Între ani…
Între ani stăm cu toţii, cum spunea cronicarul, “sub vremi”. Focul vieţii arde mocnit, aşa ca în soba bunicilor (foto), căldura lui încă ne mai bucură.
Dar să vedem cum au primit blogurile prietene puntea dintre ani.
Drama Club a serbat primul ei Revelion la liceu. Urmînd linkul, veţi găsi cîteva fotografii…
Andra şi-a făcut un bilanţ, apoi şi-a luat firea căci …se apropie tezele!
Dumitru a fost puţin trist, apoi si-a amintit de Viena şi i-a mai trecut.
Ştefana şi Mihai Sava au fost, pe rînd, nostalgici, analitici, au făcut ce fac toţi românii, au exersat RÎSU-PLÎNSU…
Gigi Rusu scrie despre un om de zăpadă visător, rătăcit printre noi şi-şi petrece noaptea dintre ani cu un Înger.
Carmen Moraru nu se lasă de jurnalism nici de Crăciun, are şi foto de la Humoooor!! Iar Merlinlx are pe blog superbe fotografii de la Ieud, dar şi fotografii ale groazei de la Sighet.
Una peste alta, 2008 a fost un an bun, pe alocuri.
Cu drag tuturor prietenilor noştri!
Despre iubire…
(G. Klimt, Sarutul)
Acum cîteva zile postam un comentariu sec despre iubire la un articol al Ştefanei.
Ea a luat un fragmenţel şi l-a comentat la rîndu-i…
Atît de frumos a scris Ştefana, încît am decis sa vi-l propun şi vouă…
Povestaşul (Mihai Sava)
Tu trăitorule, trage buturuga aprope de foc,
Si ţipureşte-mi vieţile noastre,
Asa cum făceau inuiţii,
Când mergeau sa vâneze elanul,
Cu coarne de piele, şi bot de zăpadă cernită,
In drumuri de fum, şi alunul din arcuri.
Trage-ţi şi visul, adu-l lânga apă, freacă pământul cu umbra poveştii,
Scoate sămânţa vie din lut şi pune-o în cuptorul de argint ,
Să ne vedem iar cum eram mici,
Si mergeam să facem pologul, ţi-aduci aminte ?
Mirosul de fân abia mort, cu năpârci tăiate de coasă,
Cu brânza roşie ascunsă-n podişca din târlă ?
Tii minte cum zbura moebus?
Cu ochi de văzduh, şi vuiet de ploaie,
Eram sus, şi muntele ne părea de o mie de ori mai înalt.
Acum am crescut, ne-a rămas doar o pată de sânge pe frunte,
Si ne plângem, o octavă mai jos…
Foto: Lucrari de Sorin Agachi
Pseudocritica poeziei pure (Dumitru Agachi)
Mihai Sava este un poet autentic. Nu e nimic de demonstrat aici. Doar să vedem dacă în ambalajul de poet, în „mantaua” literară, încape domul de care am pomenit. „Poetul, ca şi soldatul – spunea Nichita Stănescu – n-are viaţă personală”; se referea, cred, la specia aceea de poeţi pe cale de stingere naturală, oarecum militantă întru poezie lor – orice poet e în poezia lui, nu în poezia sui-generis cum mai cred na(t)ivii – poetul apt-combatant să-l numim, în aceeaşi cheie cazonă. Mihai Sava pare din categoria aceea mai aşezată cu viaţa personală a lumii sale poetice, să-i zicem a rezerviştilor. E cu „mantaua” în raniţă, o îmbracă la paradă sau, uneori, scoate Ştefana, soţia lui, câte ceva, un guler, o mânecă, în văzul blog-ului, cum a făcut mai acum câteva zile cu o duzină de poezii.
Unul dintre texte e o artă poetică tulburătoare, izvorâtă din adâncimi de veritabile culmi poetice, Ion Barbu şi, mai spre vremile noastre, Nichita Stănescu:
Întâmplări oblomoviene. (VIII)
e visceral, iţi spun,
poezia e mică.
e cu mult mai mică decât un epsilon, foarte bine ales,
între Alef şi celălalt nume de 216 litere.
mă străduiam să nu fac nimic azi, dar nevăzând nici o poezie de jur împrejur m-am apucat să lenevesc una
Şi în poezia asta se făcea că eram tigru de mare, cu puteri de poet ireal,
ce-şi trage muza din visele trecuţilor prin păcat, fără măcar să ştie că Zaharul
e doar o plăsmuială a năpârstociei.
Că nu mai vrea nimeni să aibe de lene a-şi încreţi frunţile de culoare şi vise.
Nu întâmplător acopeream începutul dizertaţiei mele în mantaua cehoviană, din care s-a tras starea aceea a lui dolce far niente tradus în slavona lentoare oblomoviană. Iată, prin urmare, cum e cu poezia: e mică, nu are nimic monumental în infinitatea măruntă a mecanicii sale. Poetul acesta nu arde, priveşte şi nu vede „poezie de jur împrejur”, însă nu-şi uită menirea şi se apucă (să făurească ?, nu, şi-ar abandona condiţia) doar să „lenevesc una”, încât oblomovianul a lenevi devine cel mai creator verb cu putinţă.
Într-un alt text (redau un fragment) asocierile geografiei poetice personale sunt revelatorii:
Paris
Spaţii / tablouri real-imaginare personale
Am putea culege câteva agate de pe malul Senei,
Le-am putea pune într-un potpourri lângă Grand Palais,
Şi-am urca până sus în Eiffel, cât să ni se facă frică de zei.
Te-aş lăsa să-mi dezmierzi visele, vorbindu-mi de noi şi Copou,
Aş căuta în ochii tăi crenelurile Louvre-lui.
Mihai Sava e un poet român din Canada. Nu mi-am făcut temele pentru acest comentariu, nu ştiu dacă a debutat sau nu cu volum, dacă are cărticelele sale de poeme sau pur şi simplu nu. Nici nu are prea mare importanţă; el există ca poet, sunt suficiente doar câteva cuvinte în limba poeziei şi Mihai Sava deja le-a rostit.
“La umbra unui crin…”
Nu vom fi în ţara anul acesta. Cum nici anul trecut n-am fost şi cum nici anul viitor nu vom fi… Ar fi trebuit să fiu mai precisă cu privire la momentul întîlnirii, desigur, doar că a devenit pentru mine o obişnuinţă să dau rendez-vous-uri oarecum atemporale… A trecut atît de mult timp încît mă întreb dacă o revenire nu a devenit oarecum nelalocul ei. Doar că uneori, destul de des dealtfel, mi se întîmplă să mă întreb cum ar fi … Citind paginile voastre despre Humor mi s-a făcut un dor nebun de Cîmpulung, de mirosul brazilor, mai ales vara, după ploaie. Mi s-a facut dor să urc la cabană, pe Rarău, să străbat pe jos drumul de ţară care te duce acolo, de-a lungul unui pîrîuaş care îşi merită bine diminutivul. Numai ca există o frică teribilă de ce aş putea resimţi …Iţi scriam că doar în exil întelegi de ce Cioran nu a mai revenit la limba română. Ei bine, tot în exil înţelegi, mai bine zis simţi, de ce nu a mai revenit niciodată Acasă… pentru ca acel Acasă să poată rămîne… Acasă. Departe fiind, îţi aminteşti doar mirosul de brad şi brînduşele, uiţi de tot ce te-a făcut să pleci. Şi nu vrei ca toate acestea să moară. Căci, cu ce ai mai ramîne după aceea?
Hotărîsem împreună să nu ne mai întoarcem, ca sa putem păstra tot ce a rămas frumos în mintea noastră, să nu distrugem ce încă mai reprezintă pentru sufletul nostru Acasă. Numai că au început copiii să ne întrebe pe unde am copilărit. O să sune cel puţin bizar ce am să spun, dar atunci am înţeles că dacă Cioran ar fi procreat, poate că s-ar fi întors, măcar o data, doar ca progenitura să poată înţelege teribilul acestor vorbe: “je donnerai tous les paysages du monde pour celui de mon enfance”…
Aşa că riscăm să ne vedem cîndva, deşi nu foarte curînd, la umbra unui
brad!
Ştefana
Ştii, Ştefana, Mircea Eliade are undeva, în nuvelistică o formulare oraculară: „La umbra unui crin, în Paradis…”
Aceste cuvinte mi-au venit în minte, citind rîndurile tale, mai ales că ele se refereau la tematica exilului. E o problemă delicată, aceasta, nu vreau să ne întristăm acum, te rog să mă ierţi, dar eu NU cred că cel mai bun exemplu pentru acest tip de discuţie ar fi Cioran… Poate că nici Eliade… Ei doi, din mulţi, mulţi alţii au hotărît să nu mai revină…S-a scris enorm despre asta, şi tu ştii…
Şi totuşi alţii au revenit. Unii au revenit de tot, alţii, doar în vizită, la mormintele părinţilor, să respire aerul prăfuit al patriei, dar, Doamne, cît de benefic… Au revenit să cumpere costume populare veritabile pentru copiii lor, lucru pe care, stînd aici, nu l-ar fi făcut niciodată…
Teoria mea e aceea că, îndepărtîndu-ne, trebuie să lăsăm loc de IUBIRE; mental, am putea iubi ţara asta, cu toate păcatele ei, şi fără să plecăm… Ar fi , însă, un efort pe care, mai cu seamă la tinereţe, nu avem stare să-l facem… Atunci, plecînd, învăţăm SĂ O IUBIM, asta e mai important decît dacă mai revenim sau nu…
Eu cred că tu şi familia ta minunată, pe care o iubim, veţi da la o parte toate temerile şi, deşi tare departe, veţi găsi vreodată timp, disponibilitate, curaj, drag, poftă, curiozitate… să reveniţi, pentru VOI în primul rînd, pentru copiii voştri, pentru TRECUT, pentru el, mai cu seamă… După cum ştii, Cioran nu a mai avut, sărmanul, acces la TRECUT… A fost pedeapsă? Numai Dumnezeu mai ştie… A murit UITÎND, uitînd pînă şi cine este… Povestea Liiceanu că i-a dus o traducere a unei cărţi a lui (a lui Cioran), apărută la Humanitas, şi că Cioran, bolnav, nu şi-a recunoscut nici numele pe propria carte…
ACCESUL LA TRECUT este, cred, cea mai frumoasă recuperare pe care, din cînd în cînd, am putea să ne-o oferim, măcar o data în viaţă, să ne revedem, „la umbra unui crin, în Paradis”… adică AICI, Ştefana!…
Cu drag, Andreea Elena Agachi, de Paşti, 2008
FOTO: Vorona, vedere spre lac
Vremuri de bejenie
De Sărbători sensibilităţile tuturor sunt modificate… Ne vrem mai buni, mai senini, mai împliniţi… Şi poate că unii dintre noi chiar reuşesc.
Cu siguranţă vine momentul în care ne gîndim la trecut, mintea oboseşte în a cotrobăi, amintiri fugare ne bîntuie, figuri pe care le credeam adormite răsar, modificate, ca un fum albăstrui ce ni se prelinge în suflet. Mai mult ca oricînd, cei dragi şi plecaţi de aici, în cele ţări, sunt lîngă noi, ori, nu mai ştiu, poate că puterea gîndului nostru îi face sa revină…
Au plecat cu inima strînsă, cu mintea liberă, cu sufletul deschis… Au plecat să caute o lume în care să nu mai aibă de îndurat ură, dispreţ, prostie, indiferenţă, sărăcie, nonvaloare, animalitate, mizerie… Au plecat pentru că au făcut un calcul şi au văzut că viaţa e prea scurtă ca să încapă toate astea plus celelalte…
Acolo unde sunt prietenii noştri, toţi ai noştri, acolo suntem şi noi, cei rămaşi acasă! Căci, iată, inimile lor bat cu putere cînd ştiu că noi nu i-am uitat, că singurul dar care ne-a mai rămas nouă, celor de aici, e poate, solidaritatea.
Cu puterea gîndului vă chemăm la bucurie, pe voi toţi, cei care sunteţi departe, şi ne rugăm să se îndure cineva şi de ţara asta, să o scoată din vîrtejul în care a intrat…
Comentarii recente