Plimbare, sâmbăta (III)
Plimbarea de azi este prin casă. Când te plimbi prin casă, desigur pui o muzică în surdină sau chiar un pic mai tare. Nimic nu e mai plăcut, când eşti puţin bolnav, decât o frumoasă plimbare prin camere, printre cărţi, printre mobile. Câinele se uită curios la tine şi nu înţelege de ce ai ales plimbarea aşa. El cum o sa mai alerge, se întrebă. Alergi aşa, ca şi mine, îi răspund în gând, sau poate cu voce tare, nu mai ştiu, alergi cu mintea, e toată puterea ACOLO!
Cu un gând deloc “facil”, pentru ea şi pentru el!
Norii negri ai “vrajbei” noastre
Românul e în veşnic război cu el însuşi. Am revăzut, de curând, câteva filme făcute de români, de-a lungul timpului (Daniliuc, Piţa, Gulea, Mungiu, Mălăiele…). Cu câteva excepţii, aproape toate supralicitează substanţa tragică, întunecată, dramatică. Glissando al lui Mircea Daniliuc, de pildă, are drept pretext o “zonă” istorică concretă, perioda interbelică tulbure, dar substanţa lui ţine de nemulţumirile omului faţă de sistemul totalitar contemporan regizorului şi multora dintre noi, din păcate, şi mă tem că aceeaşi temă e de actualitate.
Chiar cu o faţă “democratică”, sistemul totalitar, rămâne, la noi, mental măcar, un model, mereu învingător. Românii tânjesc după un TĂTUC al naţiei, care să stea, mai nou, prin crâşme, cot la cot cu ei, să cumpere de la hypermarket, cot la cot cu ei, să înjure şi să lase împresia că-i iubeşte, apoi să pozeze în mare justiţiar, să-i mintă frumos, românii adoră asta. Românii nu sunt proşti deloc, dar sunt dependenţi de totalitarism, ca de aer. Ei ştiu cum stau lucrurile, dar nu vor, nu pot să le îndrepte, mintea lor uitucă o să aleagă întotdeauna pe cel care minte mai frumos, care stăpâneşte mai bine tehnicile complicate ale disimulării şi manipulării, pe cel care se afirmă autoritar. Românul nu dă doi bani pe fineţe, pe intelectualitate, pe idealism, pe discreţie, pe onestitate. Iar “politicienii” , absolut toţi, corespund acestui mental dereglat.
În artă, tragismul acestui destin schizoid îşi află un debuşeu, o compensare. “Durerile ascunse”, crima patologică din operele marilor scriitori români, mustul dulce al iubirilor nefericite, dezastrele produse de război, cam aceasta ar fi, în mare, tematica din filmele româneşti. Conotaţie negativa peste tot. Nu analiza, nu psihanaliza, nu confruntarea cu limita şi încercarea unei soluţii. Românii par creaţi pentru o viaţă fără soluţii. Ei acceptă doar fatalitatea şi se lasă dominaţi de către un destin nefast, atât în istorie, cât şi în viaţa lor de zi cu zi. Norii negri ai fatalităţii se adună şi se sparg, ritmic, deal-vale, ca în Mioriţa. Cum frumos spunea Dan Botta, “peste poprul nostru s-a abătut braţul Necesităţii. Lipsa unor mari idealuri ne-a pierdut.” (Dan Botta, Unduire şi moarte, Institutul european, Iaşi, 1995, p. 227)
Umbre şi nori la Văratec. Foto imi aparţine.
Într-o ţară de basm…
În ţara de care, cu siguranţă aţi auzit, Făt Frumos încă nu s-a născut şi nu cred ca are vreo şansă să se nască. Împărăteasa l-a rugat în zadar pe Vraciul centenar pentru rod şi pentru bucurie, aproape că bucuria însăşi nu s-a mai făcut simţită de zeci de ani…
Ţara fusese lăsată “în voia Domului” , iar Acesta, pentru păcatele lor, uitase de oamenii ei care, cu timpul, se împreunaseră cu jivinele şi acum locuitorii deveniră un fel de reptile cu chip mai uman, care, mai presus de orice, îşi adorau viloaiele, în care băgaseră toate “economiile” lor, rezultate din furtişaguri diverse.
Ţara aceasta fusese guvernată atât de prost, încât nici măcar un singur locuitor nu-şi mai amintea cine o conduce exact. Împăraţi se succedau la cârmă, ca ploile, fără să lase vreo urmă. Cu timpul, locuitorii ei deveniră atât de blazaţi, încât nici nu mai ştiau ce nume poartă ţara lor, cu cine se învecinează, ce sistem de guvernare mai are. Nu ştiau decât că trebuie să mănânce repede, până nu se termină salariul şi că trebuie să plătească nenumăratele dări, căci, da, în ţara aceasta principala ocupaţie era plătitul nenumăratelor dări către Stăpânirea tripartită, tricefală şi triunghiulară…
…îşi aminteau doar că trăiesc într-o ţară în care berăriile erau pline cu mâţe care, la prima manifestare de revoltă, te înghiţeau pe loc, şi-şi scobeau, mai apoi cu satisfacţie dinţii cariaţi, în care serviciile puseseră nenumărate microfoane.
…În ţara lui Nimeni Vodă, nici măcar mâţele nu se asemănau şi nimc nu era ce părea a fi…
Ilustraţii: Mihaela Paraschivu
Nu sunt în manuale! Greu de crezut că vor fi!
…nu sunt în manuale, nu trebuie să-i “predau”, să fac analiză pe textele lor, să-i bucătăţesc, să-i “admir” la comandă, să dau referinţe despre viaţa lor, să conving elevii să-i citească, să dau un 10 pentru fiecare titlu nou din creaţia lor, să fac panotări cu opera lor, să-mi scot notiţe, să scriu, noaptea, panseuri despre ei, să adun opinii “avizate”, ale “marilor” literaturii române, să conspectez, să compar, să fac fişe de lectură, să adun opiumul amar al vanităţii… poate că fiecare dintre ei simte nevoia să se adreseze LUMII, ca “un clasic în viaţă”, poate că mustul Creaţiei boloboroseşte în fiecare dintre ei, la ore când oameni obişnuiţi dorm sau îşi sărută nevasta, poate că unii dintre ei sunt deja în CARTEA LITERATURII, sau, tot aşa de bine, poate că nici nu vor asta, poate că-i enervează orice idee nouă ce le traversează existenţa, poate că s-au săturat de Vocaţie, de Chemări, poate că Ingerul încă nu i-a răvăşit… Şi totuşi!
Câtă LITERATURĂ DE BUNĂ CALITATE ESTE PE BLOGURI!
Câtă libertate şi câtă frumuseţe a Cuvântului!
Nu, nu vor fi , poate, nicând în manuale, precum Cărtărescu… şi, ştiţi ce? POATE CĂ EI NICI NU VOR ASTA! POATE CA ASTA I-AR ENERVA CEL MAI TARE!
“să ne luăm cât mai repede tălpăşiţa
pe listă
nu mai e loc de maci,
nu mai e loc de soare,
nu mai e loc de grâu…
În hambare sunt morţi,
în pivniţe vii
şi noi visăm urât în fiecare seară
despre cum nu ne putem salva
rădăcinile…”
…
“Nu a mai rămas nici o gaură de vierme
În care să pot plonja, încercând
Să păcălesc timpul
Pentru asta cea mai bună e pălăria adâncă
Dar şi fetrul se albeşte
„Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape”;
Începând de la tâmpla pe care se odihneşte greierele
Până ajung roase şi albe, iepurii uită momentul ieşirii
Şi ochii lor roşii îngheaţă din când în când pe
Albul pălăriei
O port cu golul în sus
Să nu coboare peste mine ca un marsupiu
O sirenă trecea pe banda de urgenţă
Cine o mai şti pe unde este?”
…
“apoi ne-a trecut şi ne-am aruncat din nou în hamacul tăcut din curtea desenată pe zăpadă de un copil cu băţ. din când în când ne mai întindem mâna lungă spre vizorul în formă de veveriţă, îl dăm în lături şi tragem cu coada ochiului spre coridorul pe care se plimbă ghindele şi urşii, aşteptând ca siflanta să ne strecoare în ochi un peştişor parmen auriu; obosiţi îngrozitor de molfăiala pe care o prestăm spre a ne cenzura izbucnirile distructive, consemnăm uimiţi, aproape trădaţi, răbdarea unor cetăţeni de origine animală în faţa răutăţilor lansate în mod sistematic de balerine, răutăţi sub formă de ghirlande şi cercuri care se învârt în jurul blocului până le răspunde cineva la interfon. foarte urât! foartefoartefoarte urât! vom cere gardienilor imunităţii să-i amendeze pe stăpânii de balerine care nu strâng mizeria lăsată de acestea.“
…
21 ianuarie 2011 (vineri)
“In tren, in fata mea, un desinator excentric, schiteaza rapid potrete de calatori in tus, intr-un carnet mare, de format a3, isi noteaza titluri in functie de gara prin care trecem. Scoate repede un carnet mai mic, a4, schimba penitele, si continua cu aceeasi dexteritate sa priveasca si sa inghita portrete. Numarul caietului invelit cu hartie transparenta: 269! Fara sa vreau sunt retinut de stranietatea acestuia. E pe bancheta din fata mea. Noi suntem si lumea “merge”. La un moment dat scoate chiar o foaie a4, pe care impanzise o acuarela verde, si schiteaza inca un portret comentat cu ora si pozitia trenului, in carioca verde. Trenul se leagana, si da desenului lui si mai mult efect. Calatorilor anonimi li se fura chipul cu nerusinare, li se da o alta identitate dupa cum vrea penita desenatorului pelerin. In cateva tuse adauga fiecarui desen o mica istorie, fictiuni despre destinatia lor, despre ocupatiile si gandurile tacute. Pune accent pe titlul fiecarei compozitii. Eu il privesc, zambesc, si-l prind la randul meu, in aceste cateva randuri …“
…
“.
altfel voi săpa adânc
adânc adânc
și voi arunca la izvoarele tale
un cuvânt scris pe toate lucrurile:
orbire
îți vei face din mine timp
altfel te voi arunca sus
sus sus
și voi așterne pe cerurile tale
o lumină lungă
cât toate cuvintele:
tăcere”
…
“-În ce dată suntem ? Şi cum nimeni nu-i răspunse… Eu , unul am pierdut noţiunea timpului . Ştiu doar că nunta mea trebuia să fie acum câteva săptămâni şi fiecare zi care trece mă îndepărtează de ea tot aşa cum şi malul celălalt se îndepărtează de al nostru . Acum , înţeleg din ce spui , se adresă el locotenentului , că e tot mai puţin probabil să plec în curând de aici .
Locotenentul dădu afirmativ din cap , apoi se ridică şi el şi trupul lui uscăţiv părea aproape străveziu în lumina galbenă a lămpii de campanie …”
…
“nu mai ştiu unde sunt. nu trebuie să ştiu. mă vărs dintr-o zi într-alta ca printr-o dumnezeiască canalizare. de parcă caut ceva. de parcă sunt căutat. mă întorc în matcă cărunt, cu voinţa atârnându-mi de ţeastă ca un steag. de parcă caut, de parcă sunt căutat. nu eram în stare să; mă târam; nu re;“
…
“Niciodată nu mi-am dorit să fiu altcineva decât cine sunt. Dar am vrut uneori să fac o pauză de mine însămi.
Aşa, ca un fel de ieşire din sine. I-am invidiat în taină pe roboţii şi androizii din filme care se puteau deconecta, puteau trece pe „stand by” sau „off”.”
…
“Spune-my, Dufy.
Mama ey de Vyaţă.
Unde-y adevărul?
În ceaţă.
Spune-my, Dufy.
Mama ey de Moarte.
Unde-y nemuryrea?
Departe.
Spune-my, Dufy.
Mama luy de Yery.
Unde-y tympul?
Nycăyery.
Spune-my, Dufy.
Spune-my ca să ştyu.
E devreme?
E târzyu.
Atuncy, Dufy, spune-my, şy te las.
My se bate pleoapa.
E de rău?
Hélas!”
…
“cine mai sunt io,
urla-mi sa ma stiu,
prea multul,
de asta va zic,
prea mult azi
ta na na, na na,
prea mult,
intr-o transa a prea multului,
sa uit de post, de frica de sare,
de Preamultul,
de prea multe,
shake it baby,
to much baby,
je veux m’arrêter,
ici, ou là,
par ici,
par là,
par ici,
par là,
par ici,
par là.“
…
„Să merg la Viena? Ar trebui s-o pornesc cu iahtul pe Dunăre, în amonte. Nu ştiu dacă rezistă! Plus că au urcat porcii şi impozitul, de parcă iahtul ar fi un lux, nu o necesitate. Doar merg să mă tratez, nu să mănânc un wiener schnitzel! Iar elicopterul e mort, că stă kerosenu’ de trei zile-n vamă, de când a intrat dracu-n ăştia. “
…
“încă îmi pare rău
că am rupt floarea de colţ, acum privesc
florile de muşeţel din faţa casei
cu alţi ochi, vorbesc cu ele, le mângâi,
le cert când dau să intre peste alee,
doar e spre binele lor – oamenii nu se prea uită pe unde calcă
dar ele continuă să crească pe alee numai de-al dracu’
iar eu le privesc cu drag
şi mi se par cele mai frumoase flori.”
…
“…s-au rugat neam de neam de catolici mai aprig la bebeluşii roz din Vatican? Figuri imense de ceară pe care le vedem scăldate de izvoare, albe, clare, ȋn ȋntunericul catedralelor inundate. Muntele ȋntindea un chip de lacrimă celui care pierduse… azi plângem noi de munţii noştri. Am plâns Lascaux, e vremea să râdem Lascaux. “
…
“exergy33
s-a născut cândva
a trăit undeva
a murit altcândva”
IMAGINE: Gabriel Pacheco
Vertical (gând)
“Arborii au forme atât de diverse! Ei au ramuri atât de multe, atât de divergente!Cu atât mai frapantă ne va apărea unitatea lor de a fi şi ceea ce aste, în fond, unitatea lor de visare, ţinuta lor. Această unitate de a fi îşi are origine, la prima vedere, în trunchiul lor izolat… Imaginaţia dinamică adoră această fiinţă mereu dreaptă, această fiinţă care nu se culcă niciodată: <Numai arborele, în natură, pentru un motiv exemplar, este vertical, NUMAI EL ŞI OMUL> (PAUL CLAUDEL) Arborele este un model constant de ţinută dreaptă şi eroică… Tocami acest dinamism vertical alcătuieşte, între iarbă şi arbore, dialectica fundamentală a imaginaţiei vegetale.” Gaston Bachelard, Aerul şi visele, Ed. Univers, 1977, pp.211-212
Vertical ca un brad argintiu…
Vertical ca un turn de clopotniţă…
…ca stâlpii unui un cerdac …
…ca un schit printre brazi, în lumina de aur a amiezii…
… ca o troiţă, suspendată între cer şi moarte…
…ca nişte brazi ce străjuiesc un DRUM…
…ca o coloană de Bernea…
…ca un mesaj al lui Brâncuşi,
…şi totuşi, NE TÂRÂM…
Foto la Secu, Neamţ şi Sihastria de Elena şi Andra Agachi
Plimbare duminica (umbre)
“Noi ce din mila Sfantului,/Umbră facem pământului,/Rugămu-ne-ndurărilor,/Luceafărului mărilor…” (M. Eminescu)
Umbre la Mănăstirea Nemţului…
…umbre la Văratec…
…umbre la Sihăstria…
Plimbare sâmbăta (II)
Cu riscul de a plictisi pe oricine, consider că o plimbare e mult mai bună decât: televizorul, politica dubioasă, facebook-ul, blogul, gătitul, scuturatul covoarelor, o ceartă, somnul, mersul la cumpărături, cu mult mai răcoroasă decât o îngheţată, cu mult mai valoroasă decât un tablou adevărat de natură (sunt puţin nedreaptă, recunosc!), cu mult mai puţin costisitoare decât o masă la resturant şi cu mult mai apetisantă decât o mandarină. Credeţi ce doriţi, fireşte! sâmbătă bună şi plimbare bună, duminică!
“Reveria vegetală este cea mai lentă, cea mai liniştită, cea mai liniştitoare. E de ajuns să ni se redea grădina şi pajiştea, malul şi pădurea, ca să retrăim primele noastre clipe de fericire. Vegetalul păstrează cu fidelitate amintirile reveriilor fericite. El le face să renască o dată cu fiecare primăvară. Şi în schimb s-ar părea că reveria noastră, la rându-i, îl face să crească şi mai repede, să aibă flori şi mai frumoase, flori omeneşti. <Arbori ai pădurilor, vă ştiţi la adăpost de mine în misterul vostru vegetal, dar eu sunt cel care vă hrănesc> ( Patrice de La Tour)…
Gaston Bachelard, Aerul şi visele, Eseu despre imaginaţia mişcării, trad. de Irina Mavrodin, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, p. 210
O zi normală de vacanţă, într-o ţară care pare (dar nu mai este) normală…
La Humor, lunca Moldovei acum nu e plină de bidoane de plastic, dar începe să privească munţii dincolo de cele câteva viloaie sinistre în urâţenia lor…
Spre Marginea încă mai găseşti colţuri de privit, dar lumea e tot mai turmentată şi obscură. Am stat de vorbă cu o femeie simplă care mi-a spus lucruri inimaginabile. Lume ce are în casă televizor, dar îşi dirijează viaţa ca în Evul Mediu. A durut asta!
La Arbore m-am cocoţat pe un gard să fac 2 fotografii, poarta era închisă…
La Ionăşeni, în satul bunicilor, pădurea încă e frumoasă, dar am văzut nenumăraţi arbori imenşi, “însemnaţi” cu stigmatul distrugerii umane (adică gata de tăiere, pe înţelesul prietenilor mei mai tineri!)
Eu cred că ţara asta e doar APARENT frumoasă! Şi că frumuseţea ei e doar un fel de moştenire. Nu facem decât să o distrugem, să o urâţim, pe măsura urâţeniei noastre.
Am intrat, zilele trecute într-un birou al unei instituţii. O femeie care părea absolut normală îşi sorbea cafeaua. Apoi a deschis gura să vorbească… am crezut că se prăbuşeşte tavanul! Cam ASTA e senzaţia când vezi atâta splendoare şi când, mai apoi, simţi atâta urâţenie… Cu scuze pentru acei care nu se simt părtaşi la acest dezastru!
Cu cerşitul
A devenit principala ocupaţiune la nivel înalt, mai puţin înalt, mediocru …cerşitul. Cerşitul unei nenorocite de funcţii, cerşitul câtorva bani de la buget pe care să-i transferi şi în buzunarele tale, cerşitul unor proiecte, cerşitul bradului de Craciun, cerşitul prăjiturilor de ziua copilului, cerşitul de Paşti, cerşitul de Ziua naţională, un neam de cerşetori…
Ce-ar spune munţii? Ce-ar spune ei? Învaţă de la munţi!
Foto: Elena Agachi
Vacanţa lui Lapi
Pentru fanii lui Lapi, am decis ca în acestă vacanţă mică să vă ofer câteva fotografii asezonate cu multă mişcare.
Foto de Andra
Comentarii recente