20 de fluturi în depărtare
Sunt exact 20! De departe nu se văd prea bine, aproape îi distingi din norul radioactiv sau din fumul avioanelor căzute la datorie… și totuși, aripile lor sidefii se înalță cu încăpățânare, sprijinind cerul, să nu se arunce pe pământ… sunt 20, îți mai amintești cum erau alți 20???
20 de fluturi albi și negri și de alte culori, așa cum viața nu are numai alb și negru, ci felurite …20 de eșarfe și 20 de magnolii deschise exact când, în locul rămas gol, zăpada s-a așternut ca pentru totdeauna!
Oricune privește zborul ciudat al fluturilor, nu poate omite simbolul depărtării pe care-l poartă aripile lor.
Și, cum depărtarea e întotdeauna neagră pentru cei rămași, iată că, dintr-o parte, fluturii se văd frumos colorați și zglobii, de cealaltă parte sunt cam neguroși dar cui îi pasă de un fluture neguros???
Până la urmă, tot ce contează e că, negri su colorați, fluturii se adună și cred cu tărie că Timpul e sunetul acela de sub tâmple pe care îl aude fiecare atunci când e locuit de greieri.
(Picturi de Gennady Privedentsev)
PENTRU EA!
Normalul lumii noastre – (răs)tălmăcire
(pictură de Gabriel Pacheco)
Era un om cam prost. Și găsește intr-o zi o pungă cu pietre colorate. Prostul nu se intreabă niciodată, CĂ DE AIA E PROST, dacă ce face el e bine! Așa că, din plictiseală, se apucă să arunce, cu pietrele găsite, în rațele care se zbenguiau pe lac… Și chitește el vreo două, apoi îi mai rămân 2 pietricele… Se întâlnește cu un om NORMAL și ăla îl întreabă: De ce arunci cu pietre PREȚIOASE în rațe? Și prostul: dar nu am știut că sunt prețioase!!! Și se precipită și încearcă să le recupereze de pe fundul apei, dar cum să le mai găsească???
Interpretarea acestei istorioare din Pateric e a părintelui Iustin Pârvu: pietrele colorate, prețioase, sunt ZILELE NOASTRE! Le aruncăm, în devălmășie, fără să gândim! Apoi, ne dăm seama că s-au terminat!
Text repovestit, cumva, de mine! Scuze dacă nu m-am ținut de litera cărții (lui Adrian Alui Gheorghe)!
Grevă în învățământ, ziua a 8 a!
Sunt subiecte și subiecte pentru presa din România. Războiul e un subiect! De acord! Nenorocirile din Japonia sunt un subiect greu de tot! dar…columbenii??? dar… femeile pedeliste??? De ce greva de 8 zile a unor profesori care nu și-au primit salariile nu e un subiect? Și de ce poate singurul caz din actualitate, în care legea a fost restabilită, prin hotărâre judecătorească, generează atât dezinteres? Pentru că aici, la noi, a fi în afara legii e regula! Dacă ești LEGAL, e de rău! Ce subiect de presă mai vreau și eu acum?
Și mâine e grevă la Botoșani și Suceava!
Haosul oamenilor și haosul lui Dumnezeu (20.03.2011)
(Samurai, foto de AICI)
Atunci când Creatorul, obosit de uriașul efort ziditor, ațipește puțin, Creația o ia razna, cutremurele își ies din măsurători, apele se adună în cer, oamenii se scurg spre/in pământ. Haosul divin se iscă din visul Creatorului și niște oameni extratereștri, absolut fenomenali, din sămânța aruncată de samurai, trudesc și chiar reușesc, să se comporte normal, demn, exemplar. Haosului divin, ei îi răspund cu un cartonaș pe care stau scrise câteva cuvinte: “Vă mulțumim că vă rugați pentru noi!”
Atunci când omul adoarme, cu capul pe coate și se visează mare lider, visul lui ia forma unui coșmar din care se naște haosul. Orice declarație de război e visul unui nebun care nu știe să-l interpreteze. Oricâți deștepți ar încerca să-i explice semnificația profundă, el va apăsa pe trăgaci, uitând cu desăvârșire că Istoria nu are numai invingători, ci și o enormă cantitate de învinși, pentru care niciun vis nu e atât de cuprinzător, să-i scoată din suferința lor.
Daca haosului divin, samurai falnici i se opun cu perseverență și chiar reușesc să-l înlăture, haosului uman nici Creatorul însuși nu-i mai poate face față!
(IMAGINE SOURCE)
“Superluna” (19 martie 2011)
“Superluna” e o nenorocire. Și de limbaj jurnalistic și de stare politică, și de stare divină… Ce e SUPERLUNA? e cutremur, e dezastru, e razboi, e stare a Ființei apocaliptice!
(pictură de Gabriel Pacheco)
Ne-am săturat!
Nu sunt membru de partid, nu am fost niciodată și mă mândresc cu asta:la români a face politică e un veșnic și dezonorant compromis. Nu sunt lider sindical, nu sunt decât un profesor care-și face treaba cumva, atât cât poate. Dacă am luat cuvântul ieri, la mitingul ce a încheiat o săptămână de grevă aici, la noi, e pentru că m-am săturat de manipulări și de duplicitatea celor care ne reprezintă. Să iertați! Nu vreau să discreditez mișcarea sindicală. Dar liderii importanți de sindicat au acces la papa bună, la bani mulți și, ceea ce e cel mai grav, LA POSTURI ÎN GUVERN ȘI ÎN PARTIDE. Nu de azi, dintotdeauna, aici, în țărișoară! De asta lumea nu mai are încredere, de asta nu mai iese in stradă.
Sursa: Banul botoșanean
PS Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar replica mea a venit dupa ce, minute multe a trebuit sa suportăm… nu știu cum să le numesc: ieșirile sonore ale liderei de sindicat de la preuniversitar. Aveți aici o mică mostră:
Sursa TELE M BOTOSANI
Copiii noștri
Poate că ce am sădit noi cândva, cândva o să rodească!
Pentru profesorii ei , un gând de la ANDRA! L-am găsit azi cu plăcută surprindere. Să vă aline!
Să tăcem!
Până ce sistemul ne va strivi, să tăcem demn, să nu ne lăsăm manipulați! Nici de sindicate, nici de politruci!
SA TĂCEM, DAR SĂ LE ARĂTĂM ASTA!
Scrisoare deschisă
Poate că nu suntem cu toții la fel. Într-o familie, 2 copii nu sunt la fel. Unul e mai nervos, altul, mai bland, unul mai rabduriu, altul, mai alunecos.
Poate că e așa, cum scrieți voi pe forumuri, poate că v-am nedreptățit de multe ori, poate că și acum o facem. Poate că, împinși de nejunsuri și de tristețe, nu v-am ascultat întotdeauna cu atenție. Știu că unii dintre voi au și acum gândul greu, după câte o nedreptate făcută, cândva, de unul dintre noi. Știu că vă duceți acasă și ne ponegriți, împreună cu unii dintre părinți, știu că nu vorbiți despre noi decât în termenii “aia de română” , “ăla de mate”, știu că, după ce ne cumpărați flori, de 1 și de 8 martie, ne înjurați și râdeți de naivitatea cu care le-am primit, crezând că ne iubiți și că ne respectați; știu că ironizați hainele noastre ponosite, pălariile noastre ridicole, pantofii noștri din alt veac, părul nostru nevopsit sau prost vopsit, geanta noastră veșnic lăbărțată de greutatea testelor, cărților, tezelor voastre… știu că numai la auzul glasului nostrum vă apucă râsul și vă credeți tare inspirați să ne imitați.
Le-a văzut pe toate… Știu cum vă mlădiați vocea, ca să ne cumpărați bunăvoința și v-am văzut, mai apoi, cum vă sclipeau ochișorii a batjocură. Știu că faceți caricaturi cu figurile noastre și că ne dați porecle. Știu că nu mai primiți, mulți dintre voi, lecții, acasă, de comportament decent la școală și știu că nu ne veți respecta decât selectiv.
EU știu toate astea despre voi, dar voi ce anume știți despre noi? Ce altceva știți, afară de câteva impresii și câteva bârfe?
Câte nopți credeți voi că a sacrificat “ala de mate” sau “aia de română”, pentru ca voi sa primiți referințele cele mai bune? Câte zile și câți ani de umilințe au suportat pentru ca voi să creșteți frumos, să vă înălțați și să începeți a gândi?
Câte clipe au sacrificat în dauna familiilor lor pentru ca voi să aveți toate condițiile unor lecții normale? De câte ori poate ca “aia de romana” si “ala de mate” mureau de durere trupească ori sufletească și totuși veneau zâmbind la oră, pentru ca voi să nu simțiți dezastrul?
În câte dăți și-au lăsat ei copiii la părinții lor, doar pentru a merge, alături de voi la olimpiade, în excursii, în tabere…?
Cine stă să contabilizeze câte sacrificii face, în toată viața lui, un profesor? Pe ce state de plată sunt trecute nopțile de studiu, insomniile, neajunsurile, supărările provocate de frustrările unor părinți cu tot mai mult tupeu și cu tot mai mulți bani?
Câți dintre voi, cei care, acum, aveți ceafa tot mai groasă și privirea pierdută în veșnica goană după afaceri vă mai amintiți fibra aceea suavă, ingenuă cu care ați plecat din școală? De ce ați uitat pașii timizi spre școală? De ce v-ați dat după vremuri?
Câți dintre voi știți cu câtă dragoste încă mai vin profesorii la școală? De ce ați picat lecția cea mai frumoasă dintre toate: LECȚIA IUBIRII?
DE CE V-A URÂȚIT VIAȚA ATÂT DE TARE?
Păcat că nu i-am picat!!!
Politicienii (cel puțin aici!), odată cocoțați pe ramurile Puterii, nu mai au nimic sfânt… abia dacă mai au mamă și tată, nevastă, copii. End! Abia… Unii nu-și mai recunosc nici rudele de gr. I !!! Frumoși sunt românii! Evident, foști colegi de liceu sau foști elevi ai mei au ajuns mari “politicieni”. Dacă aș avea măcar un singur motiv de mândrie, l-aș numi aici. Dar nu am.
Astăzi am mărșăluit într-un șir al Tristeții, ca în pușcării… Profesori din liceele de prestigiu din oraș și din câteva școli am mărșăluit în fața Prefecturii (fostul sediu al PCR!!!)pentru … dreptul la a lua salariul de nimic pe care îl avem, salariul groazei.
Filmulețul pe care l-am făcut descrie o lehamite disperată, paradox pe care doar românii îl pricep.
Alte foto și detalii, în postarea mea de pe blog liceu: AICI!
Tribute: Japan 2011
Lord, have mercy!!! Gospodi pomiluj! Doamne, ai milă!!!
Pictura de Gabriel Pacheco
Spaima ne familiarizează cu moartea
(Pictura de Alberto Savinio, Souvenir d’un monde disparu, 1928, sursa: AICI)
În zile ca acestea, pe care ne-a fost dat să le traversăm, privind fără să mai pot reacționa normal, dezastrul din Japonia, mă duc spre lectură, ca spre un liman, mă opresc la studiile despre moarte ale lui Mircea Eliade. Analizând o carte a lui Ion Biberi (Thanatos, Ed. Fundației pentru Literatură și Artă “Regele Carol II”, 1936), Eliade remarcă extraordinarul rol terapeutic pe care îl are, în anumite cazuri, FRICA , grandoarea acestui salt viu în moarte, cum o numește Eliade.
Iată selecția lui Eliade din Biberi:
Anulând timpul, rupând zidurile de apărare (sociale, morale, spirituale), spaima îngăduie intuirea morții. E singura cale de cunoaștere imediată, nemijlocită și neretorizată a sfârșitului individual. (p. 109)
Spaima reintegrează, prin cunoașterea morții, pe om în cosmos.(p.110)
Spaima e, deci, răsunetul sufletesc al periclitării funcțiunilor esențiale ale vieții. (p.125)
Spaima reprezintă prima și cea mai adevărată fereastră de cunoaștere a vieții în adâncime și, în același timp, mijlocul de intuire directă a realității morții. (p.129)
Eliade polemizează cu Biberi, considerând că problematica morții, astfel pusă, lipsită de cea a renașterii, nu duce nicăieri. Eliade e mai senin, dator cunoașterii miturilor și religiilor primitive, în care moartea în sine nu există ca final absolut, ci ca renaștere în alt plan.
(Mircea Eliade, Arta de a muri, culegere de texte editate de Magda și Petru Ursache, Ed. Moldova, Iași, 1993, cap. O carte despre moarte, pp. 37-43)
(A. Savinio, Râul)
“ATLNews” merge mai departe!
“ATLNews” este ziarul pe care l-am pornit , acum vreo 4 ani cred, nici nu mai țin minte bine când, cu Liviu Goldenberg, Andra Agachi, Alex Sîrbu și Daniel Tremură. E o foaie pe care o distribuiam prin clase. Unii o plăceau, alții o înjurau. Așa e în jurnalism! După ce redactorii mei au terminat liceul, a rămas datoria lui Daniel să ducă ideea mai departe. Lui i s-au alăturat Alexandru Șotropa, Remus Bîzu, Andreea Apostoliu, Alexandra Huțanu, Iulia Cezara Abăcioaiei, Bianca Nicolescu și alți câțiva colegi ai lor, care erau în trecere… Cum blogul e o metoda așa de eficientă de a te face auzit, ne-am gândit să punem ziarul pe blog. Ca orice lucru care se perfectează în timp, ATLN a suportat și suportă transformări. Nedumeriri, șovăieli, căutări… Important e că va merge mai departe. Important e că eu nu impun nimic, articolele sunt ale lor, de la titlu până la ultimul cuvânt. Scriind, și-au dezvoltat această aptitudine și acum iata-i roditori…
Oameni cu har, dar și cu multă minte!
(sursa imaginii: Victor Roncea)
Cu cât românii o duc mai greu, cu atât mai multă nevoia lor de un Mesia. Uneori o duc atât de rău, încât confundă planurile, politicul cu spiritualul, închinându-se, în egală măsură și la stăpânire și la biserică. Un preot pe care îl admir spunea că trebuie să mergi la biserică nu pentru că ai nevoie sau o mare povară te apasă (sigur, mergi și atunci!), dar, mai cu seamă când ești împăcat cu lumea și cu tine, atunci ești senin, atunci e bine să te rogi…
Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi și cu atât mai puțin mă pricep la cele Sfinte. Și totuși… Reiau, zilele acestea o carte pe care o apucasem cândva la citit, dar s-a întâmplat să nu o termin… O carte a lui Adrian Alui Gheorghe despre părintele Iustin Pârvu, de la Petru Vodă. De știut că preotul este un om cu carismă, un mesianic, aproape un erou. Niciun cuvânt nu e deplasat să-l caracterizăm. A făcut 17 ani de temniță politică, a scăpat ca prin miracol, acum ascultă, acolo, la mănăstirea Petru Vodă tot felul de rugăminți de la tot felul de oameni. Majoritatea vin pentru pricini din cele mai aberante; uneia i-a fugit de acasă fata cu un băiat. Și ce să fac eu, întreabă preotul. Păi, să-mi spuneți unde e fata mea, zice aia.( Unii trăiesc exact ca în Evul Mediu! mai e oare de mirare de ce o ducem atât de prost??) …și preotul Iustin îi spune: Du-te la Poliție, de ce vii la mine? si aia se duce la Poliție și Poliția îi găsește fata. Femeia spune in sat că datorită preotului și-a gasit fata, că el a trimis-o la Poliție (!!!)…
Autorul cărții îi spune părintelui că se risipește cu astfel de oameni. Poate, zice acesta, că 99 intră așa, doar ca să-și spună necazul, dar poate că al o sutălea chiar are nevoie de ajutor! Și eu pentru el stau aici! (citat aproximativ).
Ingrați cum sunt, românii merg la preot ca la un mag, trăind într-o zonă aurorală a gândirii și așteptând ca acela să le rezolve toate prostiile pe care le fac, sau toate poveștile care, de cele mai multe ori țin de medicină sau de psihiatrie. Rolul mesianic al acestor preoți este enorm și de apreciat. Dacă ai dori să stai de vorbă cu ei, ar trebui să aștepți zile și nopți la cozi interminabile, și poate că și atunci te-ar cuprinde jena să mai vii și tu cu întrebările tale… Părintele Iustin stă câte 12 ore să asculte toate istoriile românilor care apelează la preoții “cu har” cu o lăcomie ce-i caracterizează în tot ce fac, solicitându-i fără milă, așa cum fără milă se înghesuie la Sfintele Moaște, aproape distrugându-le…
Răsfoind cartea de care vă vorbeam, dau peste acest pasaj pe care Adrian Alui Gheorghe i-l atribuie părintelui Iustin Pârvu, e un pasaj despre noi, despre români, l-am selectat pentru că, cel puțin pe mine, poporul acesta nu încetează să mă uimească; la întrebarea ce crede despre turnătorii la securitate, părintele răspunde cu o excelentă intuiție, de analist politic:
“…eu cred că la mijloc e vorba tot de o manevră pentru compromiterea unor instituții credibile încă. Nu cazurile izolate deconspirate vor rezolva problema morală a societății românești, trebuie denunțate cauzele care au dus la crearea statului securist și milițienesc român. Adevărații securiști, după ce au pus mâna pe puterea economică și politică, vor să transfere întreaga vinovăție din dreptul lor în spatele unor civili pe care i-au folosit, i-au mânjit, pe care acum îi aruncă precum niște cârpe la gunoi. Sistemul trebuie judecat, nu niște indivizi, mai mult sau mai puțin dovediți! dacă nu judecăm sistemul, dacă nu avem o reacție hotărâtă și radicală, nu facem decât să adormim vigilența tuturor, ORICE DICTATURĂ POATE REVENI DIN NOU ÎNTR-O SOCIETATE CA A NOASTRĂ ÎNCĂ BOLNAVĂ, ÎNCĂ DOMINATĂ DE FRICĂ. (subl. mea) ” (extras din Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, ed. Conta, Piatra Neamț, 2006, vol. I, p. 37)
Câtă dreptate are părintele! câțiva pași spre dictatură i-am parcurs deja, eu așa cred… Sistemul comunist a fost condamnat de fațadă, de niște foști activiști, ca să dea bine în Occident… Restul e pe cale să se producă și nu cred că ne mai poate salva nimeni de noi înșine!
Câinii noștri
Vina toată e a lui Sorin! El l-a găsit la ghena de gunoi și l-a slavat pe Ajax, un brac german fugit de acasă, de al cărui stăpân nu mai știm, oricât a încercat Sorin să-l găsească… Ajax l-a ales pe Sorin și nu invers, e clar!
Ajax a avut o poveste de iubire cu o bracușoară frumoasă și așa a apărut Jar, câinele nostru, pe care Sorin ni l-a lăsat pentru câteva zile (avea 4 săptîmâni sau poate mai puțin!) și pe care l-am păstrat…12 ani!
Jar a crescut odată cu Andra și a fost cel mai bun prieten al ei…
În 12 ani Jar a lipsit doar dintr-un sigur concediu al nostru și atunci am suferit enorm că nu e cu noi…
Acum 3 ani, pe 1 martie, Jar a plecat in raiul cățeilor. După un an , l-a urmat și Ajax. Suferința noastră, a tuturor, a fost enormă. Și, pentru că Andra nu mai putea zâmbi, am ales să i-l dăruim pe Lapi, care în iunie 2011 va implini 2 ani!
Lapi e un câine frumos și cuminte. Labradorii sunt niște lipicioși. Ambii noștri câini au fost (sunt) absolut minunați!
A crește un câine e o imensă responsabilitate, dar și recompensa e pe măsură! Și uite așa, oamenii se împart în două: iubitorii de animale și urâtorii (dacă mi se permite) de animale! Urâtorii sunt (evident) mai urâți și mai numeroși. Din păcate!
Deturnarea atenției… EUTANASIEREA CAINILOR!
Românii au, iarăși, motiv de gâlceavă: îi ucidem sau nu pe maidanezi??? Televiziunile, perverse cum le știm, sunt ba de o parte, ba de cealaltă. Azi, la Realitatea, era paradă de pensionari. Unii se lamentau, ca și pensionarul meu iubit, de la 1, ca le trec câinii pe sub balcon, alții, ca i-au mușcat…
Moartea câinilor pare a fi , în sfârșit, ceva pe placul mulțimii. Și asta pentru că DEZBINĂ. Strategul național a gândit bine și e de invidiat. Ne-am săturat de vameși și de tartorul lor… alt subiect pentru presa mâncăcioasă și pentru poporul uituc și cu burta goală: câinii! Adică… nu erau de ajuns mămăi idioate care, la vederea unui câine ÎN LESĂ să spună copilașului: vezi că te papă cățelul!!! nu erau de ajuns gospodine venerabile (vai, să nu te prind cu câinele în casă că face mizerie!!! Câine ÎN CASĂ???? ). Mai trebuie acum să dezbatem dacă îi ucidem sau nu. Eu cred că va fi în funcție de bani: daca vor fi bani mai mulți de furat pentru eutanasiere, atunci vom avea câini morți! dacă vor fi comisioane grase pentru sterilizare, poate mai scapă câțiva! Desigur, vor fi și abuzuri, tovarăși! Se vor găsi destui care să pună otravă ca să vadă câinii murind în chinuri! Doar suntem așa de pricepuți la asta!
OGLINDANET – o revistă incomodă, dar atât de vie!
Revista pornită de Cristian Bădiliță este o frumoasă deschidere către tot ce ne înconjoară: actualitate, analiză, religie, carte, cultură, literatură, memorii, interviu. Merită să o răsfoiți!
Un interviu al lui Bădiliță cu Marius Oprea despre durerosul statut/stat român:
“Am fost într-o comună din mijlocul Transilvaniei, de Ignat, în ajunul Crăciunului. Credeţi că a „asomat” cineva porcul? Să fim serioşi. Dar asta este, de departe, cea mai mică problemă. De la şpaga mică la furturile de milioane de euro din bugetul de stat în forme legale, prin tot felul de comisioane, „avize”, „încredinţări directe” sau licitaţii bine jucate şi până la a considera „normalitate” un tip nou de „rotaţie a cadrelor” pe criterii la fel de politice precum înainte de 1989, lucrurile nu s-au schimbat esenţial faţă de anii 80. Banii se duc spre nomenclaturile de tip nou, aşa cum se întâmpla cu „plusprodusul” nostru în anii comunismului, iar singurele criterii care funcţionează politic şi instituţional, ca şi în relaţia cetăţeanului cu autoritatea, cu STATUL adică, sunt ginta şi geanta – adică al cui eşti, din partea cui vii, cine te recomandă etc., sau cui duci peşcheşul, pe cine „serveşti”. Chiar dacă acum nu mai e vorba de o poziţie ceva mai în faţă pentru un televizor color, ladă frigorifică sau apartament, ci de un banal aviz de construcţie de la primărie, tot „secretarul de partid”, mărunta armată bine antrenată a clientelei politice este cel/cea care decide. Astfel, Măria Sa STATUL nu este cu mult mai sănătos ca înainte de 1989. Aş zice că stă. Singura pată de culoare faţă de acele timpuri o avem prin libertatea de a sta de vorbă fără prea mare spaimă despre asta şi chiar de a ne amuza de hazul involuntar al preşedintelui. Cu Ceauşescu riscai mult. Astăzi riscurile nu mai sunt aşa mari, Securitatea are treburi mai serioase de făcut, adică bani, ca şi Băsescu, acest domn Goe care toarnă dulceaţă în şoşonii „mogulilor”, pesediştilor sau liberalilor şi se războieşte cu naţiunea de mămici şi bebeluşi, când nu ia poza Reformatorului unui stat care, după atâtea reforme, a devenit atât de interşanjabil cu sine, încât şi-a pierdut orice identitate. ” („Băsescu a furat o idee în care nu a crezut niciodată şi i-a prostit pe intelectualii de mătase ai României”)
…cine știe, poate că, într-o zi, Goe o să se plictiseacă de jocurile penibile pe care le face și o sa anuleze toate site-urile si toate blogurile care-i stau in cale!
Frustrații profesorului Irimia
După moartea profesorului Dumitru Irimia, s-au trezit mulți viteji, repetenți, restanțieri, colegi de catedră mediocri, să-i întineze memoria, pe forumurile unor ziare de doi bani, care acceptă orice, numai de dragul audienței.
***
… scriu acum pentru Frustratul, care își tot chinuie puțina minte pe care o mai are, să fabrice adrese de mail false doar ca sa-mi transmită cât de tare detestă memoria profesorului Irimia, în numele căreia am pornit blogul respectiv.
Dragul meu, ca să necinstești memoria cuiva, e un semn de mare uscăciune sufletească. Probabil că dacă profesorul te-a picat la examene, a simțit dânsul ce a simțit! Uneori, noi, profesorii, mai facem și nedreptăți, dar mulți dintre noi simt cum veți crește voi și poate că o pălmuță dată azi se vrea un semnal de alarmă. Profesorul Irimia nu m-a menajat nici pe mine, dar am avut numai de înțeles și numai de învățat de la domnia sa. Așa că, vezi tu, frustrările pe care le deverși aici pe blog au același scop: să te elibereze! Eu îți recomand un specialist, un psiholog, un psihiatru… Nu ai să reușesti niciodată să pătezi memoria cuiva! Ea stă sădită, adânc, în inima celor care l-au cunoscut! Dacă ai fi un mare spirit, ai da măcar o singură adresă de mail valabilă, ca să-ți pot răspunde fără să murdăresc acest blog. Dar spiritele gregare se exprimă numai pe forumuri și cu identități false. De asta nici nu ați putut pricepe un om vertical! Anatomic, nu aveți organ pentru așa ceva!
Lapi e tare mândru
1. Lapi are motive de mândrie! Azi, în timp ce ne făceam plimbarea de dimineață, o doamnă foarte bine, cum se spune, ne-a oprit să se joace ca un copil cu Lapi. Asta, spre disperarea bătrânului de la 1, din blocul din fața Poștei, care, de câte ori ne vede (și ne așteaptă și ne vede!!!), ne strigă de la balcon: “Ia-ți, fimei, javra de aici, să nu o mai văd pe trotuarul meu!! “Că trotuarul i l-a lăsat taica-su moștenire, ăsta nu mai e niciun secret. Dar de ce bagă imediat capul pe geam și închide, după ce-și face cunoscută omenia? Poate că și Lapi are drept la replică, nu?
1 martie gol
Treptat, se duc toate. Te trezesti, într-o zi și doar observi ca nimic nu mai este cum era. Timpul a trecut cu dinții înfipți în carnea ta, lumea și-a mutat axa. Eu, cel puțin, nu am să ma mai bucur niciodată de 1 martie. Nu-mi aduceți flori, nu vreu mărțișoare. Lăsați-mă așa cum sunt… Nu vreu să tulbur pe nimeni, nu vreau să fiu tulburată. Mulțumesc.
Comentarii recente