Acvaticul copleșitor

Apa nu-i era ostilă mereu, apa era o expresie a neputinței. Dar a neputinței fermecătoare, a dorului de creație, a mirării și a placentarei adăstări într-o stare pe care ar fi dorit-o eternă. Apa în care și din care se trăgea, verdele igrasios al pereților camerei, verdele închis al clorofilei din lac, verdele târziu al plicurilor nedesfăcute, stropii de ploaie și bălțile din fața casei, ceața din livadă și umedul prelins pe colțul de stâncă, apa verzuie din ceașca de ceai, în fine, ceasul pe care-l crezuse rezistent la umezeală și ale cărui limbi ticăiau într-o cloacă mică de apă, secundarul sprinten făcând vălurele nostime, ca un șarpe de apă, cu dungi roșii…
Apa îi părea, ca și Drumul, legată de Destin. Cesornicarul ghiduș îl încerca în fiece clipă, ba dăruindu-i câte o stare, ba activându-i câte un vis, ba sugerându-i câte o durere, ba amăgindu-l cu un strop de fericire, pentru ca, mai apoi, să-i poată admira cu voluptate reacțiile, când îl vedea încurcat printre semnele acvactice din spatele gândurilor.
Trase o carte din raftul plin de o pânză fină de mucegai și o deschise, inspirând mirosul de plumb umid al literelor…
”…Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon coeur/ D’une langueur/ Monotone.”
De undeva, din livada vecinilor se auzea clipocitul apocaliptic al tăcerii, acolo toate păsările se îmbolnăviseră într-o zi și trupurile lor fuseseră găsite în apă, de parcă ar fi zburat cu mirarea că aerul s-a făcut verde…”Tout suffocant/ Et blême, quand/ Sonne l’heure…”
Se cufundă în fotoliul de răchită care dădu semne de oboseală și încercă să-și aprindă o țigară, dar, din cauza umezelii filtrul se desprinse și rămase doar cu el între buze, într-o enervare caldă.
Își luă seama și se cufundă în lectură, ca și cum ar fi fost singur pe pământ și lectura și acvaticul ar fi fost ultima alegere, ca și cum marea împăcare cu sine ar fi început de acolo, ar fi început calm, în acordul sonor al apei, în amniosul ei matern cu miros de clorofilă strivită…Et je m’en vais
Au vent mauvais/ Qui m’emporte/Deçà, delà/Pareil à la/Feuille morte…

Drumul

Odată intrat în mașină se văzu, ca întotdeauna, în oglinda retrovizoare. Luminozitatea excesivă care i se prelingea pe chip făcu să-și poată privi cu atenție obrajii, gura, ochii… ridurile de expresie nu-i mai produceau fiori, doar pielea încrețită și ușor gălbuie îl indispuse. Își trecu mâinile prin părul care fusese cândva negru corb si argintiul i se păru mai viu decât odinioară. O fi de la lumină, își spuse, doar nu capăt aură, zâmbi amar, mestecând cu năduf câteva fire de mentă, pe care le găsise pe pajiște. Gustul puternic îi irupse în gură și dintr-o dată se gândi că întârziase nepermis de mult.
Mai aruncă o privire Râului, înciudat că trebuie să pornească motorul și să plece…trase în plămâni mirosul acela de alge legănate de curenții albaștri. Niciodată mirosul Râului nu fusese mai puternic și nu-l antrenase mai periculos în Trecut.
Cu greu dibui ambreiajul, accelerația i se păru de gumă, dar, până la urmă, demară.
Drumul se întinse în fața lui ca o șopârlă, leneșă și dornică de soare. Cât timp să fi trecut, cât timp și câte spaime? Dincolo, pe stânga, ochii îi surprinseră o dungă arămie. O fi de la Apus, își spuse, Apusul e întotdeauna trist. Ape vălurite se adunaseră și se mișcau acum împreună cu el. Doar dacă și ea…își sopti, dacă și ea ar putea să vadă… Pe dreapta erau niște plopi cărora frunzele le căzuseră de mult, practic niște schelete adormite în luminile satului celui mai apropiat. Dacă ar putea să vadă măcar ACEST drum, își spuse, ca și cum Drumul acela ar fi fost esența, ca și cum plopii de pe margine nu ar mai fi reprezentat o limită, ci o deschidere spre Apus.
Dincolo de reperele stricte, Apusul cu plopi, încet, încet nu mai văzu aproape nimic. Dealuri roșiatice de nouri se lăbărțau în zare și gândul îi făcu un nou ocol. Ea nu mai poate sa vadă, orbi sunt ochii ei, se asigură fără grabă, ca și cum cineva l-ar fi întrebat care ea, ce nu mai poate ea sa vadă?
Drumul cotea pe lângă Apa cea mare, un iaz, se pare, un iaz creat artificial, dar chiar lângă șosea, apa clipocea alături de Drum, auzea cum se sparge de pietricele și nisip. Apa neagră, nefastă, își spuse, Apa Morților e chiar lângă Drum. Cei care merg cu viteză aproape că nu o văd, absorbiți cum sunt de Șosea. Apa aceea fără miros și fără noimă e perfect vizibilă însă, dacă rulezi încet, cu răbdare… Răbdarea fusese punctul lui forte, marele lui talent. Câtă rabdare îți trebuie să ignori, să nu te prindă amețeala când treci cu mașina, încet, desigur, pe Marele Drum?
Cobora o pantă și surâse. Nimeni nu-l depășise încă, și, ciudat, nimeni nu era în fața sa. Plopii se răriseră într-atât că nu se mai cunoștea dacă plopi fuseseră sau doar niște iluzii.
Coborârea, da, ea trebuie să fie cea mai spectaculoasă, își zâmbi iar în oglina retrovizoare, pe când în dreapta sa de astă dată Apusul se destrăma și începu să sângereze.

Revelația

Deși, în ultimul timp, relația lui cu timpul era una tot mai proastă, găsise o fisură, o mică pârtie de spumă pe care să alunece în așa fel, încât căderea să-i fie mai lină. Că de cădere e vorba, nu mai încape nicio discuție, doar că, uneori, pe când cerul se trăgea în jos ca o haină muiată în ploaie, și sunete grele de crengi sfărâmate se adunau de prin grădina de lângă râu, când greieri obosiți țopăiau pe frunzele de arțar din miriștea uscată, în locul unde oprise mașina, și lăcuste stinghere cădeau ca ghiulele de plastic pe capotă, atunci nu i se mai părea chiar atât de straniu, nu-l mai chinuia senzația aceea de gol și de nemișcare, pe care o avea, ori de câte ori trebuia să se gândească la destin.

Și ce amețitor de adâncă era fanta aceea, abia abia de o percepea și totul i se răsturna în cap. La urma urmei, își spuse, destinul nu e decât un mod bizar prin care CINEVA îți strecoară în viață umorul. Oricât de taciturn ai fi, oricât de antipatic și stingher, oricâtă bățoșenie crezi că ai, vine o clipă în care totul se inversează, se năruie, devine chiar comic, de n-ar fi tragic, de n-ar fi tragic…își spuse cu jumătate de voce și-și aprinse țigara pe care o purtase cu el de două săptămâni, într-un pachet pe jumătate distrus, cu gândul de a o fuma ca pe un premiu ultim, ATUNCI CÂND TOTUL VA FI FOARTE CLAR.

Încă nu-i era clar însă cum ajunsese, el, om în toată firea, soț exemplar și tată de excepție, să se lase sedus de giubușlucurile artistice pe care Clovnul cel Mare le tot făcea prin aer, să renunțe la toate principiile de o viață doar pentru că acum tot ce i se părea mai important era socoteala pe care o avea cu el destinul. Cum de nu m-am gândit până acum, își spuse, orb am fost și surd și fără discernământ, cum de nu m-am putu gândi măcar ce face din noi Păpușarul, cât de mult se amuză pe seama noastră, a tuturor, cum ne privește cu satisfacție în timp ce ne lustruim pantofii, în timp ce ne construim casele, ne punem termopanele, ne amenajăm mașinăria. Ce orb și ce novice am fost, își șuieră printre rotocoalele de fum, când am crezut că ASTA E TOT și că atât de simplu e totul. Jos, la picioare, un gândac de culoare vierzuie i se cuibărise chiar sub vârful pantofului. Ce simplu credeam că este! E chiar complicat. Aș putea , firește, să-l strivesc… atunci nu ar mai conta frumoasa lui mantie otrăvitor de verde… Și totuși!
De undeva, de prin sălcii se strecura clipocitul molcom al râului, eterna curgere spre o matcă iluzorie. Un aer ușor rece, dar cu mirosul dulceag al algelor îl făcu să tresară. Și totuși, cât de minunat este, suspină! Cât de proaspăt e totul și cât de măreață e căderea! Își trecu mâna peste față și, dintr-o dată începutul de bătrânețe îl binedispuse. Nicio cădere nu e perfectă, dacă nu se întâmplă la bătrânețe! Numai bătrânii știu cu adevărat să cadă, se consolă, numai ei au gustul amar al izbânzii târzii și inutile. Numai ei mai pot să-și arunce privirea cu îngăduință spre ultima iubire. Surâse, ca de o amintire cu gust de alge și de trecere molcomă, poate că și asta e, poate că și asta e, repetă, ca pentru sine, marea provocare. Ocoli apoi cu grijă gândacul verde care ațipise sub talpa lui, își stinse țigara și făcu să se izbească portiera.

De acolo, chiar din locul acela, Marele Păpușar cu mantia lui otrăvitor de verde, se înălță și se precipită vesel către râul năuc de-a dreptul și care nu-și găsise și nu-și va fi găsit niciodată matca.
(foto luate de noi la Bruges: S. Dali, ”Inger suprarealist”)

Ceața

(picturi de Caspar David Friedrich)
Își oprise mașina pe țărm. Valurile se legănau alene și ar fi vrut să le asculte clipocitul molatec. De mic avusese fantezia asta, sa oprească lângă țărm sau chiar pe țărm și să mângâie valurile. Mirosul ușor de alge putrezite îi trezi amintiri cu vise cazone și femei bezmetice. Nu era nicio pală de vânt, marea i se aruncase ca o străină la picioare. De undeva, din larg se simțea o neliniște, ca o hulă, dar atenuată și fremătătore. Își privi cadranul ceasului, era târziu, poate că prea târziu. Se gândi la o baie, apoi renunță. Era, oricum, aproape întuneric. Dincolo, pe dig stăteau pescărușii amorțiți de somn și câteva flamuri încurcate de briză. Pe un paviment lângă țărm, câteva plase uitate de pescarii grăbiți. Privea către valuri, încercând să le prindă vreun sens. Mișcarea, da, eternul din valuri. Zâmbi și dădu să-și aprindă o țigară. Se lăsase curând de fumat, uitase că nu mai are niciuna…

Atunci simți că Ea e acolo… pe neșteptate, fără să-și fi anunțat cumva prezneța. Ca un câine o adulmecă. Ochii i se adumbriră și începură să usture. O apăsare cumplită în piept, senzatia de sufocare iminentă, arderea aceea pe care numai astmaticii o pot înțelege. Ea era chiar acolo, sub clătinarea eternă a valurilor, înfruntând mugetul stins al hulei, ascuțindu-și umerii de ternul din el însuși. Ea era din nou acolo și mirosul algelor strivite de țărm se întinsese ca o plagă spre oraș. Dincolo de chei stăruiau, abia auzite, plânsetele unei bătrâne căreia marea îi luase sufletul.

Ea se lăbărța acum tot mai tare peste aripile adormite ale pescărușilor și peste pavimentul umed și rece. I se prinse de firele de păr și ținea cu putere, încercând să-l uimească. I se urcase pe umeri, cu lentoarea unui șarpe, hipnotică alegere… Ea se înstăpânise pe umerii lui, pe gura și pe ochii lui, îl îmbrățișa fără grabă, dar și fără vreo milă.

(Oscar Monet)
Ceața se cocoțase mult în creierii lui, ca in copacul copilăriei, zâmbitoare. Dincolo de ea, nimicul se amesteca cu lentoarea ușor zgomotoasă a valurilor. Eternul Nimic și eterna Ceață, câtă zădărnicie…

Thánatos – ploaie de stele

Moto: ”La nunta mea/ A căzut o stea…” (Miorița, baladă populară)
Nu știu dacă ploaia de stele mă face să mă gândesc la TRECERE sau cele câteva TRECERI care s-au adunat în mine anul trecut și anul acesta, dar e un SUBIECT…unul dintre cele mai importante! poate chiar cel mai important, din moment ce toată literatura omenirii pleacă de la el sau trece prin el…
Voi începe prin a trimite la TRECERILE MELE! Apoi voi face câteva remarci în legătură cu ideea morții la câțiva scriitori preferați!
Legile trecerii sunt legile DURERII. Ori, durerea in sine e pură. Unii se roagă, alții se revoltă… Uneori cauți semne, semnele nu sunt ce par… EA vine ca un fur, câmpiile ei sunt imense. O primești pe nepregătite mereu! Ai vrea să iei totul de la capăt. Din păcate, un Prag uriaș între noi și ei se instituie. Până la urmă o iei de braț și-ți mesteci frustrările. Filosofezi subțire și ți se pare că ai depășit-o. Ți se pare doar! depresii fără număr dau târcoale în crugul anului! Te legi de anotimpuri, de ploaia de stele. Înfrânt și umilit îți spui: cu timpul totul trece…
Moartea e un cub negru. Pe fiecare latură e o ferestră către noi înșine. Întreaga viață o privim fără a îndrăzni să o deschidem.
Ceva asemănător am găsit și la EXERGY, la finalul postării sale despre imaginea morții în artă. Citez un fragment care mi-a plăcut în mod special: ”Azrael reprezinta ingerul mortii in lumea islamica, desi numele lui nu e specificat in mod clar in nici unul din versetele Koranului.
Nimeni nu-i rosteste numele, dar se spune ca are aripile, parul si ochii de culoare violet.
Azrael apare si in spatiul iudeo-crestin. Citind scrierile kabbalistice ale lui Abraham Ben Samuel Abulafia aflam ca Ingerul Mortii este unul si acelasi cu Ingerul Vietii, si ca, in clipa mortii, el apare infasurat in voaluri de nuante purpurii, mov si indigo.
Abul-afia spune ca in clipa despartirii sufletului de trup “timpul se goleste de timp”, amurgul si rasaritul se suprapun, lucrurile profane devin egale cu cele sfinte, durerea si placerea se contopesc…”

(Vasile Doru Ulian, Copac în asfințit)
DEDIC ACEASTĂ POSTARE MEMORIEI MAMEI MELE, MARIA, MEMORIEI PROFESORULUI MEU, DUMITRU IRIMIA.
Idee sprijinită de colaboratorii mei: Dumitru Agachi (vezi și AICI, AICI, AICI) și Exergy.

Moartea e o căldare fără fund (Dumitru Irimia)

Moartea nu întreabă, nu socoate, nu intră în criză… Moartea nu străluceşte, nu-şi face reclamă, nu se inspiră, nu mocneşte…
Moartea pur şi simplu SE IVEŞTE…
Eram cu ai mei într-o căldare montană din Făgăraş… aveam un PRESENTIMENT… privind spre în sus, munţii se aplecau ameninţători…

Pe 4 iulie moartea s-a ivit in splendoarea Făgăraşilor… Am aflat că Dumitru Irimia nu mai era cu noi…

Când a plecat mama, acum aproape un an, nu am văzut, dar am avut ACEEAŞI senzaţie…
Un hău înalt, fără fund, asta e moartea, degeaba ne speriem, e o latură înălţătoare aici…

Undeva, în vale, paşte un cal…

Crisalida

Ziua de mâine e specială pentru mine;  pentru prima dată, mama nu mai e să-mi facă urări, să-i simt buzele serafice,  sarutându-mă, îmbrăţişarea blândă, nezgomotoasă…

Tocmai am visat-o şi sunt sigură că, de ACOLO, imi trimite acelaşi surâs, aceeaşi privire albastră şi deschisă, cu aceleaşi gesturi aproape ritualice.  Cât timp am stat acasă, preziua naşterii mele era, cronometric,  invariabilă…  Şuşoteli cu tata, discreţie, faţa lor senină, care fremăta la ideea că mi-au pregătit un cadou… De regulă era ceva modest, cum modestă şi cuminte a fost toată viaţa lor. O pijămaluţă, o bluziţă, nimic preţios, un parfum de care se pricepeau şi de care găseau, apoi flori. Dimineaţa lui 18 auzeam, invariabil, zgomotul voit al celofanului…mama deschidea uşa să mă trezească la şcoală, dar auzeam întâi celofanul, semn că nu uitaseră, că abia aşteptau să-mi facă urările… apoi îmi vine în minte mirosul freziilor. Tata era trimis, de fiecare dată, să cumpere frezii, ghiocei şi viorele. Pentru mine florile acelea au fost cele mai frumoase din lume şi, ca o frumoasă ironie, şi Andrei îi plac nespus freziile.

De mult nu-mi mai place ziua mea… sunt chiar stingheră şi insist la ai mei sa fie discretă, o zi obişnuită, ca toate celelalte. Dacă am remarcat-o acum, e pentru ca să-i aduc un modest omagiu mamei mele. Mi-am amintit de un film văzut mai demult, “La double Vie de Veronique” (Krzysytof Kieslowski), mai precis de excelenta lui coloană sonoră (Zbigniev Preisner) şi de imaginea Crisalidei. E, acolo, o bătrânică, un fel de Bătrâna Timpurilor, care asistă moartea balerinei, apoi, acoperind-o cu o maramă, o renaşte…

Şi mă gândesc ce frumos ar fi să ma mai naşti o dată, mama, ce frumos ar fi să mai aud zgomotul celofanului, în zorii lui 18 martie…

Plecări

Plecările sunt cele mai grele…Venirile sunt neaşteptate, fulminante, luminoase, venirile sunt nedurerose, ori poate, durerea lor ne încîntă. Plecările, în schimb, plecările răpun, plecările sapă în linişte. Bucăţi din suflet cad, cu fiece plecare.

Plecînd, apunem cîte puţin, renunţăm cîte puţin, ne împuţinăm de-a binelea în faptul serii, umbrele se întretaie, încît nu mai ştim bine dacă plecarea e mai dureroasă, ori umbra ce rămîne.

Oricum, umbra stă să umple GOLUL, vidul interior care ne locuieşte. Umpluţi astfel, cu vidul nostru, mai rămînem în picioare un timp…

…încă un timp…

incă puţin…

apoi e gata.

A te stinge cu demnitate

De la animale ar trebui să învăţăm totdeauna… Deşi preferăm să le dăm cîte un picior, să ne plîngem cîtă mizerie fac, să ne numărăm banii cînd le luăm mîncare…

Animalele nu ştiu că vor muri, dar au, în schimb, o presimţire a morţii. Cînd ea se apropie, ele se comportă ciudat. Ce le plăcuse,  nu le mai place, reacţiile lor sunt schimbate, se adăpostesc lîngă noi, se ghemuiesc în noi, ne imploră cu privirea, poate , poate vom pricepe totuşi…

Grăbiţi cum suntem, le ignorăm deseori. Animăluţele noastre însă ştiu a ierta. Asta ştiu ele cel mai bine. Să iubească şi să ierte, iubindu-ne.

Golul lăsat în noi de Jar nu s-a putut nicicum rezolva. Nu-i mai simţim prezenţa prin casă, dar ne gîndim la el deseori. Îndată se împlineşte un an.  Jar nu mai e.

Acum, cu suava lui bătrîneţe nici tatăl lui Jar, Ajax,  nu e mai bine.

Am ţinut azi să-l văd pe Ajax… Ni se spusese că e bolnav…  I-am întins, ca de obicei, păpica bună pe care mereu i-o aducem. Foame nu-i era, dar nu m-a refuzat. A făcut, aşa cum şi Jar o făcea de multe ori: mi-a făcut pe plac! A luat cîteva înghiţituri, apoi s-a uitat în ALTĂ PARTE. Acest gen de privire, îmi amintesc bine, da, l-am văzut la Mămuţa, după atacul care a răpus-o, l-am vazut la mama, înainte de a se stinge, l-am văzut şi la Jar… E o privire ANUME.

Vorbim degeaba de balada “Mioriţa”, de “Mai am un singur dor” al lui Eminescu: degeaba e totul, dacă nu putem privi şi înţelege, OCHII unui muribund. Nu ştiu dacă “împăcare” e cuvîntul. AŞ PREFERA SĂ-I SPUN DEMNITATE.

Am văzut asta şi la cîinele pe care eu l-am numit “Marele Orb”… un fel maiestuos de a muri. Aşteptarea morţii devine o chestiune personală. Nu lacrimi vor cei care mor. Ele nu-i pot nicicum ajuta. De fapt, nu vor nimic. Vor să plece cu fruntea sus. Unii vor să plece mai repede. Altora le este egal. Noi, oamenii, mai avem, mai putem avea credinţa, care să ne pervertească de la adîncul sentiment al morţii… Ele, animalele, nu au nimic. Nimic altceva decît DEMNITATEA LOR. Şi e suficient!

Patul lui Procust

Mă gîndesc deseori la peisajul dezolant din Călăuza lui Andrei Tarkovsky, la faptul că spectaculosul acolo rezultă tocmai din AŞTEPTAREA SPECTACULOSULUI.

Practic, în Călăuza nu se întîmplă nimic. Trei oameni, un scriitor, un scientist şi un mistic încearcă să pătrundă, şi reuşesc asta, într-o “Zonă” despre care se spune că e fantastică, ea întruchipînd nu numai incomprehensibilul, ci şi totala lipsă de control din partea umanului…

Acolo ei ajung într-o casă dărăpănată ca tot restul “Zonei”, un spaţiu banal, dar straniu, despre care se spune că îndeplineşte dorinţele… Asta e , pe scurt şi destul de grosier spusă “istoria”, epica filmului…

Camera de acolo însă e un pat al lui Procust… Practic, e o ANTICAMERĂ, căci nimeni nu îndrăzneşte să treacă de Prag. Ea trezeşte resentimente, împacă nişte contrarii, cheamă la supunere, la reflecţie, umanizează şi înspăimîntă totodată… Cei trei traversează, fiecare, stări contradictorii, de la revelaţie la violenţă. Pragul dintre “dorinţa sacră şi sinceră” şi lumea lor e mult prea greu de trecut.

Şi telefonul tot sună… Vocea de la capătul celălalt, dacă e o voce, atunci e una banală, ca şi tot restul. Rămîne ca fiecare să descopere Mesajul. Şi fiecare încearcă să transpună pre limba lui, Mesajul, dar Mesagerul nu se lasă aşa de simplu descoperit…

Astfel vara s-a dus,
Fără să lase pe mormântul ei vreo urmă
Soarele încălzeşte încă,
Dar nu e de-ajuns…

Tot adevărul ar fi putut veni
Ca un puf în formă de stea
Strâns în palma mea
Dar nu e de-ajuns…

Nici binele nici răul în zadar nu s-au scurs
Lumea s-a luminat de sărbătoare
Dar nu e de-ajuns…

Viaţa s-a pliat mereu
Atentă, făcându-mă să râd,
Am fost un om norocos
Dar nu e de-ajuns…

Nicio frunză nu s-a uscat,
Niciun os nu s-a rupt,
Ziua, ca un cristal, a spălat totul
Dar nu e de ajuns…” (multumesc, Andra, pentru traducere!)

La urma urmei, nici nu mai contează a cui e vocea, nici de ce telefonul sună în camera goală, nici măcar mesajul nu mai contează, nici Mesagerul ce faţă are…

Căci fiecare stă cuminte în patul procustian, doar în treacăt, un ochi atent ar sesiza, dar, aşa, foarte subtil, că fiecăruia dintre cei trei îi lipsesc ba cîteva degete de la picioare, ba un pic de frunte, ba un cot sau o fărîmă de umăr… “Numai că asta nu e de ajuns!”