“…acest Bruges, ca o lebădă a morţii” , cum spune Georges Rodenbach, ne-a chemat la un eveniment neaşteptat: o expoziţie de pictură, grafică şi sculptură SALVADOR DALI!
Numai după cîţiva paşi, răsfoind frisonaţi gravurile, grafica şi acuarelele lui Dali, am dat peste cîţiva FLUTURI!
Erau alegorii ale Morţii, ale Vieţii, ale Iubirii, pluteau crispaţi printre linii, stăteau acolo, prinşi întru eternitate pe o tulpină de trandafir…
Un fluture stropit cu albastru îşi măsoară umbra peste cea a unui demon_înger. La Dali nu ştii niciodată care e îngerul, care e demonul, sunt interschimbabili, işi fac servicii reciproc; la Dali totul curge, lucrurile se termina în păsări, păsările în animale, animalele suferă de boli necunoscute, de sexualitate delirantă, de lene, de foame, de nebunie… Viziunilor expresioniste daliniene le corespund coşmarurile noastre, coşmaruri cu animale rebegite, cu ziduri crăpate, cu ceasuri umide, cu femei-fluturi, cu boli necunoscute, cu ticăloşii amare, cu trădări şi cu împăcări, coşmaruri ale existenţei, vise uluitor de familiare, poate, sau poate că ne uimesc prin ineditul asemănării…
Spune Rodenbach: “ce putere de neînţeles exercită asupra noastră asemănarea!…Instinctiv există în noi înscrisă chemarea noului. Ne plictisim de bine. Ne bucurăm şi de sănătate şi de fericire numai prin contrast. Tot astfel, dragostea trăieşte mereu numai din întîmplările ei rupte. Iar asemănarea este punctul în care se întîlnesc şi se împacă cele două tendinţe contradictorii ale firii noastre”, noul şi vechiul, nocturnul şi diurnul, aş spune eu. Două tendinţe care fac posibilă asemănarea noastră cu aceste coşmaruri ale lui Dali, care plac nu pentru că aparţin unui geniu, ci pentru că ele sunt NOI, în clipele noastre mohorîte ori sublime…
Una din multele variante ale Femeii cu sertare surîde Îngerului Morţii, ”tăcere şi linşte pînă în adîncul timpului”(Rodenbach).
Privit din faţă, e un Înger mai trist, cu o gaură în loc de inimă, desigur, cu frumosele aripi abia mijite, cu mîinile încordate a biruinţă sau, poate că e un Înger abia trezit din somnul lui de moarte. Privit din profil, aproape din spate, din capul triunghiular ies două coarne neliniştitoare. Demonul se trezeşte sau el abia adoarme?
iunie 28, 2008 | Categories: jurnal de călătorie | Tags: Bruges, colectia de fluturi, Dali, jurnal de călătorie | 2 Comentarii »
Seara am petrecut-o în Iaşi, printre grupuri de costume negre. Statice şi uşor gălăgioase. Care nu priveau multele lucrări de grafică înşiruite pe pereţi, în sala ritmată de coloane. În faţa uneia dintre compoziţii am privit îndelung. Era un tablou din anul 2000 în acuarelă şi tuş, duct gros, apăsat, aproape zgâriat. Nu fineţea desenului l-a interesat pe artist ci dinamica tulburătoare.
Tema fluturelui, pe care au dezvoltat-o până nu demult copiii pe bloguri mi-a rămas undeva, încât involuntar o recunosc în neaşteptate locuri şi fără să vreau o continui imaginar… Nu de mult am regăsit-o într-o expoziţie de artă la Viena, în Casa Secession, pulsau aripile mari, rotunjite, inocente, ale unor fluturi care camuflau siluete umane.
Într-un cu totul alt spaţiu, în sala flancată de coloane a restaurantului era seară şi priveam tabloul graficianului Dragoş Pătraşcu. Frapa dezlănţuita alergare a calului. Nările sfredelite adânc par însetate de aerul dilatat în faţa alergării. Un fascicul de curbe dau un efect hipnotic de galop. Călăreţul inedit este un fluture cu aripi ascuţite, un Icar negru ce ţine aripile desfăcute în beţia alergării ca un zbor…
Foto: grafică, Muzeul Secession din Viena şi faţada muzeului
mai 12, 2008 | Categories: Dumitru Agachi, jurnal de călătorie | Tags: colectia de fluturi, Dumitru Agachi, jurnal de călătorie, Secession | 1 comentariu »
În căutarea lui „agnostos theos” metamorfozat într-un fluture negru
De ce un fluture ? Şi de ce negru? Să-ţi spun drept asta este imaginea ce m-a obsedat o întreagă după-amiază toridă de duminică. Culmea e că a fost, într-adevăr, duminică; în orice altă zi de s-ar fi întâmplat, mă îndoiesc că aş mai fi avut ce scrie acum. Curios şi suspect este că, în acea zi, drumurile mi s-au încrucişat cu ceea ce s-ar numi un cortegiu funerar. Nimănui nu-i plac morţii, nici mie, dar în acea zi de duminică, preoţii cu aspectul lor rotunjor, de bine hrănit, păreau mai puţin severi şi mai cumsecade ca niciodată. Mortul încă îmi displăcea, dar un fluture (ce-i drept nu pot să spun că era chiar negru) îşi făcea poznaş de lucru părând a ignora şi chiar caricaturiza misterul profund şi ultim al vieţii. Nu sunt un sentimental, dar mi-am amintit un frumos citat care spunea că sfârşitul e doar un alt început; nu ştiu cum, dar fluturele părea un nou fluture.
De ce un fluture? Pentru că a fost acolo! De ce negru? Pentru că părea adormit, sumbru şi liniştit.
aprilie 12, 2008 | Categories: Uncategorized | Tags: colectia de fluturi | Scrie un comentariu
De mult nu am mai fost atât de dezorientat şi atât de cumplit de obosit… Încerc să dau din aripi şi încă mai zbor, dar din ce în ce mai greu… Simt stropii de ploaie alunecând pe nervurile aripilor şi topindu-mi toată vlaga… Cumplit e că nici nu mai ştiu unde sunt… Văd nişte clădiri ciudate în jur… Înalte, cenuşii şi jupite pe alocuri… Nu ştiu ce sunt, dar sigur nu seamănă cu nimic din ce era în pădurea de unde am plecat… Nici flori nu prea sunt în locul ăsta cu totul şi cu totul de neînţeles… Pe ici pe colo mai găsesc câte una, dar plină de ţărna stârnită de ploaia care nu mai stă… Dar, uite, magnolii… Cu flori uriaşe, cărora parcă le e frică şi de fluturi într-o primăvară atât de bacoviană… Îmi fac curaj şi încerc să găsesc drumul spre poieniţa din pădure, unde eram printre prieteni… Dar iar nu mai înţeleg nimic. Cărările de-aici sunt mai pline de gropi decât cele din sălbăticie… Nişte uriaşi stropiţi de glod, ascunşi sub un fel de flori imense – dar fără miros, fac slalom printre capcanele presărate prin locul căruia aud că-i spun oraş… Ştie cineva cum pot scăpa de-aici? Şi, mai ales, unde aş putea să mai văd, măcar o dată, cum răsare şi apune soarele?…
Postat de Carmen Moraru http://carmenmoraru.blogspot.com
aprilie 6, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | 1 comentariu »
Miile de fluturi se adăposteau de frigul nopţii în podul unei case părăsite. Culorile lor variate nu reuşeau să alunge obscuritatea ce-i copleşea.
Dimineaţa, aproape de corpurile lor neînsufleţite, se aflau micile perle albe, ce vor da naştere următoarei generaţii de fluturi negri. Astfel, după un timp, se trezesc la viaţă mulţimile de fluturi ce aşteaptă nerăbdători să exploreze. Podul s-a transformat din cimitir, într-un loc plin de viaţă…plin de ciudaţii fluturi negri, ce vor umple plaiurile, uimind pe unii şi dispreţuind pe alţii cu felul în care arată…
Căldura soarelui, le încălzeşte aripile…acum podul e gol, ultimul cocon ce urmează să dea naştere unui alt fluture, lipit de marginea unei ferestre sparte, nu dă semne de viaţă…
Lumina lunii, ce se propagă prin fereastra prăfuită şi incompletă, încălzeşte uşor coconul rece… A mai trecut o zi, până când, într-un final, fluturele ‘mort’ revine la viaţă… Călătoria lui începe spre orele dimineţii, când oamenii nu au apucat încă să se trezească. Aripile sale fragede îl susţin cu greu în aer, poposind din când în când pe florile din jurul casei părăsite. Pe o potecă stă liniştit pe o bancă un bătrân citind un ziar vechi de 15 ani. Fluturele negru, apropiindu-se de acel bătrân, observă cum tristeţea din ochii săi la vederea unei fotografii vechi de familie…Cu o aruncătură de băţ mai încolo, un om coboară din maşina sa de ultimă generaţie, şi se îndreaptă singur spre casă. Din curiozitate, fluturele negru, hotărăşte să intre şi el. După un timp însă o urmă de sânge, venind dinspre camera omului, explică totul…
Spre seară, fluturele părăseşte casa şi ajunge în curtea unui liceu. Acolo, un elev este prins de către un profesor fumând şi altul este prins fugind de la ore….
Apusul marchează finalul unei zile obişnuite pentru oameni, dar dramatică pentru fluturele negru, aşa cum razele lunii l-au adus la viaţă, acum i-o vor lua…
Postat de Laura Crăciun
aprilie 4, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | Scrie un comentariu
Ieşit nu de mult din nimfa lui, fluturele negru avea aripile în formă de lacrimă. Şi le-a uscat puţin şi apoi a plecat să cunoască lumea. Sub soarele rotund de Iunie parcă tot cerul era acoperit de fluturi. Numai că toţi erau fie albi, fie roşii, fiecare în legea lui şi el, privindu-se într-o boabă de rouă, a prins a se însingura. Dar în lumea fluturilor toate durează puţin; chiar şi tristeţea. Numai la câteva flori depărtare a întâlnit un fluture la fel de negru ca şi el, dar care avea aripile în formă de inimă. S-au bucurat amândoi de întâlnirea lor şi au şi început imediat să depene amintiri aşa puţine câte aveau din proaspăta lor viaţă. Mai apoi aripile li s-au uscat de tot şi, atunci când le-au deschis mari şi fragile şi au început primele rotiri în zbor, au găsit cât de asemănători mai erau.
Nu e vorba că ceilalţi fluturi nu-i mai deosebeau de fel, dar uneori, după ce se opreau din goana lor bezmetică pe sub teii înfloriţi, nici ei nu mai erau atât de siguri şi începeau să se confunde unul cu celălalt. Aşa că fluturele cu aripile în formă de lacrimă era uneori fluture cu aripile în formă de inimă şi invers …şi florile erau fără număr şi nectarul era din belşug. Dar, ca orice eternitate, nici cea din mica lor lume nu avea să ţină la nesfârşit. Aşa că încet, încet a sosit timpul ca fluturele cu aripile în formă de lacrimă să plece în lunga lui călătorie . Toată seara au plutit amândoi graţios sub cerul spuzit de stele. Au mai sporovăit ei ce-au mai sporovăit despre veşnicie în lumea fluturilor şi a doua zi după ce au urcat împreună în cea mai înaltă floare de pe pajişte, el şi-a luat zborul. Şi-a mai întors o dată privirea şi ochii îi erau senini şi inima îi crescuse într-atât încât acum şi ea arăta ca un fluture cu aripile în formă de inimă.
Cât timp să fi trecut? Cine mai ştie; doar că într-o zi ceţoasă s-a întors şi abia, abia a mai găsit vechea pajişte. În mod sigur nu mai era la fel. Se schimbase şi el dar într-un mod tare ciudat. Aripile i se decoloraseră şi acum arătau dizgraţios, o antenă i se sucise cu totul şi atârna strâmb şi fluturelui cu aripile în formă de inimă i se părea că acum arăta chiar caraghios . Oricum, nici el nu mai era chiar acelaşi. Aripile mai păstrau foarte puţin din negrul splendid de altădată; încet, încet prinseseră în ele toate culorile curcubeului şi acum fremătau de dorul zborului. Nici vorbă deci să-i mai poată cineva confunda. Celălalt, cu aripile în formă de lacrimă, înţelegea asta, deşi nu mai putea schimba nimic şi, încet, încet iarăşi se însingura. Cu toate că nimeni nu era atunci să le spună că ciudata lor metamorfoză nu se sfârşise încă, ei au mai încercat să mai zboare împreună ca altădată ; …dar florile erau tot mai puţine şi nectarul se găsea tot mai rar.
Aşa că s-au mai înălţat încă o dată, atât cât de sus au putut, rotindu-se ca într-o ultimă reverenţă, după care şi-au luat zborul, fiecare către cerul lui, înţelegând într-un târziu, în parfumul toamnei ce începea să cadă că mica lor lume de zburătoare era doar o amintire şi în aceea nouă, care se năştea, nu era şi nu avea să mai fie vreodată loc pentru fluturii negri.
Publicat de Gigi Rusu pe www.expertgigi.wordpress.com
aprilie 1, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi | Scrie un comentariu
Interesant cum noi, oameni în toată firea, profesori, ziarişti, ingineri ne prostim jucîndu-ne cu fluturii copiilor de la Colegiul Laurian… Dar ce frumos e dansul fluturilor, fie ei şi negri! Poate că ar trebui să ne implicăm mai mult în proiectul copiilor, să căutăm a-i pune mai bine în valoare, finanţîndu-le ideile, vorbind tuturor despre ele, acum, despre fluturi, mai apoi despre scris în genere!
Aşteptăm ca ideile-fluturi să ajungă şi în birourile finanţiştilor, să-i trezească din somnul lor de cifre…
aprilie 1, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi | Scrie un comentariu
Nu pot dormi. Am avut o zi atât de grea încât nici somnul nu mi se lipeşte de gene. Şi fiindcă tot umblu prin casă fără rost, am şi gânduri pe măsură. Mă gândesc inclusiv la “Fluturele negru” al lui Zeffy. Aflu că textele vor apărea într-o revistă culturală şi că există un proiect ca să apară într-un volum, care să fie vândut pentru ca banii să se ducă pe acţiuni umanitare. Ideea era a mea şi nu am vorbit de acţiuni umanitare. Am vorbit doar de o carte pe care autorii să şi-o dăruiască în prag de Sărbători. Şi ştiu bine de ce am spus asta, pentru că nu e vorba de un best seller, ci de gânduri inteligente. Iar lumea nu mai cumpără de mult aşa ceva. Cumpără pornografie, violenţă şi tot ce mai e împrejur. Vreţi acţiuni umanitare? În prag de Sărbători donaţi ceva din prea plinul sufletului. Din alocaţie, dacă sunteţi adolescenţi, sau din salariu, dacă sunteţi maturi. Cumpăraţi câteva cutii de vopsea şi mergeţi la un azil de bătrâni şi vopsiţi pereţii. Cu fluturi mari, viu coloraţi, care zboară printre flori – minunate în simplitatea lor. Experimentaţi, cu cartea de bucate sub nas, o reţetă de prăjituri şi duceţi-o necăjitului de lângă voi, care are mai puţin decât cei de la azil. Mă tem că, de fapt, şi acţiunile umanitare s-au demonetizat. M-am ocupat ani în şir şi încă sunt voluntar al unei asociaţii umanitare din Italia şi ştiu bine ce spun. Zâmbiţi semenilor voştri! E un gest caritabil, pentru că e posibil ca nimeni să nu-i mai fi privit cu un zâmbet. Duceţi o găleată de apă, cumpăraţi o pâine, faceţi zilnic un gest frumos. Poate aşa nu vom mai fi efemeride, sau “Fluturi negri” pe harta lumii… Aşa cum mă tem că suntem acum…
Text de Carmen Moraru: www.carmenmoraru.blogspot.com
aprilie 1, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | 1 comentariu »
Tot timpul m-am întrebat dacă un fluture e conştient de frumuseţea pe care o are imediat după ce iese din cocon… Oare cum se vede el pe sine? Oare are adevarata lui valoare? Sau se consideră în continuare o mică omidă care se târăşte pe frunze… şi dacă nu ştie nimic despre el… cum va afla? Când va afla? Dar mai important… La ce îl va ajuta să afle? Oricum, ceilalţi fluturi îl văd… şi doar faţă de ei are importanţă cum arată… pentru sine nu prea contează modul în care îi sunt colorate aripile… un pic de roşu un pic de mov şi un pic de albastru pe un fundal negru…
Vicu Buzac, absolvent ATL, student la Drept
martie 19, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | 1 comentariu »
Duminică 16 mart. 2008
De câteva zile, starea de boală m-a împiedicat să scriu. Aştept să treacă seceta febrei ca o plantă cu gura uscată, rugoasă. Pentru revigorare, am privit prin insectarul cu fluturi negri, personali, de pe blog-urile copiilor. După literatura de sertar, o altă specie conjuncturală s-ar putea naşte, literatura de insectar. În imaginarul deriziunii lumii, perdantul notoriu – vântură-lume – era cel „dus cu pluta” sau „taie frunze la câini”, sau „nu-l vezi că prinde fluturi?”
Câţiva adolescenţi prind fluturi literari pe blog-uri şi, poate, nu e numai risipire în asta, numai vânare de fum !
Memoria anesteziată şi difuză are nevoie de fixarea câte unei himere, fie ea şi cu văl negru coborât pe chip, mai ales când fotogramele se suprapun fără ca mintea să mai aibă forţa ordonării. Cronologia memoriei se poate defecta şi singura şansă de a nu-ţi rătăci sufletul e să priveşti „fluturii negri” captivi în labirintul cu ramă trandafirie, în care, pare-se, tu însuţi aştepţi în starea de nimfă.
Pe drumul de sâmbătă, spre Humor, ne-am chinuit gândurile să ne amintim când am fost ultima dată cu Jar în lunca Moldovei. Eram convins că prin toamna anului trecut, dar nu puteam preciza când. Abia după ce am verificat fotografiile din computer, am înţeles că din august 2007 nu am mai trecut pe acolo. Ieri ne-am oprit, după cum ştiam că Jar vrea asta, simţea mirosul locului de cum maşina urca dealul, la cabana de la Ilişeşti. Am făcut câţiva paşi pe o mică pajişte unde îi plăcea să alerge. Am aruncat un băţ departe, cu toată forţa de care am fost în stare, îi plăcea lui Jar să alerge după el, mai ales dacă tăria aruncării făcea ca bucata de vreasc să se mai învârtă pe pământ şi să sară ca o roată… Fluturi mici şi negri şi parcă prea calzi îmi picurau pe obraji.
În drumurile noastre la Voroneţ ne opream să bem, privind lunca Moldovei, cafeaua de acolo cu gust aparte. Mult timp am crezut că aprovizionează barul cu o cafea anume, căreia i se datorează gustul special. Apoi am opinat că apa e sursa gustului inconfundabil, poate combinaţia apă-aer-loc-timp erau decoctul alchimic în vraja căruia plonjam.
Ieri, deşi am privit din treacătul maşinii cabana, nu ne-am mai dorit cafeaua neagră din petale de fluturi.
Poastat de Dumitru Agachi
martie 18, 2008 | Categories: Dumitru Agachi, viaţă de câine | Tags: colectia de fluturi, Dumitru Agachi, insecte literare, jurnal, viaţă de câine | 1 comentariu »
Cu totii ştim că fiecare are o culoare preferată, asta e lege. Poate culoarea asta să fie cheia fericirii noastre?… Nu te simţi bine purtându-ţi fericirea? Singurul lucru care te face fericit şi te simţi chiar extraordinar…
Imaginaţi-vă o lume fără culoare, fără culorile favorite, fără a vă putea simţi bine, să nu fii capabil să vezi TOATĂ frumuseţea culorilor… v-aţi simţi orbiţi de mâhnire ca şi negrul sau griul – serioşi şi neavând puterea nici de a zâmbi. Aţi văzut vreodată Fluturele Negru?
Îmi aduc aminte de imagini cu acest fluture, propriu zis îmi aduc aminte de colecţiile de fluturi din muzee şi chiar ale vărului meu. La vârsta de 5 sau 6 ani eram în vacanţă la bunici şi am făcut o mică reuniune de familie unde au venit verii şi verişoarele mele. Fiind atât de mică, mă plictiseam, uşor m-am retras în altă cameră, unde am găsit acest fluture de care tot vă spun de câteva rânduri. Un fluture obişnuit a ieşit din arşiţa verii, retras în camera răcoroasă în care mă aflam, am încercat să mă apropii şi a început să zboare prin cameră. Mă uitam uimită şi nemişcată la acea creatură mică, incredibil de colorată. Pe când ceilalţi mă căutau… m-au găsit privind fluturele, cu ochii boldiţi la orice mişcare a lui. Mătuşa mea mi-a zâmbit şi a plecat, dar se intoarse în câteva secunde cu o cutie mică, ai fi spus că ai putea sufoca ceva acolo. Şi aşa a şi fost, mi-a ameţit frumosul prieten şi apoi, în disperare să înţeleg ce se întâmpla, a apărut la scurt timp şi acul care l-a străpuns. Am avut puterea de a întreba “De ce?”, iar mătuşa mea, cu acelaşi zâmbet care, pentru mine, devenise sadic “pentru colecţia lui Vlad”! Uitându-mă mai bine şi cu ochii înlăcrimaţi, culoarea lui pierise pentru mine, mă înconjurau sumbre culori, pănă şi fluturele părea a fi complet întunecat.
Postat: Alexandra Onofrei
martie 18, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | Scrie un comentariu
Fluturi … cand spui fluturi te gandesti la acele zburatoare colorate in mii de culori, care zburda vesele pe campii, care ne insenineaza ziua. Te gandesti la lucruri marunte, la “Traieste clipa!”, caci se stie ca fluturii traiesc doar o zi pe pamant. Si ce ai face daca ti-ar mai ramane doar o zi de trait pe pamant? Unii ar vrea sa petreaca acea zi cu persoana iubita, altii ar vrea sa faca sporturi extreme, altii ar merge in locuri dragi lor, altii ar citi o carte pe care nu vor sa o lase neterminata si mii de alte lucruri.
Dar fluturii? Fluturii ce fac in singura zi traita pe pamant? Fluturii fura zambete oamenilor. Dar cand un fluture este negru? El ce face? Caci nimeni nu zambeste la vederea lui. Unii l-ar asocia cu un prevestitor de rele.In singura zi traita pe pamant se chinuie si el sa fie ca ceilalti, sa smulga un zambet de la un copilas, macar.
Fluturii sunt asemenea oamenilor, apreciati pentru cum sunt, pentru cum arata, nu pentru ceea ce sunt. Majoritatea priveste doar exteriorul, iar cei care ies din tipar primesc o eticheta pe care scrie: CIUDAT/RAU.
Dar ce vina are fluturele ca s-a nascut negru? Ce vina am eu ca sunt altfel?
Postat de Tina (http://pitictembel.blogspot.com/2008/03/fluturele-negru.html)
martie 17, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, insecte literare | 1 comentariu »
O natură parcă moartă se odihneşte sub un văl de ceaţă, revelând un tablou pictat în tonuri fade de gri. Câtă tristeţe pe chipurile copacilor abătuţi, în aerul rece şi umed…Deasupra şoselei zboară un fluture negru, desprins parcă din negura infinitului. Întunericul s-a imprimat pe aripile sale. Zboară necontenit, fără să-i pese de infamia lumii ce se întinde sub aripile sale. Oare încotro se îndreaptă? Poate spre eternitatea pură ce l-a zămislit. Dar fluturele se opreşte brusc – ştie că are o misiune de indeplinit. Coboară lin, fâlfâindu-şi aripile cu infatuare – de parcă ar ateriza pe un tărâm nedemn de el – şi se aşează pe creanga unui copac. De acolo, poate vedea totul: cum noi, oamenii, ne consumăm existenţa pe lucruri mărunte, cum pângărim sacralitatea vieţii şi cum ne frământăm din cauza problemelor noastre, la fel de banale ca şi noi. Pe şosea domneşte monotonia: în fiecare zi, zgomote infernale, claxoane, lumini orbitoare de faruri şi şoferi nervoşi. Toate acestea profanează divina linişte a lui Noiembrie. Însă, fluturele nu e impresionat să vadă nişte furnici într-un muşuroi. Vede aşa ceva în fiecare zi. El le este cu mult superior. Vehiculele trec şi iar trec, înainte şi înapoi, cu un vuiet asurzitor. Un camion, o maşină neagră şi o clipă de neatenţie… Un zgomot violent, apoi linişte şi mult fum… O linişte profundă, mormântală… Prin geamul de lângă locul şoferului îşi face loc mâna firavă a unei tinere. Pe ea se preling picături de sânge fierbinte, iar roşul sângelui atrage fluturele, care vine în palma sa. O priveşte cu părul ei răvăşit, ochii mari, umezi şi pierduţi, în care se zbate şi ultima sclipire a vieţii, de care se agaţă cu toată forţa ei. Dar, curând, agonia morţii îi întunecă chipul. Şi rămâne încremenită, cu ochii ei mari aţintiţi către cer… Sosesc ambulanţele, maşinile de poliţie şi totul se transformă într-un amalgam ameţitor de lumini. Dar, ca de obicei, este prea târziu…Fluturele îi priveşte de sus. Nu-l impresionează muşuroaiele de furnici. El îşi continuă hotărât drumul, vâslind uşor spre alte meleaguri. În viaţa fiecăruia apare, la un moment dat, UN FLUTURE NEGRU. Adelina Pînzaru, CN „A.T. Laurian”, cl. 9
martie 15, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | 3 Comentarii »
Preiau de la Zeffy Colecţia, cu rugămintea adresată celor ce o agreează de a mai prinde câte unul în ac şi de a o completa! Desigur, voi trimite lui Zeffy orice nou fluture, negru sau altfel, cine ştie unde vom ajunge! Deocamdată mulţumiri lui Carmen, Ledei, Andrei, tuturor. Vizionări, până azi: 2.200
martie 14, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | Scrie un comentariu
Lucram, cu ani buni în urmă, la Integrata. Cineva, care citea mica publicitate din unicul ziar local al vremii găseşte, la un moment dat, un anunţ despre un dornean care vindea trei tone de fân. Mi s-a luminat toată faţa: „Vatra Dornei! Fân!”. Colegele s-au uitat la mine ca la o neteafără, pentru că nu înţelegeau ce mă putea emoţiona la un anunţ atât de anodin. Numai că ele nu aveau amintirile mele. Nu copilăriseră într-un sătuc de munte la poalele Călimanilor, nu departe de Vatra Dornei. Unde făcutul fânului, ca şi strânsul cartofilor, toamna, erau adevărate ritualuri, la care participa toată lumea. Aveam grebla mea, la fel de mare ca mine şi nările pline de miros de fân. Am rămas şi azi cu regretul că bunica nu mă lăsa să urc pe claie, la clădit, şi să-mi dau drumul pe druci, în final. Asta este, nu le poţi avea pe toate… Dar episodul cu fânul venea ceva mai târziu, pentru că începuturile de vacanţă era unele în care iarba îţi ajungea la genunchi, iar florile de munte erau cele mai frumoase din lume. Ţin minte unele mici, ca nişte steluţe, de un albastru mai frumos ca al Voroneţului, care nu ştiu nici azi cum se cheamă… Printre ele, zburau fluturi ca-n poveste. Unii cu roşu şi negru pe aripi, alţii cu alb şi albastru. Era mult soare, oameni buni şi primitori, flori rare şi fluturi viu coloraţi. N-am văzut nici un fluture negru, pentru că nu l-ar fi acceptat nimeni pe tărâmul uitat de timp… Or fi pe alte meleaguri, unde şi oamenii sunt altfel…
Carmen Moraru
martie 14, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | 1 comentariu »
Patru bătăi de ciocan, ecouri surde, bocete, durere.În rest, nimic.Amintiri. O cuvertură neagră acoperă trecutul, lacrimile prezentul, pământul viitorul.
Primăvara. Soare jucăuş, poftă de viaţă, reînviere.Un fluture se aşează pe cuvertura neagră şi zâmbeşte lumii triste. Într-o mare de tristeţe, un zâmbet. Culorile vii ale fluturelui erau pata de lumină ce binecuvânta acea lume a tristeţii ce părea pictată pe o pânză veche a unui pictor fin cunoscător al cenuşiului vieţii.Miliarde de ochi erau aţintiţi asupra fluturelui ce se juca voios pe cuvertura neagră. Lui, puţin îi păsa de tristeţe, durere, plânsete. El avea lumea lui, unde existau milioane de culori care furau minţile tuturor oamenilor, dar oricum oamenii aveau deja minţile furate.
Dar fluturele, se plictisi. Îşi strânse aripile şi-şi plecă fruntea. Era obosit. Nu mai avea chef de joacă. Se uită împrejur şi văzu în marea de negru, multe pietre albe pe care erau scrise nume, ani, regrete. Undeva, departe se auzi un bocet de copil.
Fluturele multicolor se transformă într-unul negru ca sufletul vieţii şi-şi luă zborul către copil.
Undeva, un bătrân îşi ia rămas bun!
Zeffy
martie 14, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | Scrie un comentariu
Crezi in fluturi negri, copile? In fluturi care reusesc oarecum sa absoarba cenusa coloricioasa din vietile noastre? Fluturele negru nu era obosit. Era pur si simplu o adunatura de celule negre, fine, suflate pe un material scortos si aruncate intr-o masina de tocat carne. Asta e un fluture. Asta suntem toti. Fluturele a fost mintit, a fost iubit, a fost tot ceea ce n-am fost noi. A crezut, pur si simplu ca poate schimba lumea, si apoi a inteles ca orice-ul e atat de posibil incat devine imposibil. Nimicul, in schimb, nimicul e oricand posibil. Si ramane. Asta e problema.Si in nimicnicia lui, fluturele moare. Dar moare luand cu el tot nimicul gri, tot nimicul colorat, tot nimicul dulce, sarat, murdar, anonim, stupid, stiut, demonstrat, MORT SI VIU. Cand un fluture moare, o persoana din 2.000.000 spala vasele.
In procesul de absorbtie a nimicului, fluturele poate zbura, canta sau se poate transforma in intuneric. Sau lumina. Dar de obicei se transforma in lumina. Fluturele meu negru e rosu, cu scantei iesind din aripi si reuseste mereu sa fie el, orice ar fi. Cand Nimicul imi da o palma, fluturele negru rosu cu scantei ma prinde.
Si ma arunca inapoi in bratele lui. In bratele Nimicului orbitor de intunecos. Pana la urma…Ce-i intunericul? E o lumina neagra izvorata din aripile unui…Fluture negru. Zbor. Zbori. Zboara. Zburam. Zburati. Zboara. Ei zboara oricum. Voi…Veti zbura mereu. Noi zburam, acum, el zboara cu tine…Iar eu… Eu ma multumesc sa inghit amintirea fluturelui negru. Nu stiu de ce, oricat zahar as pune, tot amara e.
Leda
martie 14, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | Scrie un comentariu
Am avut aseară…un vis. Este fraza cu care poţi să ajungi foarte uşor până în cel mai ascuns loc al imaginaţiei şi să faci să reiasă din tine temeri şi frustrări care astfel nu ar fi explicabile în viaţa reală. Aşa am visat şi eu într-o seară o imagine. Da, se pot visa şi imagini în care îţi transpui toate simţurile precum şi sentimentele.
Eram undeva, într-un loc, în locul din nimic…din senin a apărut o melodie, care mă chema şi mi-am văzut atunci coşmarul. Există momente în timpul visării în care realizezi de atunci “Asta e de rău!” Era noapte, era tristeţe şi durere, era Fluturele. Era cel despre care mi se spusese de mică că e vestitor de rele că dâra lăsată de drumul său era chiar mai muşcătoare decât însăşi arătarea. În mod ciudat mie mi s-a părut frumos atunci. Culoarea sa, de un negru catifelat părea presărată de praf. Mie îmi place praful, îmi aduce aminte de fiinţa muritoare, cum fiecare moment al vieţii este ca un fir de praf care se apleacă până şi în faţa celui mai uşor vânt. Şi atunci îmi amintesc că trebuie să-mi trăiesc firul de praf până la ultimul grăunte, cu plăcere. La fel îmi părea praful magic de pe aripile uriaşe ale fluturelui. Şi îmi imaginam câte vieţi omeneşti pierdute trăiesc acum ceva ce nu există, ca simple urme a existenţei vieţii pe pământ. Melodia era a lor, de aceea mă atrăgea atât, era o melodie a şoaptelor la fel de tăcută ca şi melodia atât de suavă si totuşi având atâta greutate…vocea timpului care suspină pentru fiecare trecător.
Picături…mă topeam sub greutatea vocilor, mă transformau. Căldură…Trezeşte-te! E timpul să te trezeşti! Chiar vrei să ajungi o umbră? Chiar vrei asta??
Andra
Dintr-o discuţie banală, s-a născut un titlu şi iată cel de-al treilea text sub acest titul, apărut aici. De fapt şi Leyla a scris unu, uite-l aici . Deci cei care vor să preia titlul şi să scrie versiunea lor de “fluturele negru” sunt bine veniţi, dar să daţi după ce postaţi un link. Mersi
martie 14, 2008 | Categories: Fără categorie | Tags: colectia de fluturi, existenţă, poveste | Scrie un comentariu
Într-o seră de iunie, parcă, Fluturele Foarte Negru îşi luă rămas bun de la familia sa, mai cu seamă de la Fluturele Negru, despre care nu avea o impresie tocmai bună, datorită numeroaselor dispute mai mult sau mai puţin filosofice, purtate în jurul ideii de dreptate absolută.
Fluturele Negru susţinea sus şi tare că cel care are dreptate, ar trebui să şi-o afirme răspicat, el fiind tributarul tuturor valorilor etice posibile (bine, frumos, adevăr) şi nu are de ce să se neliniştească.
În replică, fratele său, Fluturele Foarte Negru (prescurtat, FFN) a sugerat că, atunci când ai dreptate, nu înseamnă că eşti şi agreabil, dimpotrivă! „Mori cu dreptatea în mână, fraiere!” îi spuse FFN lui FN. „Uită-te în jur şi revino-ţi! Ce vezi? Câţi dintre cei care-şi exprimă cu voce tare ideile, care mai apar şi prin Media, au dreptate? Câţi cred cu adevărat în ceea ce spun? Câţi nu molfăie idei doar de dragul de a se auzi pe ei înşişi, în dauna celorlalţi! Câţi se înghesuie să reprezinte ideea de Dreptate şi câţi sunt capabili să rămână la ea, în pofida tuturor? Eşti cumva nebun sau nu eşti deloc de pe lumea ASTA? Tu, de pildă, ar trebui să înveţi să te DESCURCI, asemeni celorlalţi, să te baţi cu pumnii în piept, să aplauzi pe toţi minusculii zilei, să te chiorăşti admirativ la toate elucubraţiile lor, să zâmbeşti într-una şi să te prefaci că-ţi pasă, să participi alături de ei la toate comicăriile de tip: „acţiuni”, „vernisaje”, „lansări de carte”, luări de cuvânt, „campanii”, şedinţe, să fii VĂZUT în compania lor, să se ştie că şi tu EXIŞTI! Altminteri, ce folos mai ai pe lumea asta, prăpădenie ce eşti?!” încheie solemn Fluturele Foarte Negru şi îşi acoperi aripile de smoală cu un frumos costum de carnaval, întruchipând un europorumbel alb pe fundal albastru, apoi zbură cu oarecare greutate către o lume mai curată!
Poveste de adormit copiii, scrisă pentru a intra în jocul de pe blogul lui Zeffy, http://zeffy.we3d.net/, joc pe care îl susţin cu toată forţa!
Elena Agachi
martie 13, 2008 | Categories: Uncategorized | Tags: colectia de fluturi, existenţă, insecte literare, poveste | 5 Comentarii »
Comentarii recente