Blogul nu e o modă, e o stare de spirit

de n-ar fi triste

Locul numit Agafton

N-am vrut să mai fotografiez dezastrul de la Agafton, căsuţele maicilor, căzute într-o rână, maicile bătrâne au murit, acum casele mor şi ele.

Am vrut să fotografiez doar fărâme din memoria mea, aceea în care fata mea, mică fiind, a stat acolo câteva nopţi şi câteva zile și maica stareță venea să ne tămâieze, în fiecare dimineață.

Acel Agafton am vrut să-l revăd, dar, din păcate, nu am mai găsit decât niște copaci seculari, cât or mai fi fiind și ei, în picioare!

???????????????????????????????

Biserica mică e o dezolare…

???????????????????????????????

???????????????????????????????

…cimitirul e in paragină, departe de mărețele cimitire ale nemțenilor!

???????????????????????????????

Biserica nouă încă e fără pictură și fără preoți cu har, încolțită fiind, la 100 m, de biserica cea nouă din sat!!! Presupun că acolo preoții au har mai mult, in orice caz, au mai mulți bani!!!

???????????????????????????????

Două-trei căsuțe din cele vechi se mai țin în picioare!

???????????????????????????????

…și, peste toate, cotropitoare e natura!

???????????????????????????????

???????????????????????????????

…nu s-a mai întâmplat nimic la Mănăstirea Agafton! Nimic altceva decat că natura își urmează cursul ei sublim… Sunt zvonuri ca MULT PREA INALTUL NUS CARE vrea o ….casa acolo…pur si simplu ! El dă ”binecuvântarea” și restul …să se întâmple! Uite-așa, de-al naibii!


Pe deal

De Paști , într-un sat din Moldova…

2

5

carabus


Gând

Pasărea spuse: câtă strălucire aici: ca în pântecul mamei!

Imagine

Credit: Lauren Bowker


Ce aude unicornul?

68cebc4233aa7a4ea7401ec8d69ba5497492e9b9

Zumzetul veștilor a încetat

firul poveștilor s-a încurcat

ape năvalnice curg înspre seară

cornul lui alb este din ceară.

Trist și supus mai are un cântec

un ultim colind, un ultim descântec;

Zarea din vis e doar amintire,

neguri se prind de-o ultimă știre.

Și iar drumul surd începe să doară

Și iar la galop, cu fruntea de ceară!

© Elena Agachi

Foto: Festivalul ”Fantastic”, Lille.


Absurd (gând)

Anul trecut, pe vremea asta, trecuseră cam două săptămâni de când  îmi înmormântasem tatăl.

Am intrat într-un supermarket , ca sa cumpăr niște candele… Pe rafturi, la intrare, erau pomi împodobiți și jucării și multă multă beteală. Îmi amintesc anume ca asta, beteala, m-a enervat cel mai mult atunci.

Ori, din clipa aceea, beteala și pomii și globurile comerciale și tot restul mi s-au părut un scenariu ABSURD.

Anul acesta am intrat tot acolo: absolut, dar absolut nimic nu s-a întâmplat în mine, ca eu să pot simți altceva!

Pictura de Gabriel Pacheco


Cu modestie, gândind la Eminescu

În timp, am tot participat sau inițiat, tot felul de ”momente” Eminescu. Pe unele le-am uitat, altele le am încă în memorie…

Unele au fost luminoase și izbăvitoare (Colocviile studenției, inițiate de prof. Dumitru Irimia), altele, de-a dreptul plicticoase și triste (cele de la Botoșani, scene penibile cu tot felul de primari care ofereau premii unor scriitori participanți), altele festiviste  și irosite (Memorialul de la Ipotești fiind, azi, un fel de SRL sau un birou de contabilitate, în care nu se mai întâmplă absolut nimic) ; am ajuns să nu mai am nicio reacție vis a vis de ”Zilele Eminescu”, lucrările noastre despre opera sa zac pe undeva, prin niște volume, nu le mai citește nimeni. Nu mă amuză nici să ”organizez” cu elevii ”momente poetice” în care nici eu, nici ei nu mai credem. A rămas doar să-mi țin orele și să încerc să-i luminez cumva, cu niște sensuri, la lucrul pe text. Nu sunt adepta festivismelor, nu am cultul ”monștrilor sacri”, detest vorbele goale pe care le-am tot auzit, în timp, cum spuneam; de aceea am primit cu suspiciune propunerea lui Carmen Moraru de a merge cu ea și cei câțiva prieteni, să punem o floare la un bust al lui Eminescu dintr-un sat uitat de lume, undeva, departe de Ipotești. Și totuși am mers!

Satul e chiar departe, departe în timp, în spațiu, în mentalitate, în tot. Tipul acela de sate, cum sunt multe în Româna, în care nimănui nu-i pasă de ce vede la TV, poate doar niște muzică populară; cu oameni, cum altfel, simpli, peste care timpul nu a trecut decât în sens invers, într-o regresiune ciudată, reiterând un traseu numai de ei și de el știut, înapoi, la origini. O lume care mie mi se pare bizară, ținută deliberat în ignoranță și sărăcie, de toți ”puternicii” zilei, dintotdeauna; o masă de manevră care nu mai păstrează decât acel rest sumar de umanitate, pe care îl scot din adâncuri, la vreo zi mai specială, ca să arate că ei sunt dispuși să le facă și ”celor de la oraș” pe plac. O lume de la capătul lumii, care-și poartă durerile mocnite, glumele groase și hainele sărace, ușor frustrați de condiția lor, dar încă OAMENI!

Ei bine, de la ei mă așteptam cel mai puțin să ”colaboreze” la îndemnurile lui Carmen cea inimoasă: s-au adunat și ne-au dus cu căruțele lor pe dealul pe care a fost urcat, în 2005, bustul lui Eminescu, alături de casa bătrânului Gheorghe Cojocaru, văduv de peste 20 de ani, mândru că lângă casa lui s-a pus bustul, un fel de păzitor al Pragului, care încă citește cu mândrie versuri din Luceafărul; să auzi pe bătrânul de 85 de ani recitând ”Eu sunt Luceafărul de sus/ Iar tu să-mi fii mireasă.”!

Carmen a scos câteva foi cu versuri, le-a împrăștiat și s-au citit cu un fel de religiozitate, câteva melodii s-au auzit la ghitară, apoi totul s-a terminat, fără discursuri sforăitoare, simplu, cu niște vin fiert și gustări, aduse pentru memoria zilei poetului…

La final, o femeie din sat a spus: nu am să uit niciodată poezia ”O, mamă”! Au trecut atâția ani de când am terminat școala tot nu pot să o uit…

În singurătatea lui, bustul a rămas să contemple gerul iernii ce stă să vină, ciorile lacome de pe imaș, casa bătrânului Cojocaru, salcâmii din zarea cenușie, pomii plantați de membrii Asociației culturale ”Floare albastră”, caii depărtându-se în colbul drumului, DRUMUL al cărui capăt nimeni nu-l poate bănui.


Coșul cu dulciuri (gând)

Când eram mică, mama îmi păstra dulciurile într-o cutie la care nu aveam acces, dar despre care știam că există. Din când în când, scotea câte o prăjiturică, câte o turtă dulce,  câte o fondantă, mi le aducea ca pe niște mici comori, cu un zâmbet complice. Mi se păreau cu atât mai bune! Nu mi-a trecut niciodată prin minte să le aflu, să deschid cutia și să o golesc… Știam că ele EXISTA, că, la final, tot ale mele vor fi.
Iubirea, toleranța și prietenia sunt dulciuri la îndemâna tuturor, dar pe care atât de puțini le dăruiesc, încât  nu mai speri că vor fi ale tale, oricât te-ai strădui.

Așa că te închizi în tine, sperând că într-o zi vor pricepe că undeva, într-un colț de suflet există o cutie din care cineva va scoate, într-un târziu, bunătăți.

Dulciuri la Sinaia, foto de Andra Agachi


Orbi de iubire (elevilor mei)

Năravul românilor… Dacă ar fi numai UNUL, ar trebui apreciat. Năravurile românilor sunt nemăsurat de multe, dar eu cred că INVIDIA , PRIVITUL ÎN CURTEA VECINULUI sunt cele mai stânjenitoare…

Am văzut puțini români, realmente bucuroși de succesele, de reușita semenilor lor. În general, am văzut: vecini privind de după perdele în portbagajul tău, când vii de la cumpărături, rude ițite după gard, comentând de rău succesele copiilor fraților/prietenilor lor, părinții unor buni prieteni aruncând cu nămol în numele copiilor prietenilor lor, frați urându-și frații, colegi urându-și colegii, copii urânduși colegii mai bine situați financiar, toată lumea urând pe toată lumea. Buba asta va pocni cândva și ne vom trezi, într-o zi că ne scoatem ochii cu ghearele.

O societate plină de ură, uite-așa, de-al naibii, e o societate pierdută. Nimic nu se poate construi pe ură, pe invidie, pe ”ba pe-a mă-ti”!

Aici (mai e nevoie să spun?), ura a devenit o …virtute! Cum , nu ești la curent cu ce se întâmplă? Cum,  nu ai vomat pe forum, la gazete? Cum, nu știi DRAGĂ, ce teribil e???

De multe ori mă trezesc salutată de oameni pe care nu-i cunosc… EI MA CUNOSC PE MINE și asta îmi dă un sentiment de neliniște. De unde mă cunosc? Cum de au ATÂT , enorm de mult  TIMP, SĂ SE INTERESEZE DE MINE, când eu însămi nu am timp să mă gândesc la mine???Până și posesoarea celor doi ciobănești mioritici, pe lângă gardul căreia îmi plimb câinele mă cunoaște… DE UNDE??? Cum???

Câte clipe are viața noastră, de suntem așa de galantoni să o dedicăm bârfei altora? Ce am putea să facem, dacă nu ne-am ”interesa” de alții??

Am CITI…AM VEDEA FILME ADEVĂRATE… AM ASCULTA MUZICĂ…AM VISA…NE-AM PLIMBA…AM CUTREIERA CU MINTEA LUMEA…AM VISA…AM ASCULTA MUZICĂ ȘI AM FI MAI BUNI…AM DORMI LINIȘTIȚI… AM CREȘTE COPII FĂRĂ NERVI ȘI FĂRĂ SĂ-I SUPUNEM TUTUROR BÂRFELOR POSIBILE… AM VISA… AM ZBURA POATE… AM FI MAI BUNI… AM ASCULTA MUZICĂ…MUZICA ARIPILOR CRESCUTE PESTE NOAPTE ȘI NU CEA A  ARIPILOR TĂIATE …am zbura…am zbura… am lăsa în urmă tone de ură, de forumuri, de isterii, de violență.

Am orbi de iubire!

(Foto de la Marea Neagră: Andra Agachi)


România fară știri și fără inimă


Dacă nu ești vreun accidentat mortal, daca nu ai spart vreun bancomat, daca nu ești vreo babă violată în cimitirul satului, dacă nu ești vreun rrom care scoate sabia sau dă cu bâta, dacă nu ești vreun șofer stresat, cu toporul în portbagaj, dacă nu te numești basescu sau udrea, dacă nu ai picat la bac și dacă nu ai făcut un accident de circulație în lanț, dacă nu faci streptease la fereastră sau dacă nu-ți dai foc în fața Cotrocenilor, ei bine, NU AI NICIO ȘANSĂ NU NUMAI SA NU APARI IN VECI LA ȘTIRI, DAR NICI MĂCAR SĂ AI SATISFACȚIA, postumă,ma rog, CĂ-I PASĂ CUIVA DE TINE (doar se uită, ca la circ, să vadă cât mai mult sânge!).
Emisiunile de știri de la televiziunile din România sunt un fel de WC public, în care ghidușii reporteri vin să se ușureze, așa cum le-a spus Șefu! Cu cât ”știrea” e mai murdară, cu atât ratingul va fi mai mare, PE MĂSURA ACESTUI INTELIGENT ȘI MIORITIC POPOR, care nu trebuie ”cultivat” de TV, decât cu minus: toate scursurile, toți bandiții, toți mafioții bine costumați și pomădați, despre care, în urmă cu mulți ani se vorbea pe la colțuri, în șoaptă, toți analfabeții, toți trepădușii de partid, toți repetenții, toți avortonii acestei nații, plus odraslele lor, se lăbărțează pe micile ecrane, consumându-ne timpul și nervii, dacă, din greșeală, mai dorim să aflăm vreo știre.
De regulă, o aflăm de la televiziunile occidentale sau de pe net, DAR BIEȚII OAMENI DE LA ȚARĂ? Ei cu ce-au greșit să fie ținuți și țintuiți în această năclaială generală? Adică, după ce că ai lor copii nici nu au profesori, nu citesc, nu ascultă muzică, nu fac decât să măsoare drumul de la fundul vacii la biserica în care popa înjură de toți sfinții, după toate astea, le mai dăm și ”lecții” de etică la Tv…
În ce țară trăim noi ACUM? Când s-au dus toate și de ce? În ce enclavă vom putrezi?
PS Pentru cei care citesc aici, vreau să-mi exprim totala enervare și stupefacție în legătură cu TVR Cultural: populată de dudui cu vorba afectată și foarte, foarte plicticoase, de la facultatea de litere, cu emisiuni comentate într-un limbaj de lemn care a dispărut la toate celelalte televiziuni, TVR Cultural ar trebui să fie restructurată COMPLET, pe tiparul frumoaselor și incitantelor emisiuni culturale din afară. De ce copiem din afară numai tâmpenii? Ca să facem rating, desigur…


”Bufnițele nu sunt niciodata ce par a fi!”


Am văzut pe niște site-uri ale unor oameni foarte onorabili ideea că animalele mai mor și ele, na, că vulturii se hrănesc și ei cu frumoase căprioare,  în modul cel mai firesc, că oamenii mor, darămite animalele,  așa că toată gălăgia de pe Facebook în legătură cu cei 230 de câini uciși la Botoșani și cu bieții cai din pădurile patriei rezultă că ar fi doar o pălăvrăgeală fără sens. Au, desigur, mult mai mult sens problemele globale ale lumii, vizita unui arab bogat la noi, problemele columbenilor, ale tuturor rataților nației, pe care dânsa (nația) îi privește și îi acceptă cu ochii larg deschiși, până și deschizătorul de conserve al lui Andrei Pleșu pare mult mai important: ”desfăcătorul de conserve (tradiţional) e o sculă simplă. Îl folosesc de decenii milioane de oameni fără să simtă nevoia unor îmbunătăţiri fundamentale. Se poate schimba design-ul, se pot aduce unele ameliorări simplificatoare, dar produsul în sine e bun aşa cum e şi verificat ca atare prin multiplă folosinţă. Dar au apărut „ameliorări“ care nu simplifică, ci, dimpotrivă, complică utilizarea pînă la enigmă. Am petrecut două seri încercînd să deschid cu o versiune „nouă“ a instrumentului o cutie de compot. O operaţiune în principiu elementară a devenit o taină, un proiect irealizabil. Am traversat toate fazele disperării şi ale ridicolului, am schimbat unghiuri, poziţii, strategii, am înjurat, am rîs ca prostul, am intrat în conflict ideologic cu modernitatea, dar am cedat. Am adormit epuizat, cu nostalgia compotului inaccesibil. ” (Sursa Dilema Veche!)

Suntem un popor trist, îngândurat, un popor care și-a pierdut reperele, un popor care merge numai cu capul plecat, atent doar la sine dacă mai poate fi atent la ceva. Un popor flămând nu are chef să discute despre animale, el însuși animalizat de nevoi.

Așa că bieții câini și bieții cai (Fănuș Neagu, că azi a trecut DINCOLO, mult și frumos a scris despre caii din Insula Mare a Brăilei!!) la ce bun să mai fie un subiect de gândire pentru el?

Nu, bufnițele nu sunt ce par a fi, și nici caii care mor nu sunt ce par a fi: ei reprezintă speranțele noastre muribunde, bătaia de joc a vremelnicilor ”mari” ai zilei, scuipatul acesta enorm pe toate valorile în care noi am crezut preț de o clipă, cât o viață.

Trăim într-un perpetuu film de groază. Păcat că nu avem un regizor ca David Lynch!


Fabrica de stres a Partidului Postcomunist Român

Strategii penibili ai Partidului nici nu trebuie să se eforteze prea tare! CINEVA tot scoate, zilnic, dintre fălcile pline cu dinți de porțelan câte un subiect pentru ca acest biet popor, năucit și disperat, să fie tot mai năucit și tot mai singur, să nu mai vrea nici să iasă din casă, nici să zâmbească, nici să dea un telefon. În oricare din aceste ipostaze ar vrea să fie, O ALTĂ VESTE PROASTĂ SE IVEȘTE.

Săptămâna asta au fost două mai importante, pe lângă multele crime, jafuri, columbene etc.: bolnavii scoși pe targă din spitale, bebelușii scoși cu tot cu incubatoare și lehuzele, proaspăt mame, abia ce au născut, ținându-se de burtă, pășind pe scările spitalelor, urcându-se în mașini ca în dubele poliției…

Astăzi, așa, ca să nu ne tihnească ABSOLUT NIMIC, pe toate televiziunile, vezi câinii comunitari în lațul hingherilor. I-a ajuns blestemul unor pensionari, viitorii votanți ai Partidului!

Ce ar mai fi de spus??? Că , înainte de Paște vor fi date știrile alarmiste cu scumpirile la carburant și creșterea prețurilor la hypermarket… Și, ca să nu ne tihnească nici măcar în cele 3 zile de Paște, vor găsi să ne indispună cu subiectul: UNDE ȘI-AU PETRECUT MEMBRII PARTIDULUI SFINTELE SARBATORI!!!

… DACĂ, PRIN ABSURD, AR VENI CAREVA SĂ NE SPUNĂ ADEVĂRUL??? Am reacționa așa ca personajele lui Orwell… l-am urî, l-am dori legat… Generația mea a trăit asta. Prin 1990. Poporul a ales. Prost.


Răspund unei doamne care suferă de paranoia propriei personalități

(imagine source)

Ceaușismul a educat covârșitor de multe persoane în CULTUL PERSONALITĂȚII.

După ce le-a șters tot ce mai aveau în cap, le-a sădit ideea că sunt importante, că sunt valoroase, că trebuie, musai, să fie mereu pe vreo scenă, deși nu aveau, niciodată, nimic de spus.

O asemenea doamnă, ”autoare a nșpe cărți de poezie, proză, eseu, cercetare literară, literatură pentru copii, … majoritatea distinse cu premii – și a mii de articole, în calitate de jurnalist profesionist și de colaboratoare a numeroase publicații din țară și de peste hotare…Membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, prezentă în peste nșpe de antologii și volume colective, cuprinsă în dicționare și istorii literare din țară și străinătate… (mă opresc aici, mi se taie respirația, am citat din CV ul de pe wikipedia!)” si-a luat o identitate falsă, ca să-mi pună un comment marca FORUM nerușinat, pentru că e supărată pe mine, că am postat o apreciere de câteva rânduri aici, pe blogul meu, despre domnia sa!

Răspunsul meu e acesta: scumpă doamnă, ați construit, treaptă cu treaptă un piedestal pe care v-ați urcat singură și acum trebuie să suportați această vizibilitate. Generația mea a crescut in SILA DE SUPERLATIVE ABSOLUTE, am avut atât de mult acces la nonvaloare, ca și astăzi, de altfel, încât nu mai suntem deloc disponibili pentru a credita lucruri care nu există! Așa că, liniștiți-vă, nu am să mai scriu nimic de rău despre dvs., la urma urmei, ce contează ce scrie o profă umilă pe blogul ei, o entitate fără înregimentare la Uniunea Scriitorilor, fără nicio carte publicată???

Vedeți, vă creați gânduri negre degeaba!

PS Mi-ați transmis ca ar trebui sa fiu INTERZISĂ !!! E nostim! Vă dați seama cum gândește un ceaușist adevărat???


Ce se întâmplă cu locurile, după ce oamenii pleacă?

Un stat care-și trimite populația peste graniță, doar ca să scape de ea, ce fel de stat este?

Un popor care doar disperă pentru că i se ia dreptul de a fi îngrijit, ce fel de popor este???

Din acest paradox nu putem ieși.

Nu stiu dacă desființarea spitalelor, masacrul spitalelor adică, e profitabil(ă) economic… cu siguranță, PSIHIC e o catastrofă!  Pentru că omul simplu știe că, dacă e dus “la spital”, poate mai scapă! Acum insă, unde îl mai duci? Pe ce criterii??? Care scapă și care nu???

Cu un cinism de-a dreptul NAZIST, iese, azi, pe televiziuni, premierul României să ne asigure că oamenii care au murit în(tre) timp(ul) închiderii spitalelor  AR FI MURIT ORICUM! Că, prin urmare, nu e din cauză că el și ai lui au desființat spitalele…

Așa, și???

Dar dacă oamenii aceia au murit cu conștiința faptului că PUTEAU FI SALVAȚI???

Cui îi mai pasă (de) ce gândește omul, când moare???

Cum e să mori, de pildă, într-un sanatoriu străin, știind că S-A FĂCUT TOTUL, și cum e să mori ca un câine, știind că ai fi putut fi salvat de o banală NITROGLICERINĂ???

PS E și la ei ca și în învățământ: medicii înregimentați POLITIC susțin că e bine că se desființează spitalele (și vor pune în loc ce??? și, mai ales când???) , medicii normali la cap, nu!

(foto: Andra Agachi)


7 motive pentru care nu mă înscriu la gradația de merit

Nu am depus dosar pentru gradație de merit…pentru că eu, personal, nu am merite!

1. Nu frecventez deseori cursuri de formare, am frecventat unul (pe bani mulți și-mi ajunge!), pentru că aceste cursuri au devenit un mijloc prin care unii, mai isteți, câștigă bani pe seama altora, mai proști!

2. Nu frecventez Casa Corpului Didactic, pentru simplul motiv că respectiva instituție nu are ce să-mi ofere, nimic altceva decat cursuri la comanda, plătite și făcute în zilele mele libere, care sunt sfinte (sâmbăta și duminica).

3. Nu am elevi la olimpiada de română, nu-i mai trimit, pentru că nu mă duc la corectat și-mi este penibil să fac troc, adică, uite, dau eu câteva puncte la ai tăi, dă și tu la ai mei!

4. Nu am proiecte nici europene , nici de altele, pentru că nu am pile la Primărie, ca să obțin finanțare.

5. Nu-mi însușesc diplomele elevilor mei, meritele lor sunt doar ale lor .

6. Nu am făcut decât să îmbogățesc, cumva , liceul meu, care mi-e drag, cu câteva lucrări de artă ale prietenilor mei, ale rudelor mele, cu câteva premii naționale, pentru ARTĂ, dar astea, desigur, nu intră în criteriile pentru gradația de merit. Așa cum nici lucrările mele publicate, nici doctoratul, nici multe altele nu figurează decât cu niște punctaje mediocre în grila de gradație.

7 … in fine, nu vreau să se laude cineva din preajma mea că mi-a pus vreo pilă ca să obțin gradația de merit.

NU AM MERITE ȘI E TOTUL FOARTE CLAR.

…în plus, cei… 1480 de lei pe care mi-i va preconiza, lunar, MAESTRUL DE CEREMONII SINISTRE DE LA GUVERN sunt mai mult decât suficienți, nu?

Răspuns dat Partidului Postcomunist Român!


Oameni cu care ne mândrim!!!

Vreun comment???

“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!”
Mihai Eminescu, Scrisoarea III


Normalul lumii noastre – (răs)tălmăcire


(pictură de Gabriel Pacheco)
Era un om cam prost. Și găsește intr-o zi o pungă cu pietre colorate. Prostul nu se intreabă niciodată, CĂ DE AIA E PROST, dacă ce face el e bine! Așa că, din plictiseală, se apucă să arunce, cu pietrele găsite, în rațele care se zbenguiau pe lac… Și chitește el vreo două, apoi îi mai rămân 2 pietricele… Se întâlnește cu un om NORMAL și ăla îl întreabă: De ce arunci cu pietre PREȚIOASE în rațe? Și prostul: dar nu am știut că sunt prețioase!!! Și se precipită și încearcă să le recupereze de pe fundul apei, dar cum să le mai găsească???
Interpretarea acestei istorioare din Pateric e a părintelui Iustin Pârvu: pietrele colorate, prețioase, sunt ZILELE NOASTRE! Le aruncăm, în devălmășie, fără să gândim! Apoi, ne dăm seama că s-au terminat!
Text repovestit, cumva, de mine! Scuze dacă nu m-am ținut de litera cărții (lui Adrian Alui Gheorghe)!


Grevă în învățământ, ziua a 8 a!


Sunt subiecte și subiecte pentru presa din România. Războiul e un subiect! De acord! Nenorocirile din Japonia sunt un subiect greu de tot! dar…columbenii??? dar… femeile pedeliste??? De ce greva de 8 zile a unor profesori care nu și-au primit salariile nu e un subiect? Și de ce poate singurul caz din actualitate, în care legea a fost restabilită, prin hotărâre judecătorească, generează atât dezinteres? Pentru că aici, la noi, a fi în afara legii e regula! Dacă ești LEGAL, e de rău! Ce subiect de presă mai vreau și eu acum?
Și mâine e grevă la Botoșani și Suceava!


“Superluna” (19 martie 2011)

“Superluna” e o nenorocire. Și de limbaj jurnalistic și de stare politică, și de stare divină… Ce e SUPERLUNA? e cutremur, e dezastru, e razboi, e stare a Ființei apocaliptice!

(pictură de Gabriel Pacheco)


Scrisoare deschisă



Poate că nu suntem cu toții la fel. Într-o familie, 2 copii nu sunt la fel. Unul e mai nervos, altul, mai bland, unul mai rabduriu, altul, mai alunecos.
Poate că e așa, cum scrieți voi pe forumuri, poate că v-am nedreptățit de multe ori, poate că și acum o facem. Poate că, împinși de nejunsuri și de tristețe, nu v-am ascultat întotdeauna cu atenție. Știu că unii dintre voi au și acum gândul greu, după câte o nedreptate făcută, cândva, de unul dintre noi. Știu că vă duceți acasă și ne ponegriți, împreună cu unii dintre părinți, știu că nu vorbiți despre noi decât în termenii “aia de română” , “ăla de mate”, știu că, după ce ne cumpărați flori, de 1 și de 8 martie, ne înjurați și râdeți de naivitatea cu care le-am primit, crezând că ne iubiți și că ne respectați; știu că ironizați hainele noastre ponosite, pălariile noastre ridicole, pantofii noștri din alt veac, părul nostru nevopsit sau prost vopsit, geanta noastră veșnic lăbărțată de greutatea testelor, cărților, tezelor voastre… știu că numai la auzul glasului nostrum vă apucă râsul și vă credeți tare inspirați să ne imitați.
Le-a văzut pe toate… Știu cum vă mlădiați vocea, ca să ne cumpărați bunăvoința și v-am văzut, mai apoi, cum vă sclipeau ochișorii a batjocură. Știu că faceți caricaturi cu figurile noastre și că ne dați porecle. Știu că nu mai primiți, mulți dintre voi, lecții, acasă, de comportament decent la școală și știu că nu ne veți respecta decât selectiv.
EU știu toate astea despre voi, dar voi ce anume știți despre noi? Ce altceva știți, afară de câteva impresii și câteva bârfe?
Câte nopți credeți voi că a sacrificat “ala de mate” sau “aia de română”, pentru ca voi sa primiți referințele cele mai bune? Câte zile și câți ani de umilințe au suportat pentru ca voi să creșteți frumos, să vă înălțați și să începeți a gândi?
Câte clipe au sacrificat în dauna familiilor lor pentru ca voi să aveți toate condițiile unor lecții normale? De câte ori poate ca “aia de romana” si “ala de mate” mureau de durere trupească ori sufletească și totuși veneau zâmbind la oră, pentru ca voi să nu simțiți dezastrul?
În câte dăți și-au lăsat ei copiii la părinții lor, doar pentru a merge, alături de voi la olimpiade, în excursii, în tabere…?
Cine stă să contabilizeze câte sacrificii face, în toată viața lui, un profesor? Pe ce state de plată sunt trecute nopțile de studiu, insomniile, neajunsurile, supărările provocate de frustrările unor părinți cu tot mai mult tupeu și cu tot mai mulți bani?
Câți dintre voi, cei care, acum, aveți ceafa tot mai groasă și privirea pierdută în veșnica goană după afaceri vă mai amintiți fibra aceea suavă, ingenuă cu care ați plecat din școală? De ce ați uitat pașii timizi spre școală? De ce v-ați dat după vremuri?
Câți dintre voi știți cu câtă dragoste încă mai vin profesorii la școală? De ce ați picat lecția cea mai frumoasă dintre toate: LECȚIA IUBIRII?
DE CE V-A URÂȚIT VIAȚA ATÂT DE TARE?


Păcat că nu i-am picat!!!

Politicienii (cel puțin aici!), odată cocoțați pe ramurile Puterii, nu mai au nimic sfânt… abia dacă mai au mamă și tată, nevastă, copii. End! Abia… Unii nu-și mai recunosc nici rudele de gr. I !!! Frumoși sunt românii! Evident, foști colegi de liceu sau foști elevi ai mei au ajuns mari “politicieni”. Dacă aș avea măcar un singur motiv de mândrie, l-aș numi aici. Dar nu am.
Astăzi am mărșăluit într-un șir al Tristeții, ca în pușcării… Profesori din liceele de prestigiu din oraș și din câteva școli am mărșăluit în fața Prefecturii (fostul sediu al PCR!!!)pentru … dreptul la a lua salariul de nimic pe care îl avem, salariul groazei.

Filmulețul pe care l-am făcut descrie o lehamite disperată, paradox pe care doar românii îl pricep.

Alte foto și detalii, în postarea mea de pe blog liceu: AICI!


Norii negri ai “vrajbei” noastre

Românul e în veşnic război cu el însuşi. Am revăzut, de curând, câteva filme făcute de români, de-a lungul timpului (Daniliuc, Piţa, Gulea, Mungiu, Mălăiele…). Cu câteva excepţii, aproape toate supralicitează substanţa tragică, întunecată, dramatică. Glissando al lui Mircea Daniliuc, de pildă, are drept pretext o “zonă” istorică concretă, perioda interbelică tulbure, dar substanţa lui ţine de nemulţumirile omului faţă de sistemul totalitar contemporan regizorului şi multora dintre noi, din păcate, şi mă tem că aceeaşi temă e de actualitate.
Chiar cu o faţă “democratică”, sistemul totalitar, rămâne, la noi, mental măcar, un model, mereu învingător. Românii tânjesc după un TĂTUC al naţiei, care să stea, mai nou, prin crâşme, cot la cot cu ei, să cumpere de la hypermarket, cot la cot cu ei, să înjure şi să lase împresia că-i iubeşte, apoi să pozeze în mare justiţiar, să-i mintă frumos, românii adoră asta. Românii nu sunt proşti deloc, dar sunt dependenţi de totalitarism, ca de aer. Ei ştiu cum stau lucrurile, dar nu vor, nu pot să le îndrepte, mintea lor uitucă o să aleagă întotdeauna pe cel care minte mai frumos, care stăpâneşte mai bine tehnicile complicate ale disimulării şi manipulării, pe cel care se afirmă autoritar. Românul nu dă doi bani pe fineţe, pe intelectualitate, pe idealism, pe discreţie, pe onestitate. Iar “politicienii” , absolut toţi, corespund acestui mental dereglat.

În artă, tragismul acestui destin schizoid îşi află un debuşeu, o compensare.  “Durerile ascunse”, crima patologică din operele marilor scriitori români, mustul dulce al iubirilor nefericite, dezastrele produse de război, cam aceasta ar fi, în mare, tematica din filmele româneşti. Conotaţie negativa peste tot. Nu analiza, nu psihanaliza, nu confruntarea cu limita şi încercarea unei soluţii. Românii par creaţi pentru o viaţă fără soluţii. Ei acceptă doar fatalitatea şi se lasă dominaţi de către un destin nefast, atât în istorie, cât şi în viaţa lor de zi cu zi. Norii negri ai fatalităţii se adună şi se sparg, ritmic, deal-vale, ca în Mioriţa. Cum frumos spunea Dan Botta, “peste poprul nostru s-a abătut braţul Necesităţii. Lipsa unor mari idealuri ne-a pierdut.” (Dan Botta, Unduire şi moarte, Institutul european, Iaşi, 1995, p. 227)

Umbre şi nori la Văratec. Foto imi aparţine.


Într-o ţară de basm…

În ţara de care, cu siguranţă aţi auzit, Făt Frumos încă nu s-a născut şi nu cred ca are vreo şansă să se nască. Împărăteasa l-a rugat în zadar pe Vraciul centenar pentru rod şi pentru bucurie, aproape că bucuria însăşi nu s-a mai făcut simţită de zeci de ani…
Ţara fusese lăsată “în voia Domului” , iar Acesta, pentru păcatele lor, uitase de oamenii ei care, cu timpul, se împreunaseră cu jivinele şi acum locuitorii deveniră un fel de reptile cu chip mai uman, care, mai presus de orice, îşi adorau viloaiele, în care băgaseră toate “economiile” lor, rezultate din furtişaguri diverse.

Ţara aceasta fusese guvernată atât de prost, încât nici măcar un singur locuitor nu-şi mai amintea cine o conduce exact. Împăraţi se succedau la cârmă, ca ploile, fără să lase vreo urmă. Cu timpul, locuitorii ei deveniră atât de blazaţi, încât nici nu mai ştiau ce nume poartă ţara lor, cu cine se învecinează, ce sistem de guvernare mai are. Nu ştiau decât că trebuie să mănânce repede, până nu se termină salariul şi că trebuie să plătească nenumăratele dări, căci, da, în ţara aceasta principala ocupaţie era plătitul nenumăratelor dări către Stăpânirea tripartită, tricefală şi triunghiulară…

…îşi aminteau doar că trăiesc într-o ţară în care berăriile erau pline cu mâţe care, la prima manifestare de revoltă, te înghiţeau pe loc, şi-şi scobeau, mai apoi cu satisfacţie dinţii cariaţi, în care serviciile puseseră nenumărate microfoane.

În ţara lui Nimeni Vodă, nici măcar mâţele nu se asemănau şi nimc nu era ce părea a fi…

Ilustraţii: Mihaela Paraschivu


Vertical (gând)

“Arborii au forme atât de diverse! Ei au ramuri atât de multe, atât de divergente!Cu atât mai frapantă ne va apărea unitatea lor de a fi şi ceea ce aste, în fond, unitatea lor de visare, ţinuta lor. Această unitate de a fi îşi are origine, la prima vedere, în trunchiul lor izolat… Imaginaţia dinamică adoră această fiinţă mereu dreaptă, această fiinţă care nu se culcă niciodată: <Numai arborele, în natură, pentru un motiv exemplar, este vertical, NUMAI EL ŞI OMUL> (PAUL CLAUDEL) Arborele este un model constant de ţinută dreaptă şi eroică… Tocami acest dinamism vertical alcătuieşte, între iarbă şi arbore, dialectica fundamentală a imaginaţiei vegetale.” Gaston Bachelard, Aerul şi visele, Ed. Univers, 1977, pp.211-212

Vertical ca un brad argintiu…

Vertical ca un turn de clopotniţă…

…ca stâlpii unui un cerdac …

…ca un schit printre brazi, în lumina de aur a amiezii…

… ca o troiţă, suspendată între cer şi moarte…

…ca nişte brazi ce străjuiesc un DRUM…

…ca o coloană de Bernea…

…ca un mesaj al lui Brâncuşi,

…şi totuşi, NE TÂRÂM…

Foto la Secu, Neamţ şi Sihastria de Elena şi Andra Agachi


O zi normală de vacanţă, într-o ţară care pare (dar nu mai este) normală…

La Humor, lunca Moldovei acum nu e plină de bidoane de plastic, dar începe să privească munţii dincolo de cele câteva viloaie sinistre în urâţenia lor…

Spre Marginea încă mai găseşti colţuri de privit, dar lumea e tot mai turmentată şi obscură. Am stat de vorbă cu o femeie simplă care mi-a spus lucruri inimaginabile. Lume ce are în casă televizor, dar îşi dirijează viaţa ca în Evul Mediu. A durut asta!

La Arbore m-am cocoţat pe un gard să fac 2 fotografii, poarta era închisă…

La Ionăşeni, în satul bunicilor, pădurea încă e frumoasă, dar am văzut nenumăraţi arbori imenşi, “însemnaţi” cu stigmatul distrugerii umane (adică gata de tăiere, pe înţelesul prietenilor mei mai tineri!)

Eu cred că ţara asta e doar APARENT frumoasă! Şi că frumuseţea ei e doar un fel de moştenire. Nu facem decât să o distrugem, să o urâţim, pe măsura urâţeniei noastre.

Am intrat, zilele trecute într-un birou al unei instituţii. O femeie care părea absolut normală îşi sorbea cafeaua. Apoi a deschis gura să vorbească… am crezut că se prăbuşeşte tavanul! Cam ASTA e senzaţia când vezi atâta splendoare şi când, mai apoi, simţi atâta urâţenie… Cu scuze pentru acei care nu se simt părtaşi la acest dezastru!


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 402 other followers