Tristele figuri de ceara
Iubirea murise de mult, dar acum și ura era pe terminate.
Ura de la metrou, când se apucau de înjurat, la cea mai mică atingere, ura de pe străzile nopții, când orfanii sistemului își scoteau ochii din cap cu săbiile cumpărate de la talciocurile groazei, ura din băcănii, ura savuroasă, degajată de singura televiziune care mai servea regimul, ura la comandă, dezbinarea absolută.
Ura nevestelor cu bigudiuri, așteptându-și soții, târziu, în noapte, blindate în capoate și mirosind a transpirație, ura copiilor care-și atârnau în cuierele claselor profesorii, tot mai plăpânzi, mașinării stricate, fără nicio reacție; ura care cursese în valuri dinspre bibliotecile părăsite, unde proxeneții își reglau conturile, ura oficială, care țâșnise, cândva, din alcovul puterii, până și ea slăbise, nu mai rămăsese niciun muritor pe care ea să nu-l atingă; ura credincioșilor de paradă, care acum după ce-și căraseră pumni în cap, obosiseră și întinseseră grătare lângă moaștele sfinților, distruse.
Ura care, odinioară ieșea prin fiecare crăpătură a catedralelor și prin fiecare fisură a dormitoarelor, ura absolută, care se scursese prin difuzoarele așezate pe stâlpi, odată cu Marea Cădere, ura ce ținuse loc de mamă și de tată și de bunici, pentru cei care își mai păstraseră părinții neciopârțiți, ura aproape că dispăruse și din pușcării.
Academicienii se scărpinau în cap, mintea lor, cândva plină de ranchiună și de picioare în fund, date colegilor de breaslă, amorțise; cercetătorii nu mai aveau somn, nici obiectul cercetării, goliseră toate posibilitățile de materializare a răului, pământul fusese aruncat în aer de atâtea ori, numai în cratere se mai putea trăi, artiștilor li se uscaseră culorile pe șevalet, politicienii, cei câțiva care mai rămăseseră cu dosarele intacte, înțepeniseră cu mâna ridicată, fără vlagă, la votul-bun-pentru toate; detractorii rămăseseră fără salivă și acum priveau, prostiți, că nu mai aveau cum să împroaște pe nimeni, nebunii din spitalele suprapopulate, nici ei măcar nu mai aveau nevoie de pastile.
Ura se autodevorase într-o combustie lentă, dar sigură.
Singur, în palatul urii sale, Conducătorul nici măcar nu mai avea cum, de ce și de cine să fie urât. Se plictisea de moarte și-și petrecea timpul jucând ”spânzurătoarea” cu nepoții lui, care nu mai reușeau să-l urască destul și-l lăsau, mereu, să câștige.
Pe străzi nu mai trecea nicio mașină, din case, înțepenite, cândva, de ură, pândeau plictisite, din fotoliile lor așezate în dreptul ferestrelor, figurile de ceară, cu cearcănele curgând pe obraji.
(Sculptură în ceară de Jane Moseley)
”Pădurea ceasurilor” (Federico Garcia Lorca)
”Am intrat în pădurea
ceasurilor.
Frunze de tic-tac,
ciorchini de clopote și,
sub ora multiplă,
constelații de pendule.
Crinii negri
ai orelor moarte,
crinii negri
ai orelor copile.
Totul egal!
Și aurul dragostei?
Există o oră atât de singură.
O oră atât de singură!
Ora rece!”
Federico Garcia Lorca, Poeme răzlețe în Romancero țigan și alte poeme, BPT, Minerva, 1977, trad. Teodor Balș.
Imagine source: Jacub Gagnon
Senin de privire
Evocare pe blogul Dumitru Irimia.
Numai în comunism Bacul trebuia luat de toată lumea!
Atât supărarea elevilor și a părinților, cât și văicăreala celor din presă justifică un singur, elementar, aspect: mentalitatea de a analiza bacalaureatul, și multe altele, în țara aceasta, e absolut comunistă!
De ce trebuie ca toată lumea să ia bacalaureatul? De ce ne plângem acum, cu lacrimi de crocodil, că statul a cheltuit nu știu cât cu organizarea lui și uite ce promovabilitate avem?
Astea în condițiile în care elevii de azi muncesc mai puțin, părinții lor le cumpărără TOTUL mai mult, iar profesorii au devenit niște mașinării setate să dea note mari (presiunea parinților cu influență!!), să facă, de formă, cursuri care nu-i ajută cu nimic, să se uite cu groază la tot mai puținii bani pe care îi au, să aplice programe care nu mai au nimic în comun cu ideea de studiu.
La română, de pilda, programa pare mai permisivă, dar subiectele sunt aceleași, de pe vremea noastră, a celor care am făcut școală comunistă. Numic nu s-a schimbat de atunci. Se vorbește de manuale alternative, de faptul că profesorul are libertatea să aleagă între niște autori. Dar așa zișii autori ”canonici” (!!!!) sunt cei pe care i-am studiat și noi, cu aceleași opere. Care e libertatea? Unde e noutatea? Care este eficiența?
În plus, editurile, ca să-și vândă culegerile, au curtat evaluatorii de la Minister. Deci, ca să pricepem în ce țară trăim: angajați ai ministerului și prietenii și rudele lor redactează culegeri, editurile le aduc în școli, profesorii nu au încotro, trebuie să le folosească, pentru simplul motiv că subiectele sunt făcute în aceste culegeri exact ca la bac. Și atunci, despre ce vorbim???
Faptul că ne plângem, acum, de promovabilitate mică e de o ipocrizie fără margini. Tot sistemul e pe dos. E sufiecient să faci un pic de circ, să pui camere de luat vederi în câteva licee (adică tu, statul, asiguri condiții, nu gluma!) și combinația: ELEVI LENEȘI, PĂRINȚI IPOCRIȚI, PROFESORI CARE CEDEAZĂ LA PRESIUNI să fie dată peste cap.
Eu cred că era în plan toată mascarada de anul acesta: cineva, acolo sus, a afirmat ca școala scoate numai TÂMPIȚI. Altcineva, de la minister, a fost pus să demonstreze asta (formula e previzibilă: au dat subiecte excesiv de grele, au pus câteva camere video în școli). A făcut un pic de vâlvă, dar nu a atins fondul problemei. Și forma fără fond este păguboasă.
Schimbați voi întâi mentalitățile celor care ne conduc, apoi adăugați un surplus de valoare programelor, faceți-le atractive pentru elevi, plătiți ca lumea, onorabil, profesorii, ca să nu mai cedeze la presiunile părinților sau ale șefilor lor, plătiți EXTREM DE BINE SUPRAVEGHETORII ȘI EVALUATORII, nu vă mai bateți joc de toată lumea și nu ne mai dați circ… suntem sătui de circ.
Deschideți ferestrele spre Occident, acolo nu se vaicără nimeni cînd examenele sunt examene, când, dintr-o clasă, iau bacul doar 2-3, când școala costă și când diploma are valoare.
Apoi mai vedem!
(pictură de Gabriel Pacheco)
Comentarii recente