Pași

Parcă nu mă mai ascultă picioarele, îmi spuneai! Hai să-ți cumpăr un baston, ți-am răspuns. Dacă, Doamne ferește, ai să cazi așa ca mama, îți dai seama? Cu diabetul, n-ai suporta operația. Poate, mi-ai răspuns, dar am să-l iau când am să văd că nu mai pot altfel.
Și l-ai luat. La început, stingher (mă împiedic în el, spuneai), apoi, tot mai încrezător. Unul ți l-a adus Andra, de el îți era cel mai drag, era subțire, subtil, simplu. Eu îți cumpărasem un baston mai baroc, să-ți placă, de la Voroneț, să-l ai amintire… Are un cap de șarpe sau nu știu ce animal mitologic, IMI PLACE, mi-ai spus, e frumos! dar tot pe al Andrei l-ai purtat… Nimic nu luăm cu noi , nimic din lumea asta, spuneai, cu atât mai puțin un baston. Așa că nu te-ai atașat nici de ele, deși cel de la Andra îți era atât de drag, încât povesteai cui dorea să te asculte că EA ți l-a luat.
Nu te mândreai nici cu cele câteva cadouri din Belgia, nici cu nimic altceva, te mândreai doar cu bastonul acela, pe care mătușa ți l-a cerut pentru ea, că ai două, acum, Mișule, la ce-ți trebuie ție două? Dar unul e de la Andra, i-ai răspuns, cum să am două?
De fapt nu aveai chef să renunți la niciunul și te-am înțeles. Ferchezuit cum te făceai, își stătea bine cu el, cu bastonul acela, și uneori, în excursii, îl lăsai în portbagaj, așa, ca să pară că nu ai nevoie încă…