Plecări (Dumitru Agachi)
Începând cu 15 iunie vom fi plecaţi într-o nouă călătorie spre vest. În ce mă priveşte, aşa s-a întâmplat, şocul unei aparent ale lumi, dincolo de cortină (de fier, se spunea cândva), l-a reprezentat Budapesta.
În curtea interioară la Budavar Palota – Palatul Budavar, Palatul Regal – pe elevaţia uneia dintre faţade este plasat un impresionant, inclusiv ca dimensiuni, grup statuar, un final de vânătoare. Pentru a spori sugestia de legătură intimă între edificiu şi scena statuară, registrul de sus al reprezentării, „fundalul” în care se petrece popasul de succes al vânătorii este redat ca un basorelief, susţinut chiar pe faţadă. Reprezentarea este piramidală, ca o stâncă pe care prinţul erou a escaladat-o. Acum prinţul priveşte undeva indefinit, cu aroganţa goală a mulţumirii de sine pentru victoria de a fi răpus fiara, sufletul locului, natura, în sens alegoric, vânatul cel de preţ şi oarecum predestinat aleşilor lumii, cerbul cel falnic. Confruntarea s-a consumat, dacă o fi fost, acum cerbul este răpus. În registrul inferior al acestei compoziţii romantice, foarte elaborate, există 3 desfăşurări statuare. Grupul central este al vânătorilor în rol, care anunţă din corn victoria prinţului şi îl omagiază cu gesturi largi. Dramatismul scenei, peste efectul bucolic destul de deranjant, este dat de extenuaţii şi masivii câini de vânătoare, care se adapă dintr-un izvor cât se poate de concret, apa care curge sporind sugestia de plasare în „cadrul natural”. Verticala vânători–prinţ nu are nimic ieşit din comunul stilului epocii. Însă artistul sculptor nu s-a mulţumit să fie un simplu decorator şi a reuşit, subtil, să pună un efect de meditaţie, pentru privitorul iniţiat. Tot în registrul inferior, de o parte şi de alta a vânătorilor, mai există 2 scene, plasate oarecum distanţat faţă de aceştia, însă păstrând unitatea compoziţională. În partea dreaptă e un personaj alegoric prin excelenţă: zeiţa, natura însăşi.
Tocmai scena purtătorului de şoim, din stânga, oferă şi cheia în care autorul a sporit lumea de sensuri a operei sale. În atmosfera ansamblului, purtătorul de şoim pare distras. El nu priveşte spre prinţ. În mantaua pe care o poartă şi de sub gluga sever strânsă pe obraji, figura cavalerului pare funestă. Vânătorul tristei figuri e însuşi destinul. Companionii săi nu sunt nicidecum elogiatorii monarhilor, ci ochiul atent al şoimului şi fidelul câine care-i stă la picioare, şi el într-o postură calmă. Lumea purtătorului de şoim nu este acolo şi pare a nu fi nici aceasta.
Cîinii de bronz şi sentimentele de piatră
Treptat, frînturi ale rememorării unor paşi prin Budapesta îmi restituie inaginea Cîinilor de bronz, la picioarele cărora întreaga noastră familie a avut o imensă strîngere de inimă…
E vorba despre un grup statuar din incinta Palatului Buda. O frumoasă reprezentare a unei vînători, avînd drept element central un prinţ cu o figură destul de infatuată, de-a dreptul prostească, etalîdu-şi, cu mîndria faptului de a fi ucis (??), trofeul: un cerb imens, curbat în frigurile morţii…
În planul de mai jos al grupului, apar EI, frumoşii cîini de vînătoare… Au diverse atitudini, dar cu toţii îşi arată sentimentele – de la încîntarea de a fi pe placul stăpînilor, la mîndria de a sta în aşa companie preţioasă. Privirea lor frumoasă cere un semn de dragoste dinspre puternicii lor adoraţi, semn care, evident, nu mai vine… Dar cîinii nu se supără, EI ŞTIU SĂ IERTE SI SĂ SPERE PÎNĂ LA CAPĂT!
Corul, artificiile, panorama şi oraşul fantomă (Andra Agachi)
În principiu, din multele momente de intensitate maximă, am ales 4 dintre ele: corul, artificiile, panorama şi oraşul fantoma vor fi titlurile lor.
Corul – Biserica Sf. Ştefan
În cea de a doua zi la Viena, seara am mers, evident, la Catedrală. Specifică stilului gotic, înaltă de peste o sută de metri şi intens înflorată şi dichisită cu sculpturi minuscule; dar nu toate astea m-au impresionat. Mai fusesem şi la Paris şi ştiam splendoarea catedralelor gotice. Intrând însă, am dat peste un program iniţiat de studenţi pentru a sărbători… ceva. Lângă altar se aflau corul şi orchestra. Ne-am oprit şi ne-am aşezat ca să ascultăm. Erau rugăciuni. Dintr-o dată, din neantul întunecat al catedralei a apărut un slab cânt de vioară. Ce curgea lin şi devenea din ce în ce mai puternic întru slavă. Iar în contextul acela atât de bogat spiritual, vioara nu a făcut decât sa inunde sufletul până la refuz, până la disperare şi atunci sufletul s-a vărsat în fiecare dintre noi şi s-a prefăcut în dulci clipe de plutire, atât de uşoare încât deveneau dureroase şi aproape insuportabile. Şi atunci sufletul s-a preschimbat în lacrimi inexplicabile, dar care redăruiau starea de normalitate şi de bine, întrucât eliberau potopul din inimă.
Artificiile – „Roata”
Cu Roata nu a fost o poveste la fel de cutremurătoare, nici măcar interesantă. Ceea ce m-a făcut, însă, să o amintesc este întâmplarea/coincidenţa (de fapt cam toate momentele superbe au fost superbe din pură întâmplare). Voiam, deci, să vedem parcul de distracţii de la Viena. Era seara şi cele două roţi imense erau luminate minunat. Exact în acel moment au început deasupra parcului focurile de artificii. Şi ce artificii! Măreţe, ocupau tot cerul deasupra noastră transformându-se în steluţe colorate ce se învârteau în toate sensurile posibile. A fost grozav! Care ar fi fost probabilitatea ca noi să trecem cu maşina pe lângă parcul de distracţii şi exact în acel moment să înceapă deasupra noastră focurile de artificii. Nici acum nu ştiu care a fost ocazia… oricum a fost ceva magic.
Panorama – Podul înlănţuit
Ultima seară în Budapesta ne-a oferit încă un moment magic. Panorama oraşului în timp ce treceam Podul vechi cu lanţuri, peste Dunăre. Mi-am promis că acea imagine nu o voi uita şi am căutat să-mi fixez anumite repere. Parlamentul în stânga, Palatul Budai Var în dreapta, Dunărea neagră (care mai prelua uneori din luminile reci ale palatelor) – râul Styx cu torţele sale înflăcărate. A fost şi este o imagine emblematică… vaporaşele treceau pe râul negru în trecut sau în viitor, spre moarte sau spre viaţă, în ritmul atât de lent al timpului ce acolo nu există. Vămile, însă, nu se mai plăteau, era trecere liberă în acea seară, binecuvântată de sărbătoarea lor.
Budai Var – Oraşul Fantomă
Am întâlnit în multe locuri oraşele fantomă. Este oraşul fără viaţă, ireal şi totuşi palpabil, cu drumuri prăfuite şi clădiri învăluite în clar-obscur, cu semafoarele care arată întotdeauna roşu. Aş putea, totuşi denumi burgul Budai Var drept „oraş al fantomelor” căci, într-adevăr, acolo, în minutele în care am ajuns noi, totul devenise fantomatic. Evident printr-o întâmplare am ajuns pe poarta unui orăşel în centrul capitalei Budapesta. Era seara şi totul părea ciudat. Orăşelul din oraş avea cam tot ceea ce-i trebuia ca să se întreţină: biserici, hoteluri, magazine medievale. Am ajuns dintr-o dată într-o altă lume. De această dată, populată… de stafii. Vesele şi şturlubatice, acestea dansau ritmuri populare ungureşti, iar berea, ceaunele şi porcul la proţap nu lipseau. Râsetele lor se înălţau zburdalnice, depăşind cu mult grandoarea zidurilor cetăţii. Mâncăruri tradiţionale, aburi ireali învăluiau ceaunele uriaşe îmbiindu-ne să trecem în dimensiunea lor fantastică. Evident, nimeni nu a putut rezista. Casele cuminţi îşi aşteptau petrecăreţii; la colţuri câte un gentilom frumos îmbrăcat şi cu o demnitate de invidiat ne invita înăuntru pentru o cafea sau, în caz contrar, era fericit, în superioritatea sa, să ofere (contra cost) ceva informaţii rătăciţilor care au trecut poarta poate prea devreme şi doreau acum, oarecum înfricoşaţi, să găsească ieşirea. A fost o atmosferă care, prin ciudăţenia ei, îndeamnă la revenire. Am plecat deci, cu gândul acestei reveniri, căci timpul a trecut în fantasticul locului parcă prea repede. Ploaia spăla uşor lumea burgheză, gonea lumea la căsuţele lor şi acoperea cu sunetul ei zgomotul vesel al fantomei.
În tăcere, statuia cobora (Dumitru Agachi)
La Budapesta, lângă termele Gellért, o statuie cobora muntele, cobora din icoană. S-au oprit un timp, cal şi călăreţ în faţa unei grote în care s-a petrecut cândva o apariţie. Cavalerul anilor 1000 e Ştefan, încreştinătorul maghiarilor. Statuia din piatră lăptoasă e cu adevărat reprezentativă prin modestia materialului, dimensiunilor ei şi atitudinii pe care o exprimă. Nimic triumfalist şi totuşi un mare triumf al spiritului. Calul are, în priviri, ceva din dragostea şi înţelepciunea năzdravanului din basm. Cavalerul a descălecat. Revelaţia creştină nu e o victorie călare. Trebuie să te aşezi, să devii un prinţ al păcii, să poţi spune cu smerenie Pace vouă ! Între mâini, ca într-o icoană, îşi îmbrăţişează ctitoria, biserica din suflet.
Undeva pe soclu se menţionează că statuia aceasta, de înălţimea unui om, este dedicată anului 2000. În anul în care pe la noi se sfinţeau cruci la care trebuie să urci pe o scară să le vezi, acolo, pe malul Dunării, un sculptor ungur a făcut ca o statuie să coboare în tăcere din icoană.
Despre acvile şi alte cele…
E greu de ordonat acum impresii… Ele se vor sedimenta şi vor alcătui un nu-ştiu-ce şi un nu-ştiu-pentru-cine, cîndva.
Doar îmi vin în minte, de pildă, cele două acvile imperiale, ca simbol al forţei şi al regalităţii biruitoare: acvila ungurească şi acvila bicefală austriacă. Aceste simboluri apar pretutindeni, de la coloanele ce străjuiesc palatele, la porţile imense din fier forjat, apoi pe statui, în fresce, pe frontoane, pe acoperişurile catedralelor şi chiar pe unele case vechi drept străjeri, Păzitori ai Templului, în măsura în care TEMPLUM devine sinonim cu acasa tuturor…
Ei bine, acvila ungurească e uluitoare! Agresivitatea ar fi trăsătura exacerbată prin care este reprezentată. Să nu se creadă că am ceva împotriva ungurilor! Îi respect şi sunt realmente încîntată de Budapesta, de tot ce au reuşit ei să arate lumii. Doar că nu-mi pot reprima un zîmbet ironic atunci cînd văd copleşitoarea acvilă regală de la palatul Budai Vár (Buda, reşedinţa principilor unguri)… E făcută să înspăimînte, să copleşească, să apere, să ucidă! O acvilă atotputernică, dominatoare, în aceeaşi măsură, ocrotitoare. O acvilă reprezentată mereu în mişcare, foarte naturalist, ţinîndu-şi ghearele pe o spadă, heraldic, dar nu numai!
Dimpotrivă, simbol şi heraldică pură e în imaginea acvilei bicefale a austriecilor… Aceea e mai puţin agresivă, aproape cuminte, dar fermă! Clasicului pur al acvilei bicefale îi răspunde, aproape anulîndu-l, romanticul de groază al acvilei ungureşti.
În plus, peste tot în palatul Budavári există acest exces de forţă, învăluitoare şi tutelară. Iată, de pildă, una dintre porţile Castelului e în formă de pînză de păiajen! Excelent elaborată, sugerînd, pentru mine, fascinaţia magică a ţesăturii labirintice. Privită ca un Prag, între lumea noastră, a muritorilor de rînd şi lumea lor, a celor puternici, care se vrea eternă, pînza de păianjen e străjuită, evident, de un alt simbol regal, deopotrivă înfricoşător şi macabru: Corbul. Ţinînd în cioc un inel de aur a cărui istorie nu o mai dezvolt acum, corbul e păstrătorul Fascinaţiei Porţii… Cei care intră i se supun, semnează un Pact, acceptă întreaga provocare a regalităţii, a trecerii noastre prin lume, a nimicniciei noastre, a forţei Destinului, a echilibrului şi a haosului deopotrivă.
… Bate, şi nu ştii cine-ţi va deschide! Intră, şi nu ştii peste ce vei da!
Comentarii recente