Vis 2

Visele nu-i mai erau chiar atât de coerente în ultimul timp. Păsări enorme și umbre, luntrași obosiți, trecând râuri întunecate, valuri uriașe venind către căsuța de la 2 Mai, unde se adăpostise, aproape luând-o cu ele, peșteri de gheață în care cobora pe o sanie, toate thanatice și, desigur, epuizante, atât de obositoare că se plictisise să mai viseze și-și punea toate ceasurile din cameră să sune, pe rând, din 30 în 30 de minute, ca să nu mai aibă timp să viseze, dar în chiar clipa în care adormea la loc, un vis nou și scormonitor începea să se deruleze.

Visul cu ușa îl îngrozea cel mai tare, după, evident, visul cu chibriturile. Cel cu ușa era așa, că avea mereu senzația că cineva încearcă să intre în casă, că acela spărgea toate zăvoarele și că, finalmente, intra ca să i se plângă de ceva. Identificase, de fiecare dată semnificația visului, starea neliniștitoare pe care ți-o dă cineva care tot bate la ”ușa” gândurilor tale, își aminti că, de câte ori avusese visul acesta, vreun coleg sau un străin încercase să se amestece în viața lui, sau poate chiar o rudă apropiată, de care nu mai avea chef. Tensiunea din vis era mai mare decât banala semnificație și tocmai de aceea visul cu ușa îl enerva cel mai mult.

Celălalt era visul horror, cu chibriturile, pe care începuse a-l avea după decesul părinților. Ca și visul cu ușa, și acesta nu era prea impresionant, însă teroarea rezulta din impresie, din imaginație. Nu era, practic, nimic de ”văzut”, pentru un trecător obișnuit al visului, toată imagistica visului era relevantă doar pentru el, exclusiv. Se visa bântuind prin casa părinților și încercând să aprindă un chibrit pentru că, evident, era întuneric. Le auzea respirația, le simțea prezența și, ori de câte ori încerca să aprindă chibritul, el se stingea și tot așa…

Se scutură, obosit. Coborî din pat încovoiat și greoi, ca un bătrân sătul de viață. Pe aragazul ruginit, ceainicul aștepta să se întâmple vreun miracol și să-l pună cineva la fiert. Până la urmă, optă pentru o cafea. De sub cămașa verzulie, o aripă îi atârna a lehamite.
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
(Ilustrații de Paul Gustave Doré)