Atașamentul românilor față de mârlănie

Curioasă, opțiunea multor români tineri: MÂRLĂNIA ca normă de viață! Asta da, filosofie!
Dimineață încercam să ies cu mașina din curte. Ca de obicei, un imens BMW NEGRU, NEAPĂRAT NEGRU, era tras de-a hoarta, în fața porții, pe jumătate barând intrarea. Am claxonat și tânărul posesor a răspuns ofuscat de pe trotuarul de vis-a-vis, înjurându-mă EL PE MINE, că nu POT să mă strecor pe poartă. Am continuat sa claxonez și să aștept: mârlanului nu trebuie să-i faci concesia de a-i răspunde. Rămâne așa, cu un gust amar că nu a putut scoate bâta din portbagaj. Finalmente, a venit pufnind și a mișcat mașina…nu cred ca are mai mult de 20 de ani. Cumplit.
Mi-am amintit de drumurile mele peste tot, de ”prioritatea de dreapta” a belgienilor, de modul în care acolo trebuie să dai prioritate chiar dacă pietonul nu a pășit încă pe zebră, de politețea francezilor, de surâsul lor îndreptat către toți, ceea ce înseamnă că e din și spre interior.
Mârlanul de la noi e din fașă astfel. Mama lui l-a ”educat” cu dădaca,  pe care o păruia drastic dacă odrasla de mârlan plângea. Așa a crescut, tăticul i-a luat ditai mașina, mămica e mândră de micul mârlan care, iată, după 20 de ani va deveni un mârlan adevărat, apoi, cine știe, poate că președinte, sigur deputat, șef de partid.

Va veni (dacă nu a și venit!!) mârlanul să ne dea lecții de etică și să ne mustre, el pe noi, desigur.

(pictură de Karl Persson: source)