Gerurile Bobotezei

Îşi aruncă privirile peste câmpia îngheţată. Valuri alb-albastre unduiau întro nemişcare surdă. Nici măcar ciorile nu se mai auzeau, nici cea mai mică pală de vânt. Undeva, pe întindere, percepu, slab, scârţâitul sevei în coaja dilatată a unui copac gălbejit. Făcu doi-trei paşi, de parcă abia atunci ar fi început să înveţe mersul. Se clătină uşor şi o ameţeală nouă îl cuprinse. Drumul, dacă drum se mai poate numi ăsta, e tot mai încurcat, îşi zise printre dinţii clănţănind de frig. De fapt, nici nu mai vedea drumul, nenorociţii de drumari nici nu se mai osteniseră să cureţe sau să dea cu “utilajele”. Zăpada îngheţată îi zâmbea neprietenos, cu o gură strâmbă de frig şi cu ochii sticloşi. E o eroare, îşi spuse, chiar asa de tâmpit fusese, să apuce pe Drumul necurăţat, simţi că piciorul drept se înţepenise deja într-un bulgăre îngheţat.
Ridică privirrile şi încercă să desluşească un capăt, poate că de acolo se va ivi un microbuz ceva, un cal care se va fi săturat să-şi aştepte, în faţa crâşmei, stăpânul beat, o “lăptăreasă” din acelea care opresc la fiecare poartă să preia laptele cald şi aromat, un camion, un tractor, numai un tractor ar fi putut să mergă pe drumul îngheţat, acoperit cu zăpadă vălurindă.
Dar nu văzu absolut nimic. Nici măcar nu-şi văzu umbra pe zăpadăa înlemnită şi hâdă. Poate că sunt strigoi, zâmbi amar, nici umbră nu mai am… nu-şi mai aminti pe unde şi-o pierduse. Oricum, nu-mi mai trebuia, se consolă amuzat, e un clişeu, ăsta cu omul care şi-a pierdut umbra, dă-o la naiba! Mai bine ma gândesc cum ies din fundătura asta în care parcă am prins rădăcini. Nu mai găsea putere să meargă, să lupte cu nămeţii şi cu frigul. De undeva, din spate, se uzi un urlet indepărtat de lup. Asta mai lipsea, îşi spuse. Nu se temea de câini, poate că nici de lupi, cine ştie. Poate că lupului i se va face milă de el, animalele sunt mult mai demne şi mai bune decât oamenii. Apoi, auzise atâtea poveşti cu oameni salvaţi de animale. Poate că, dacă se culcă în zăpada de sticlă, lupul o să înţeleagă primejdia şi o să-l care, de guler, de o mână cumva, până la un adăpost, până la un pătuc din acelea cu paie, din care văzuse, în pădurile copilăriei lui, că se hrănesc animalele. Dar urletul încetă, nu mai auzi decât pocnetul câtorva fulgi, în explozia lor stelară.

… Apoi, tot mai incet, tot mai depărtat, i se păru că aude zgomot de copite, de parca ar fi traversat cumva câmpia îngheţată prin faţa lui şi acum se duceau spre Apus. Se lăsă uşor în zăpadă, ca să încerce să-şi desprindă piciorul din bulgărele de gheaţă şi, ca prin vis, întrezări în faţa lui coama albă, unduitoare, împrăştiind scântei, a Inorogului care zbura spre Crucea de Gheaţă.

(Imagine din filmul “Călăuza”, de Tarkovski)