Vânătoarea foametei în Munții Carpați

CE-I, INIMĂ????

Mănânc! …și plâng…

Tanti Florica de la Tulbureni

Tulbureni e o localitate mică, dar frumoasă, în prelungirea orașului Botoșani.
Tanti Florica abia își mai târâie picioarele… cândva era tânără…

…tanti Florica nu face politică. Toată viața a muncit la câmp cu soțul ei, Dumnezeu să-l odihneacă… Nu prea i-a plăcut de el: ea era mereu pusă pe veselie, el era un taciturn. Părinții au rugat-o să se mărite, PENTRU A PĂSTRA O CASĂ… o viață cu un taciturn PENTRU O CASĂ, ăsta da, sacrificiu… Tanti Florica e sigură că și-a plătit toate păcatele ÎN VIAȚA ASTA!
Pentru că e văduvă și pentru că nu are cu ce să-și repare grajdul care a rămas în ruină de pe vremea răposatului, tanti Florica vine la oraș cu de toate… cu verdețuri, cu ouă, ba mai taie și câte o găină…
Îi dau, de regulă, mult mai mult decât trebuie PENTRU CĂ-MI FACE PLĂCERE și, mai ales, pentru că povestește frumos.
Tanti Florica a venit cam tristă alatăieri… a fost votul. Ea e o femeie cu mult bun simț și eu o ascult amuzată cum comentează, așa, ca la țară, despre tot ce i se întâmplă… Nu e mulțumită… noi am vrea o schimbare, spune ea, măcar să vedem pe altu… ne-am săturat! Nu a făcut nimic pentru noi… Lasă, îi spun, știi bine că la români schimbările cer sacrificii…
Tanti Florica nu știe și nu face politică, DAR ARE BUN SIMȚ și se pricepe la oameni! E cel mai important lucru, cred eu, restul e tăcere! Pe casele tăranilor cresc mușchi galbeni…

Fiorul

(pictură de Sorin Agachi)
Nu-și termină țigara și afară copiii începură să arunce cu petarde ieftine, chinezești… Mama lor de maimuțoi, gândi și se îndreptă spre fereastră. Pe blocul de vis-a-vis trona chipul hilar, zâmbind fals al noului dictator. Când te gândești…au murit ăia ca proștii și ăsta se bucură… e drept, nu are AMBELE URECHI la vedere, dar le are lipite pe chip, de parcă ar fi extraterestru… Întoarse apoi privirea și văzu toate blocurile din cartier cum fuseseră vopsite proaspăt cu chipul noului dictator… fiecare șef de scară era acum securistul de serviciu. Fuseseră în șomaj până acu, își spuse și simți o apăsare ciudată în piept, ai naibii, de-acu au de lucru! Se gândi la securistul personal, ăla mic și negru care era tot timpul frustrat. Îl întrebase în urmă cu două zile despre micul dictator. O să iasă SIGUR, îl liniștise, apoi spusese ceva greu de reprodus și-i întorsese spatele. Securistul personal se lumină, va să zică are șanse noul dictator iubit… sigur, îi aruncă printre uși, acu parlamentul e doar ornament de Crăciun… stai să vezi ce i-a păcălit pe ăștia din dispora! Ăștia-s programați să țină tot pe drepata… e simplu…LE SPUI CĂ EȘTI LA DREAPTA! da, spusese securistul lui personal, gata să-și scoată creionul să noteze…da… deci pe dreapta, acu așa e!
Apăsarea din piept se accentuă. Chiar, ce noimă poate să aibă acum să mai scoți creionul când atâtea aparate performante stau gata să înregistreze… uitase de poliția politică, fiori reci îl trecură. Era la studii și ascultau un post de radio interzis. Au bătut la ușă și, de după perdeaua care ținea loc de paravan, văzuseră câteva zeci de cizme. Căutau, cică, un student străin… Fiorul DE ATUNCI îl actualiză acum. Of, la naiba, ISTORIA SE REPETĂ ca o inconștientă, n-o să învățăm nimic niciodată.
Dădu drumul la gaz și-și puse de cafea… cafeaua avea un gust amar cunoscut…NECHEZOL. Asta e, își spuse, până la urmă a fost o chestiune de câțiva ani, poporul cere, poporului i se dă…
Își turnă cafeaua amară cu gust de nechezol și, dintr-un cotlon, vocea micului dictator făcea guverne… Pocnitorile o acoperiră și chiotele de copii se întețiră.

Refugiul în artă

Într-o țară pe care nu o mai pricep, din care ar fi gata să plece chiar mâine, unii tineri se refugiază în Cluburi, alții, în ARTĂ. Ei trebuie să priceapă că singura șansă e Arta! Ea, deși are și amărăciune, E ILUZIA PERFECTĂ, așa cum spune și Dumi AICI.
E prima dată când, datorită bolii tatălui meu, nu am putut să-i însoțesc pe dramiști la Iași, unde au fost invitați la festivalul studențesc ”Ludic”.
Îi felicit și-i invidiez. Tinerețea lor mă impregnează și astfel mai pot spera. Poate că ei…cine știe, poate că ei vor reuși să trăiască într-o țară NORMALĂ în care propaganda de partid să nu țină loc de reformă, în care fiecare să-și facă treaba pentru care e PREGĂTIT.
Bravo, Drama Club!

FANTASTICI MI SE PAR OCHII SPECTATORILOR…

SUNT FOȘTI LAURIENI!!!!!!
(Foto: Dumitru Agachi)

Joaca de-a poporul

Poporul e o caracatiță ce, uneori, are prea multe brațe. Uneori stă să înhațe, alteori stă cuminte pe fundul mării, dormitând lenevos. Sigur e palpitant sa te joci cu poporul! Sau de-a poporul. Să-l flatezi când ai treabă cu el, să-i dai șuturi când nu mai ai!
Despre fleacuri, ciuruiri și comandanți AICI.
În rest, actualitatea lui Eminescu, cu un text care nouă ne era interzis cândva, ”Doina”:

”Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.”

”Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru ­ frate cu românul ­
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă ­
Sărac în ţară săracă!”

Epilog:
Nu vreau ”liniștea” de care vorbesc unii comentatori de pe blogul acesta! Vreau o țară în care să se poată construi, pe care să o pot iubi și, eventual, în care să mor împăcată.
Poate că nu vreau chiar imposibilul…

”De ce-ai dat, Doamne?” (Grigore Vieru)

(pictură de Egon Schiele, sursa)
”Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.

Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!”
(sursa)

The end!

Televiziuni, mascaradă, gargară, minciuni, aplauze, mașini luxoase, proiecte, haine de firmă, priviri rele, mâini frisonate pe tel mobile, mâini fără expresie, priviri rele doar, singura expresie… gargară, afișe, filmări tendențioase, ură, bani mulți, murdari, securiști buni și securiști răi, vorbe aruncate, repezite, vorbe degeaba, costume de lux, gesturi, demagogi, oboseala unui neam prostit, mirându-se de blestemul care a căzut pe el, de atâtea secole…Tristețea acestui neam, adunată toată, ar îngrozi și fiarele, ar muta munții, ar chema norii care s-ar prăbuși de durere, care s-ar prăvăli în gemete… suntem copaci de acum, niste copaci peste care a trecut un dezastru.

(picturi de Egon Schiele, sursa AICI)

Departe de lumea dezlănțuită…

E doar Frumosul, e doar Arta, e doar fibra adevărată a lucrurilor care contează. Departe de tumultul grotesc al manipulărilor de tot felul, suverană se insinuează, dacă vrei asta, FRUMUSEȚEA.
Exceptionalul chip de femeie, Fecioara, pictată de Antonello da Messina în evul mediu, este, poate una din reprezentările perfecțiunii.

(imagine de AICI)
Fecioara e întreruptă DIN STUDIU de Fericita VESTE a Celui care va veni. Foarte discret, aproape imperceptibil surâs, la colțul gurii, al Celei-Care-Știe. Mâinile vorbesc și privirile spun totul. Cât de fericiți ar fi oamenii dacă ar învăța limbajul mâinilor și al privirilor! Practic, nu ar mai fi nevoie de cuvinte!
De ce suntem obișniuți să căutăm răspunsuri doar în opera de artă, de ce doar în fața tablourilor TĂCEM, iar în rest ne dezicem?
Calmul, seninătatea, surâsul, inteligența privirii ar fi o soluție pentru lumea aceasta a noastră nebună, nebună, pasională, stupidă, de cele mai multe ori. Superioritatea nu e doar atributul divinității, uneori ea e starea de grație acordată omului. Conștient de talentul, de valoarea lui, de frumusețea lui.
Am să revin la o pictură ce mă obsedează, la Fata cu cercel a lui Veermer.

Sunt două modele ale Frumuseții și perfecțiunii. Primul este personajul atribuit divinității, al doilea e o femeie simplă, mirată de frumusețea ei și de privirea îndrăgostită a celui ce o vede. Ambele sunt suverane și marea lor, enormă calitate, e triumful, poate vremelnic, dar absolut, al Frumuseții. Lecția lui Da Messina, lecția lui Veermer este acesta: frumosul, DACĂ EXISTĂ, se poate revela!

Singurătatea singurătăților

Privind arta lui Felix Reyes pe care l-am descoperit întîmplător pe net, mă simt datoare să transmit vibrația aproape ocultă pe care sculptura sa mi-o produce.

Deși spectaculoasa sculptură se numește ”Solidaritate”, eu cred că, privită ALTFEL, ea s-ar putea numi ”Singurătate”…

Există, incontestabil măcar DOUĂ modalități de a accepta lucrurile. Desigur, reducând la absurd, dar absurdul face parte din noi…
Niciodată nu trebuie să privim DOAR DINTR-O SINGURĂ PERSPECTIVĂ! să acceptăm de bună doar O SINGURĂ opinie, să urmăm frenetic doar UN SINGUR adevăr.
Dându-ne liberul arbitru, Divinitatea ne-a dat, de fapt, cea mai mare povară. A privi, a înțelege, a gândi complex.
De pildă, acestă sculptură unora li se va părea că e un grup strâns unit, compact, SOLIDAR. Un grup cu unitate de opțiuni, de idei, un grup de invidiat PENTRU CĂ SUNT CU TOȚII DE ACEEAȘI CULOARE, merg ori se îndreaptă ușor către ACELAȘI ideal, se apără de ACELAȘI DUȘMAN (necesitatea umbrelelor!), și, mai mult, au ACEEAȘI expresie, voalată, e drept, bizară, te simți așa cum, așteptând trenul într-o gară, nu te mai uiți în tine sau într-o revistă, ci te preocupă imaginea celor care, ca și tine așteaptă același tren…
Și totuși…
E chiar bine ce face grupul acesta? E chiar ce trebuie să facă? Ce impresie degajă oare, afară de aceea de stranietate?
Umbrela e pentru fiecare sau pentru doi… umbrela apără de Răul personal ori de Răul aproapelui. Atât. Fiecare cu Răul , cu umbrela, cu pedeapsa lui. Fiecare e răspunzător pentru alegerea lui. Nimeni nu poate plăti pentru alegerea mea, nici eu nu pot plăti pentru a ta, decât…zic unii, dacă e o ”karma colectivă”: scuză penibilă! Karma colectivă o fi fiind valabilă, dar nu are forță dacă nu ti-o asumi INDIVIDUAL. Abia atunci pedeapsa colectivă e cu adevărat înfricoșătoare. Doar asumată. Identitatea membrilor grupului nu e vizibilă. Ei se aseamănă pentru că au același țel…
Răul lor personal se varsă în Răul general.

Privită de la mare distanță, opțiunea lor are valențe poetice. Ce umbrelă perfectă ar fi acesta… dacă, vorba poetului, nu ar avea un colț ciobit!
Dincolo de frumuseţea ASEMĂNĂRII, se citeşte însă haosul lipsei de identitate! E partea cealaltă a paharului. E înfricoşătoarea LIPSĂ. Turmele merg, evident, CĂTRE CEVA. Dar cine poate şti ce se desfăşoară în faţa lor??? NICI ELE NU ŞTIU! Tocmai aceasta e vraja istoriei: faptul că, la un moment dat, deşi toate datele concură, apare neprevăzutul, karma colectivă, nenorocirea.
Rareori, în istoria noastră au fost momente cu adevărat aurorale. Asta e drama noastră, KARMA! Am stat, ca popor, de cele mai dese ori, la cheremul unor şmecheri, unor venoşi, unor cretini. Aşa a vrut Creatorul, să ne încerce. Poate că cel mai ingenios test e acela al Orbirii… Eşti Orb şi totuşi crezi că vezi, nu te vaieţi de orbirea ta! Câtă singurătate!
Şi spre ce se poate merge, de fapt? Aşa, în turmă?
SPRE CE S-A MAI MERS, întotdeuna spre ce s-a mai mers, asta e regula, asta e legea, indiferent cine pe cine alege!

Democrația câinilor

Filosofia de viață a câinilor este iubirea.

…fără rest…

Uneori oamenii îi înrăiesc, dar FUNDAMENTAL, câinii iubesc.

De aceea ei nu-și pot explica uneori de ce oamenii se agită atât, de ce iubirea se condiționează.

Așa că se retrag în lumea lor și latră, pedepsindu-ne să nu-i pricepem ÎNTRUTOTUL.