Vitrine de Crăciun la Bruges
Andra și Dumitru mi-au adus câteva fotografii… Vi le impărtașesc și vouă! La mulți ani!
Minunile de lângă noi
Irecognoscibilitatea miracolului…teoria asta cu nume lung, pe care am găsit-o la Mircea Eliade: minunile ne înconjoară pretutindeni, doar că nu le percepem drept minuni, nu ne în-minunăm, suntem prea grăbiți.
Alteori, ne trezim părtași la o minune, fără să vrem, fără să știm de ce am fost aleși pentru asta. Minunile simple, gesturile FIREȘTI, ele contează, eu așa cred.
Firește, unii s-ar putea considera fericiți că le-a ieșit ”foncțioara”, că s-au mutat în vilele statului, că au devenit miniștri, președinți, că plutesc în butoiul cu miere de bani, că au reușit să fure fără să fie descoperiți, furtul fiind, la noi, emblemă națională, dar nu astea sunt minunile! Astea sunt poverile, ele vor fi plătite.
Minunile simple, nu cele de la locurile sacre, sunt printre noi, o întâlnire pe care, mai apoi, o vom numi providențială, o mână întinsă spre noi sau mâna noastră întinsă spre alții… Altfel, Sacrul nu se poate justifica. Sacrul el însuși ar fi lipsit de semnificație dacă nu s-ar întâmpla micile minuni.
Veșnicia unei zile
(lucrare de Sorin Agachi)
O zi e un puzzle alcătuit din piesele-ore. Unele sunt demențial de fixe, altele, pline de imaginație. O zi e o încă o cucerire în lupta cu moartea. Ai mai biruit o zi, ce victorie!
Din amănuntul unei zile, patriarhi fără nume își sporesc aurul pletelor. Din firul subtil al unei zile, sensuri prind rod și licuricii sunt mai veseli. Din mirosul zilei se nasc îngerii. Cât de mult te înalță și cât de profund te poate coborî o singură zi! Ai timp să vezi asta?
Cei mai mulți spun: ce am făcut azi? NIMIC! Dar câte ai făcut, nebunule!!! La câte nu te-ai gândit, de câte ori ai sperat, câte gânduri ai alungat, câte răni s-au închis, câte s-au deschis iar… Ce ai făcut azi? AM TRĂIT, am trăit ..încă. Am mai putut trăi o zi. E bine sau nu? Greu de spus.
Din neiertătorul puzzle, o zi e doar o piesă nevinovată. CINEVA, acolo Sus știe cum s-o potrivească!
Galeriile verzi și Omul Roșu – (gând)
Dacă în Grand Place de Bruxelles luminițe verzui urcă la cer și, odată cu ele, și vocile cu duh de bere ale celor care și-au făcut loc în Lumea Mare, aici, Omul Roșu moare lent , dar sigur, privind cum ultimele lui speranțe se destramă ca aburii de bere ai bruxellezilor.
Omul Roșu e obișnuit cu foamea și cu strigătul în deșert. Poate că nu mai vrea să lupte, poate că nu mai vede niciun sens. Privește în jur și noaptea e tot mai adâncă. ”Frate, trăiește tu dacă vrei!”
(Desen de Sorin Agachi)
Va doresc o zi senină de Moș Niculae!!!
Sper ca această imagine, cu Lapi mic, să vă aducă un zâmbet de Moș Niculae! Și, dacă încă nu ați cumpărat celor dragi un cadou mic, mai e timp până diseară…
Aerul de sare
Se spune ca aerul sărat e benefic pentru căile respiratorii. Am revăzut, de curând, salina Cacica, jud. Suceava. Din păcate, aceeași JALE în privința aspectului, ca și acum 10-20 de ani. Niște becuri de mină, prăfuite, aproape chioare, mirosul de sare amestecat cu infuzia de petrol… În rest, mina e frumoasă, dar nu spectaculoasă, datorită luminozității sărace. Jalea din interior e pe măsura celei de afară: clădiri în ruină, țevi ruginite, cazane abandonate…a la roumaine!
Jos de tot, în mină, există, totuși, un fel de plajă din nisip-sare, cu șezlonguri, unde poți să te odihnești, pentru terapie. Mai e un teren de sport, un mic altar și o bisericuță, o sală de bal, să zicem, cu candelabre din sare. Niște sculptori au săpat câteva figuri în pereții minei. Interesant.
Pentru ”Roxana Bursuc”: roxana.bursuc@ymail.com , IP: 78.96.166.178
Draga Roxana, ca să vezi ce impresionata am rămas după commentul dumitale, îți fac cadou acest superb exemplar de ciobănesc carpatin , care tocmai venea de la o expoziție canină și stăpânul îl legase de mașină, ca să poată merge la o cafea.
Cainele e frumos, e …maestuos, dragă Roxana, e DEMN, ai putea lua notițe de exemplaritate, numai privindu-l!!!
Invață de la câini și ai să fii mai fericită, dragă ”Roxana”!!!
Gura lumii cea spurcată
Am primit un comentariu atât de grețos, încât, din respect pentru cititorii care adastă pe acest blog, nu pot să-l aprob. Comentatoarea, cu pseudonimul ”Roxana”, se umple de spume la gură, amendând dragostea mea pentru câini.
Pai uite, tocmai de aceea iubesc câinii: sunt deasupra unora ca tine, ”Roxana”, ei nu stau cu coatele pe gard, cum faci tu, nu bârfesc în fiecare minut al vieții lor, ca tine, nu-și arată prostia pe blogurile altora, unde nu i-a invitat nimeni, așa cum faci tu si, mai ales, câinii pot ceea ce tu și multe alte frustrate ca tine nu o să puteți niciodată: câinii știu să iubească!!
Dacă ai răsfoi paginile acestui blog, ai vedea că ajut și ”suflete chinuite” și tare aș dori să enumeri în gând, pentru conștiința ta, tu câte suflete chinuite ai ajutat? Și, pentru că mintea ta bolnavă nu are egal, am să-ți fac pe plac și am să decupez o frază din comentariul tău, așa, ca să înțeleagă toată lumea ce a trebuit eu să citesc pe blogul meu. Tu spui, într-o logică absolut aiuritoare, demnă de un scăpat de la casa de sănătate: ”dati oase la caini? Oase de care? Oase de porc sau de pui? De ce nu am da porcului oase de caine, are si el suflet de ce sa moara ca tu si cainele tau sa aveti ce manca, pretindeti ca aveti inima, ca mancati carne ca religia va permite, dar etica? Va permite? Rusine sa va fie! ”
Dacă grija pentru ce mâncare dau eu la câine nu te lasă să dormi, vezi că există în comerț un medicament numit Xanax!
Să auzim de bine, poate-ți îndrepți mânia proletară spre gazetele on line, acolo nu moderează nimeni comentariile și de asta e o năclăială generală, pe măsura abisalei gândiri a unei brave fiice din popor!
Ziua națională (1 dec. 2011)
M-am trezit de dimineață și mi-am spus ca cel mai oribil lucru pe care aș putea să-l fac ar fi să deschid televizorul. Așa că nu l-am făcut, nu-l mai fac de multă vreme… Apoi, gândul meu următor a fost: azi e joi, de ce nu merg la școală? Ah, s-a dat liber, e 1 decembrie. Cu atât mai bine! Am răscolit în cap , să văd, poate poate se creionează vreun sentiment patriotic. E greu…am obosit să-l caut. Iaca nu am asemenea sentiment, e grav? cât de grav poate să fie?
Și, mă rog, ce se întâmplă la noi de ziua națională? Manipulări si ieșiri la rampă. Toate FALSE. De ani de zile. Atunci?
A, la fasole nu m-am dus. Mă balonează. Și nici jalnica priveliște a mulțimii flămânde nu-mi face bine.
Așa că m-am dus la cimitir, să vorbesc cu ai mei. I-am povestit tatii, care se uita la tv mereu, de ziua națională, că anul acesta nu a pierdut nimic. Nu a fost nimic nou, tata, aceleași îmbrânceli, același prost gust, aceleași parade fără sens. Tata stătea cuminte de vorbă cu mama, îi citea din ”Scânteia”, care a devenit ”Adevărul” (ce ironie!) si mama stătea și ea ca o școlăriță și-l asculta cu aceeași liniște, și tata tot întrerupea și comenta ironic. Mi-au plăcut întotdeauna ironiile lui…
Așa că, după ce am aprins căndeluțele, să le lumineze lecturile, m-am întors la câinele meu, Lapi și am făcut o plimbare frumoasă, ca să-și amintească și el de Ziua națională.
End.
Comentarii recente