şi mergeţi la un azil de bătrâni şi vopsiţi pereţii. Cu fluturi mari, viu coloraţi, care zboară printre flori – minunate în simplitatea lor. Experimentaţi, cu cartea de bucate sub nas, o reţetă de prăjituri şi duceţi-o necăjitului de lângă voi, care are mai puţin decât cei de la azil. Mă tem că, de fapt, şi acţiunile umanitare s-au demonetizat. M-am ocupat ani în şir şi încă sunt voluntar al unei asociaţii umanitare din Italia şi ştiu bine ce spun. Zâmbiţi semenilor voştri! E un gest caritabil, pentru că e posibil ca nimeni să nu-i mai fi privit cu un zâmbet. Duceţi o găleată de apă, cumpăraţi o pâine, faceţi zilnic un gest frumos. Poate aşa nu vom mai fi efemeride, sau “Fluturi negri” pe harta lumii… Aşa cum mă tem că suntem acum…
Text de Carmen Moraru: www.carmenmoraru.blogspot.com
Încă un fluture… fie el şi negru…
Tot timpul m-am întrebat dacă un fluture e conştient de frumuseţea pe care o are imediat după ce iese din cocon… Oare cum se vede el pe sine? Oare are adevarata lui valoare? Sau se consideră în continuare o mică omidă care se târăşte pe frunze… şi dacă nu ştie nimic despre el… cum va afla? Când va afla? Dar mai important… La ce îl va ajuta să afle? Oricum, ceilalţi fluturi îl văd… şi doar faţă de ei are importanţă cum arată… pentru sine nu prea contează modul în care îi sunt colorate aripile… un pic de roşu un pic de mov şi un pic de albastru pe un fundal negru…
Vicu Buzac, absolvent ATL, student la Drept
O cafea tare, din petale de fluturi
Duminică 16 mart. 2008
De câteva zile, starea de boală m-a împiedicat să scriu. Aştept să treacă seceta febrei ca o plantă cu gura uscată, rugoasă. Pentru revigorare, am privit prin insectarul cu fluturi negri, personali, de pe blog-urile copiilor. După literatura de sertar, o altă specie conjuncturală s-ar putea naşte, literatura de insectar. În imaginarul deriziunii lumii, perdantul notoriu – vântură-lume – era cel „dus cu pluta” sau „taie frunze la câini”, sau „nu-l vezi că prinde fluturi?”
Câţiva adolescenţi prind fluturi literari pe blog-uri şi, poate, nu e numai risipire în asta, numai vânare de fum !
Memoria anesteziată şi difuză are nevoie de fixarea câte unei himere, fie ea şi cu văl negru coborât pe chip, mai ales când fotogramele se suprapun fără ca mintea să mai aibă forţa ordonării. Cronologia memoriei se poate defecta şi singura şansă de a nu-ţi rătăci sufletul e să priveşti „fluturii negri” captivi în labirintul cu ramă trandafirie, în care, pare-se, tu însuţi aştepţi în starea de nimfă.
Pe drumul de sâmbătă, spre Humor, ne-am chinuit gândurile să ne amintim când am fost ultima dată cu Jar în lunca Moldovei. Eram convins că prin toamna anului trecut, dar nu puteam preciza când. Abia după ce am verificat fotografiile din computer, am înţeles că din august 2007 nu am mai trecut pe acolo. Ieri ne-am oprit, după cum ştiam că Jar vrea asta, simţea mirosul locului de cum maşina urca dealul, la cabana de la Ilişeşti. Am făcut câţiva paşi pe o mică pajişte unde îi plăcea să alerge. Am aruncat un băţ departe, cu toată forţa de care am fost în stare, îi plăcea lui Jar să alerge după el, mai ales dacă tăria aruncării făcea ca bucata de vreasc să se mai învârtă pe pământ şi să sară ca o roată… Fluturi mici şi negri şi parcă prea calzi îmi picurau pe obraji.
În drumurile noastre la Voroneţ ne opream să bem, privind lunca Moldovei, cafeaua de acolo cu gust aparte. Mult timp am crezut că aprovizionează barul cu o cafea anume, căreia i se datorează gustul special. Apoi am opinat că apa e sursa gustului inconfundabil, poate combinaţia apă-aer-loc-timp erau decoctul alchimic în vraja căruia plonjam.
Ieri, deşi am privit din treacătul maşinii cabana, nu ne-am mai dorit cafeaua neagră din petale de fluturi.
Poastat de Dumitru Agachi
Fluturele negru al Alexandrei
Cu totii ştim că fiecare are o culoare preferată, asta e lege. Poate culoarea asta să fie cheia fericirii noastre?… Nu te simţi bine purtându-ţi fericirea? Singurul lucru care te face fericit şi te simţi chiar extraordinar…
Imaginaţi-vă o lume fără culoare, fără culorile favorite, fără a vă putea simţi bine, să nu fii capabil să vezi TOATĂ frumuseţea culorilor… v-aţi simţi orbiţi de mâhnire ca şi negrul sau griul – serioşi şi neavând puterea nici de a zâmbi. Aţi văzut vreodată Fluturele Negru?
Îmi aduc aminte de imagini cu acest fluture, propriu zis îmi aduc aminte de colecţiile de fluturi din muzee şi chiar ale vărului meu. La vârsta de 5 sau 6 ani eram în vacanţă la bunici şi am făcut o mică reuniune de familie unde au venit verii şi verişoarele mele. Fiind atât de mică, mă plictiseam, uşor m-am retras în altă cameră, unde am găsit acest fluture de care tot vă spun de câteva rânduri. Un fluture obişnuit a ieşit din arşiţa verii, retras în camera răcoroasă în care mă aflam, am încercat să mă apropii şi a început să zboare prin cameră. Mă uitam uimită şi nemişcată la acea creatură mică, incredibil de colorată. Pe când ceilalţi mă căutau… m-au găsit privind fluturele, cu ochii boldiţi la orice mişcare a lui. Mătuşa mea mi-a zâmbit şi a plecat, dar se intoarse în câteva secunde cu o cutie mică, ai fi spus că ai putea sufoca ceva acolo. Şi aşa a şi fost, mi-a ameţit frumosul prieten şi apoi, în disperare să înţeleg ce se întâmpla, a apărut la scurt timp şi acul care l-a străpuns. Am avut puterea de a întreba “De ce?”, iar mătuşa mea, cu acelaşi zâmbet care, pentru mine, devenise sadic “pentru colecţia lui Vlad”! Uitându-mă mai bine şi cu ochii înlăcrimaţi, culoarea lui pierise pentru mine, mă înconjurau sumbre culori, pănă şi fluturele părea a fi complet întunecat.
Postat: Alexandra Onofrei
Fluturele negru al Tinei
Fluturi … cand spui fluturi te gandesti la acele zburatoare colorate in mii de culori, care zburda vesele pe campii, care ne insenineaza ziua. Te gandesti la lucruri marunte, la “Traieste clipa!”, caci se stie ca fluturii traiesc doar o zi pe pamant. Si ce ai face daca ti-ar mai ramane doar o zi de trait pe pamant? Unii ar vrea sa petreaca acea zi cu persoana iubita, altii ar vrea sa faca sporturi extreme, altii ar merge in locuri dragi lor, altii ar citi o carte pe care nu vor sa o lase neterminata si mii de alte lucruri.
Dar fluturii? Fluturii ce fac in singura zi traita pe pamant? Fluturii fura zambete oamenilor. Dar cand un fluture este negru? El ce face? Caci nimeni nu zambeste la vederea lui. Unii l-ar asocia cu un prevestitor de rele.In singura zi traita pe pamant se chinuie si el sa fie ca ceilalti, sa smulga un zambet de la un copilas, macar.
Fluturii sunt asemenea oamenilor, apreciati pentru cum sunt, pentru cum arata, nu pentru ceea ce sunt. Majoritatea priveste doar exteriorul, iar cei care ies din tipar primesc o eticheta pe care scrie: CIUDAT/RAU.
Dar ce vina are fluturele ca s-a nascut negru? Ce vina am eu ca sunt altfel?
Postat de Tina (http://pitictembel.blogspot.com/2008/03/fluturele-negru.html)
Fluturele Foarte Negru
Într-o seră de iunie, parcă, Fluturele Foarte Negru îşi luă rămas bun de la familia sa, mai cu seamă de la Fluturele Negru, despre care nu avea o impresie tocmai bună, datorită numeroaselor dispute mai mult sau mai puţin filosofice, purtate în jurul ideii de dreptate absolută.
Fluturele Negru susţinea sus şi tare că cel care are dreptate, ar trebui să şi-o afirme răspicat, el fiind tributarul tuturor valorilor etice posibile (bine, frumos, adevăr) şi nu are de ce să se neliniştească.
În replică, fratele său, Fluturele Foarte Negru (prescurtat, FFN) a sugerat că, atunci când ai dreptate, nu înseamnă că eşti şi agreabil, dimpotrivă! „Mori cu dreptatea în mână, fraiere!” îi spuse FFN lui FN. „Uită-te în jur şi revino-ţi! Ce vezi? Câţi dintre cei care-şi exprimă cu voce tare ideile, care mai apar şi prin Media, au dreptate? Câţi cred cu adevărat în ceea ce spun? Câţi nu molfăie idei doar de dragul de a se auzi pe ei înşişi, în dauna celorlalţi! Câţi se înghesuie să reprezinte ideea de Dreptate şi câţi sunt capabili să rămână la ea, în pofida tuturor? Eşti cumva nebun sau nu eşti deloc de pe lumea ASTA? Tu, de pildă, ar trebui să înveţi să te DESCURCI, asemeni celorlalţi, să te baţi cu pumnii în piept, să aplauzi pe toţi minusculii zilei, să te chiorăşti admirativ la toate elucubraţiile lor, să zâmbeşti într-una şi să te prefaci că-ţi pasă, să participi alături de ei la toate comicăriile de tip: „acţiuni”, „vernisaje”, „lansări de carte”, luări de cuvânt, „campanii”, şedinţe, să fii VĂZUT în compania lor, să se ştie că şi tu EXIŞTI! Altminteri, ce folos mai ai pe lumea asta, prăpădenie ce eşti?!” încheie solemn Fluturele Foarte Negru şi îşi acoperi aripile de smoală cu un frumos costum de carnaval, întruchipând un europorumbel alb pe fundal albastru, apoi zbură cu oarecare greutate către o lume mai curată!
Poveste de adormit copiii, scrisă pentru a intra în jocul de pe blogul lui Zeffy, http://zeffy.we3d.net/, joc pe care îl susţin cu toată forţa!
Elena Agachi
Comentarii recente