Mesajul lui Lapi
Oameni, după ce vă delectaţi cu “mici si bere”, LĂSAŢI, PENTRU DUMNEZEU, PĂDUREA CURATĂ! Mereu trebuie să strâng după voi!!
…şi apoi, ce poate străluci mai frumos decât un labrador retriever într-o pădure curată?? (scuzaţi lipsa de modestie!!!)
Când sufletele vor reveni pe pământ
Dincolo de coloratura politică a instalaţiei lui Jane Frere, rămâne SUGESTIA! Şi ceea ce sugerează artista e uluitor…
… o uriaşă forţă pe care sufletul o degajă, un axis imens, de suflete…
…un val uriaş de suflete, coborând, coborând… oare-şi vor mai aminti traversarea Styxului? Oare-şi vor mai recunoaşte locurile pe care le-au părăsit? Oare va mai fi sens în revenirea lor? Vor purta aceleaşi poveri şi vor avea aceleaşi răni, coborând?
…dacă ne-am gândi la toate astea, măcar o dată pe zi, nu ne-ar mai îngrozi atât tot ce ne înconjoară, am preţui viaţa, atâta câtă e, am pregăti sufletul care, în pictura murală a mănăstirilor, e reprezentat ca un copilaş înfăşat, în mâinile Domnului.
Imagini: Jane Frere, “Return of the Soul” – The Nakbah Project
Alte imagini, de AICI.
Greul urcuş al maturizării
(Instalaţie; imagine de AICI)
Cu siguranţă, puţini pot uita prima sesiune de examene din viaţa lor. Generaţia mea a avut ŞANSA de a nu putea să-şi cumpere examenele… Şi spun asta pentru ca numai atunci ai satisfacţia propriului efort şi asumării propriului destin. Greul urcuş al vieţii e plin cu obstacole. Acolo unde ele nu există, ceva nu mai e deloc în ordine. Cunosc părinţi care ar face orice, numai copilul lor să nu aibă de înfruntat aceste obstacole. Ţi se rupe inima, evident, când îţi vezi copilul suferind, dar efortul lui abia e singurul care contează cu adevărat. Singurul obol adus maturizării, singura “plată” în slujba fiinţării desăvârşite, pe care Constantin Noica, de exemplu, o lega de ceea ce indeobşte numim ROST, A ROSTUI, ROSTIRE:
“…lucrurile au un rost, ba încă poţi să le şi dai un rost; găseşti un rost în lume, sau îi atribui unul. Rosteşti ce s-a spus prin lucruri sau le “rosteşti” pe ele, aşa cum face logos-ul matematic astăzi. Iar dacă pătrunzi cum trebuie Cartea lumii, sfârşeşti prin a te întreba: “Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?” – (Eminescu, n.n.), adică spune totul după o rânduială, şi nu doar pe dinafară.” (C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, 1987, p. 26)
Până la urmă, tot va trebui să găsim un ROST, sau să dăm unul, cum spune filosoful, unor demersuri, pe asprul urcuş al rostuirii întru Fiinţă!
Cu dedicaţie: Lapi
Lapi îşi făcu ochii roată, la tv nu era, ca de obicei, nimic de văzut şi “Cezar şi câinii e abia la 19″…
Plictisit, începu să se scarpine în urechi…
apoi mai găsi el ceva de scărpinat…
apoi deveni melancolic: cum mai trece timpul, domnule!
apoi avu o revelatie…
IA SPUNE TU ACUM DREPT: CE CADOU SA-TI LUAM???
“Vrei să dormi, şi dormi… tu nu poţi să visezi!” (stări)
Poezia e aripa blândă a Îngerului, cel puţin pentru mine, în acest final de ghenar. Dorul e o stare a Fiinţei prin excelenţă Împlinite. Dor de poezie, de Adrian Pintea, dor de poezia Irişilor…
“Cetăţeni de onoare ai poeziei” spectacol de Ion Caramitru
Am aşteptat să se mai aşeze vâltoarea omagială în numele lui Eminescu şi m-am dus cu elevii mei să văd spectacolul lui Ion Caramitru (regie) realizat la Botoşani, cu actorii teatrului de aici. Evident, numele spectacolului sună cât se poate de prost, de festivist, de …politic. Dar spectacolul în sine este o frumoasă, cu totul specială realizare. 19 poeţi contemporani au constituit “materia” de bază pentru scenariu. Fiecare poet în parte fiind prezent cu câte 2-3 texte, admirabil alese, şi minunat puse în scenă. Spectacolul e departe de ce aţi crede că poate fi un spectacol de poezie. Este o lectură/interpretare dramatizată a unor texte contemporane, pe diverse voci, în diverse maniere de interpretare, de la un lirism profund, la un comic savuros, îmbinând tonul tragic cu parodia, pastişa, un râsu-plânsu, cum spunea Nichita, de o valoare artistică specială.
Caramitru e un fin degustător de poezie (e banal de zis, dar chiar asta e!!), un antrenat cititor, interpret, un abil şi enorm de inteligent căutător şi găsitor de texte care pot figura în orice antologie de profil.
Poeţii selectaţi îi aveţi AICI, iar AICI aveţi un interviu cu Ion Caramitru.
Din păcate, nu am putut să fac fotografii, ca să nu tulbur spectacolul, am făcut doar câteva mici secvenţe filmate, până mi s-a terminat, evident, memoria aparatului. Dar şi aşa, sper să vă faceţi o părere despre acest eveniment cu adevărat valoros. Actorii Teatrului “Eminescu”, mulţi dintre ei foarte tineri, atât de talentaţi fac, spectacol de spectacol, dovada unei profesii care ţine de martiraj: atât de prost plătiţi cum sunt, la limita durerii, joacă cu o foame de joc, de parcă s-ar îngropa cu totul în ARTĂ, ca să nu mai ştie de nimic, să nu mai audă discursurile sforăitoare ale politicienilor, să nu mai şie că le e foame…
În ce ţară am ajuns, Doamne, să trăim!
“Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!” (Mircea Dinescu, Sunt tânăr, doamnă!)
(filme de Elena Agachi)
“Agresaţi” de cultură!
Găsesc pe Blogul Anei Maria Deleanu această absolut colosală mostră de “agresiune” culturală, în sensul cel mai bun! Uituci, cum suntem, posomorâţi şi grăbiţi, trecem fără de sine peste clipe care ar putea să însemne sinele nostru profund. Şi iată că ei, artiştii se gândesc să vină, din când în când, spre noi, cu normalitatea vieţuirii în şi întru Frumos!
Eminescu mai discret
În fiecare an, la Botoşani au se desfăşoară, în jur de 15 ianuarie, tot felul de momente dedicate omului şi poetului Mihai Eminescu. Unele sunt în forţă, susţinute de instituţii importante, altele sunt susţinute de personalităţi, altele se petrec în şcoli, altele într-o discreţie absolută.
La una dintre acestea am fost astăzi, alături de actorii Ovidiu Ivan şi Bogdan Horga, invitati fiind de doamna Carmen Moraru, un fel de zână bună a nevăzătorilor din Botoşani.
Pe scurt, a trebuit să jurizăm un concurs de recitări şi de cântece cu texte din poezia eminesciană. Eu sunt sceptică, atunci când e vorba de recitat poezii. Decât o recitare proastă, mai bine o lectură bună.
Astăzi, însă, am avut o revelaţie; nevăzătorii sunt fiinţe demne şi cât se poate de serioase. Cei pentru care destinul a ales să nu vadă deloc sau aproape deloc lumina, au, în schimb, o deschidere către cultură pe care mulţi dintre noi nu o au, cu toate că pot pipăi lumea de culori din jur.
Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar recitările lor ne-au impresionat, cântările lor ne-au adus lacrimi bune, din acelea blânde în ochi. Nu veţi vedea la ei mofturile şi prefăcătoria pe care le simţim în fiecare moment de “socializare”, pe care il avem.
Nu sunt vedete, nu sunt vocali, nu sunt decât nişte oameni normali care şi-au ascuţit alte simţuri, în lipsa vederii. Copiii nevăzători sunt deja familiarizaţi cu discreţia, cu anonimatul.
Îşi poartă steaua cu demnitate şi par marcaţi nu de neputinţă, ci de forţa de a răzbate. Am filmat o fetiţă mititică, cu vocea aproape căzută de emoţie, care a venit însoţită de fratele ei, aşa cred. Am văzut-o, mai apoi, la plecare, zburdând pe scări, cu mâna în mâna fratelui mai mare, aşa cum zburdă orice copil când coboară scările. Viaţa nu e numai o colecţie de spectacole grandioase; viaţa e frumoasă tocmai pentru că o micuţă de câţiva ani, complet lipsită de vedere, poate să cânte, poate să râdă şi poate să sară câte două trepte o dată, fără să se plângă!
Foto, film: Elena Agachi
Eminescul de partid şi de stat
(casa Papadopol de la Ipoteşti, fără cerdac şi fără har…)
Anticipam încă din vară dezastrul de la Ipoteşti…
(Ipoteşti, cimitirul)
Când vrei să dărâmi ce au făcut cei de dinaintea ta, ar fi normal şi decent, SĂ AI CE PUNE ÎN LOC. Ori, astăzi, la Ipoteşti, după ce au schimbat directoratul lui Valentin Coşereanu, cu mult tam tam şi cu procese – tipic pentru românii noştri (adică, dacă e să terminăm, măcar să se termine urât de tot!), acum urmează proba de foc.
(Ansamblul memorial Ipoteşti, salcâmul)
Şi? ŞI? Ce a fost de văzut? NIMIC! Ce poate pune “în loc” un contabil mărunt de partid, care nu ştiu cât manangeriat are la activ, nici măcar nu ştiu dacă a citit un pic de Eminescu?
(Ipoteşti, livada)
Au venit azi câţiva scriitori, din aceia cu state de plată la Uniunea (Comunistă) a Scriitorilor, au aplaudat, desigur, “biografia subţire”, apoi şi-au dat in petec prezentându-şi…cărţile, revistele…adică, să înţelegem, ce are fiecare in traistă… Despre Eminescu, nu azi…poate altădată…
(Casa Eminescu, Ipoteşti, 2011)
“Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” (M. Eminescu, Scrisoarea I)
(Ipoteşti, biserica)
Multe discuţii în legătură cu aureolele sfinţilor de la Ipoteşti… ca sunt negre…
…dar dacă…dacă frescele cu pricina sunt PREMONITORII???
… dacă ele anunţă nu numai declinul comunist, ci şi Cumplita Renunţare de după???
“Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;” (Eminescu, Melancolie)
Deşi cred că televiziunile au transmis deja ce tare şi ce frumos a fost omagiat Poetul, eu nu am văzut decât tristeţe, umbre, frig în inimi, paradă, tovarăşi, tovarăşi… aplaudaţi frenetic de alţi tovarăşi, trecători ca şi ei… la fel de dizgraţioşi, la fel de minusculi… aşa cum turnul bisericii a devenit o magazie…
…au mai fost la Ipoteşti maşini, girofaruri, poliţie, elevi aduşi cu sila, tovarăşi, tovarăşi, tovarăşi… Tovarăşi de partid, tovarăşi scriitori, penibili tovarăşi din Botoşani…
Eu, din fericire sau din păcate, am vorbit 4 minute despre o carte a lui Valentin Coşereanu ( Eminescu, realitate şi sublimare poetică, Ed Muzeului Literaturii Române, 2010), fostul meu profesor de română cândva, fost muzeograf, fost director la Ipoteşti, pe vremea când Ipoteştii primeau oaspeţi din toată ţara, din afară, pe vremea când la Ipoteşti se lucra, se picta, se bea, se dormea, se juca teatru, când Ipoteştii erau un ţărm de cultură şi toţi trepăduşii încă nu fuseseră “invitaţi”, pe vremea lui Petru Creţia, a lui Laurenţiu Ulici, a lui Dumitru Irimia… Au fost vremi şi vremuri, când la Ipoteşti erau tabere de creaţie, cu creatori ADEVĂRAŢI, cu fotografi, cu artişti, cu scriitori neînregimentaţi la Uniune, când copiii zburdau pe tăpşane, precum, odinioară, copilul Eminescu…
(mormintele părinţilor poetului)
Au fost ani şi zile în care la Ipoteşti se făceau expoziţii, inaugurări, chemări, cînd stăteam în livadă şi muream şi înviam de mirosul teilor şi al salcâmilor…
Dar, cum toate , absolut toate trebuie să aibă un sfârşit, unul urât urât de tot, Ipoteştii trebuiau aureolaţi cu negru, un comunist absolut trebuia să se ocupe de “organizare”…au năvălit pe dată politrucii, autorii rataţi, rumegătorii şi iată cum un ansamblu muzeal VIU s-a transformat într-o epavă, într-un “muzeu” tovărăşesc, din acelea la care elevii sunt duşi de doamna profesoară cu sila şi ei se joacă cu mâţele sau câinii de prin preajmă…
“Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.”
(Ipoteşti, bisericuţa familiei Eminovici)
Ipoteşti, 2011, foto Elena Agachi
“Ce aude unicornul?” (Lucian Blaga)
Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.
Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.
Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.
Prin vuietul timpului
glasul nimicului.
Prin zvonul eonului
bocetul omului. (Lucian Blaga)
Foto: Elena Agachi, imprejurimile Mănăstirii Neamţ
Inagini din filmul “Legend”, de Ridley Scott
Poezia furtunii
Apa lina şi stătută plictiseşte. Apa vălurită incită, chiar dacă dă bătăi de cap. Simţi că trăieşti doar atunci cînd ai în tine gustul primejdiei, al fricii, al dezastrului. Nu vei uita niciodată clipe în care ţi-a fost frică, în schimb, vei arunca la coşul memoriei toate clipele stupide, banale, comune. Vei dori să uiţi liniştea dinaintea furtunii, dar nu vei putea niciodată să anulezi furtuna în sine. Viaţa pare mai frumoasă pe un fond tenebros, cel puţin pentru unii…
Culorile sunt mai vii şi trăirea e mai puternică, odată ce ai anulat aerul călduţ al ratării.
Fibra universului e atât de primitoare. Dincolo de noapte, se întrevede sublimul.
Cine nu-şi aminteşte, undeva în câmp fiind, fascinaţia venirii furtunii? Îşi aminteşte cineva seninul de după?
…sau, dacă e aşa, atunci seninul poartă în el toată poezia furtunii, fără de care el nu ar mai fi posibil.
Splendoarea se naşte, uneori, din preaplinul durerii…
…asemeni unei orhidei, lângă care a aţipit o pasăre.
Se dedică EI, în prima ei furtună adevărată…
Picturi de Martin Johnson Heade
“Cercul vieţii”
Orice început e greu, dar miraculos, totodată. Acest gând e pentru ea… Va fi o zi în care îţi vei aminti amuzată gustul amar al sesiunilor… Acum nu vezi decât frica, emoţiile negative. ELE AJUTĂ! Fără ele, nu am putea evolua! La arme deci, cercul vieţii e fascinant!
Bucuria de a trăi
Uneori e aşa de simplu să vrei să trăieşti. Să poţi să trăieşti, fără zarvă. Discret, în colţul tău de lume. Pe care o recompui din amintiri, din imagini, din sunete, din mirosuri, din senzaţii. Nu e o lume livrescă, nu e o lume sofisticată. O lume care merită osteneala ta de a trăi. Fără vanităţi, fără iubire de sine, fără orgolii. Lumea plantelor, a frumoaselor animale, lumea ostenelii, a iubirii fără întrebări şi argumente, lumea fără sensuri giratorii, lumea fără frustrări, fără majuscule, pe cât de poate…
…poate că mâinile vrednice ale maicilor sunt obosite, poate ca au şi ele frustrările lor, nefericirile lor, lumea lor de întrebări, poate că au şi epuizat răspunsurile…
Frumoasele şi cuminţile case de la Văratec ÎNCĂ NU AU TERMOPANE!
Din păcate, casele “oficiale”, ale Prea-Prea Înaltelor şi Înalţilor gem de gresie, faianţă şi termopan…
…dar, chiar şi aşa, până la urmă Bucuria de a trăi se va instala şi acolo… va răzbi dintre zidurile proaspăt renovate ale Văratecului, din Icoana Sfântă, aceea de la Iconostas, despre care se spune că păgâni au siluit-o cu suliţele şi ea tot în picioare a rămas…
Bucuria de a trăi vine din splendoarea unui Înger de la Văratec, din ghips, dar cui îi pasă?, care se înalţă peste toată mizeria vieţii noastre…
Altar de veci al unei alte Biserici…
Bucuria de a trăi poate să vină şi din imenşii copaci ai Văratecului…
…din crengile care sunt in etern dialog cu albul pereţilor,
…din discreţia domniţei, ascunsă de ţesătura naturii…
…din paşii umili ai maicilor pe etrnele pietre…
… bucuria de a vedea copacii Neamţului…
…sau poate că stă acunsă în Altarul de Gheaţă de la Boroaia…
…sau, cine ştie, poate că bucuria de a trăi stă în alergările lui Lapi… fericit, prin codrii Neamţului…
Bucuria de a trăi e libertate şi e revelaţie.
Gerurile Bobotezei
Îşi aruncă privirile peste câmpia îngheţată. Valuri alb-albastre unduiau întro nemişcare surdă. Nici măcar ciorile nu se mai auzeau, nici cea mai mică pală de vânt. Undeva, pe întindere, percepu, slab, scârţâitul sevei în coaja dilatată a unui copac gălbejit. Făcu doi-trei paşi, de parcă abia atunci ar fi început să înveţe mersul. Se clătină uşor şi o ameţeală nouă îl cuprinse. Drumul, dacă drum se mai poate numi ăsta, e tot mai încurcat, îşi zise printre dinţii clănţănind de frig. De fapt, nici nu mai vedea drumul, nenorociţii de drumari nici nu se mai osteniseră să cureţe sau să dea cu “utilajele”. Zăpada îngheţată îi zâmbea neprietenos, cu o gură strâmbă de frig şi cu ochii sticloşi. E o eroare, îşi spuse, chiar asa de tâmpit fusese, să apuce pe Drumul necurăţat, simţi că piciorul drept se înţepenise deja într-un bulgăre îngheţat.
Ridică privirrile şi încercă să desluşească un capăt, poate că de acolo se va ivi un microbuz ceva, un cal care se va fi săturat să-şi aştepte, în faţa crâşmei, stăpânul beat, o “lăptăreasă” din acelea care opresc la fiecare poartă să preia laptele cald şi aromat, un camion, un tractor, numai un tractor ar fi putut să mergă pe drumul îngheţat, acoperit cu zăpadă vălurindă.
Dar nu văzu absolut nimic. Nici măcar nu-şi văzu umbra pe zăpadăa înlemnită şi hâdă. Poate că sunt strigoi, zâmbi amar, nici umbră nu mai am… nu-şi mai aminti pe unde şi-o pierduse. Oricum, nu-mi mai trebuia, se consolă amuzat, e un clişeu, ăsta cu omul care şi-a pierdut umbra, dă-o la naiba! Mai bine ma gândesc cum ies din fundătura asta în care parcă am prins rădăcini. Nu mai găsea putere să meargă, să lupte cu nămeţii şi cu frigul. De undeva, din spate, se uzi un urlet indepărtat de lup. Asta mai lipsea, îşi spuse. Nu se temea de câini, poate că nici de lupi, cine ştie. Poate că lupului i se va face milă de el, animalele sunt mult mai demne şi mai bune decât oamenii. Apoi, auzise atâtea poveşti cu oameni salvaţi de animale. Poate că, dacă se culcă în zăpada de sticlă, lupul o să înţeleagă primejdia şi o să-l care, de guler, de o mână cumva, până la un adăpost, până la un pătuc din acelea cu paie, din care văzuse, în pădurile copilăriei lui, că se hrănesc animalele. Dar urletul încetă, nu mai auzi decât pocnetul câtorva fulgi, în explozia lor stelară.
… Apoi, tot mai incet, tot mai depărtat, i se păru că aude zgomot de copite, de parca ar fi traversat cumva câmpia îngheţată prin faţa lui şi acum se duceau spre Apus. Se lăsă uşor în zăpadă, ca să încerce să-şi desprindă piciorul din bulgărele de gheaţă şi, ca prin vis, întrezări în faţa lui coama albă, unduitoare, împrăştiind scântei, a Inorogului care zbura spre Crucea de Gheaţă.
(Imagine din filmul “Călăuza”, de Tarkovski)
Eclipsa
Nenumărate fuseseră eclipsele din viaţa lui… lumina lor difuză îl urmărea încă. Eclipsele sunt zânele Destinului, îşi spuse. De fiecare dată ele anunţă ceea ce mintea noastră crucişă nu poate să vadă. Ele prezic căderi şi revolte. Prezic ridicări de acolo, din mâzga infernului nostru. Ca şi boala, eclipsa trebuie să-ţi fie prietenă, mormăi şi puse de ceai, aragazul abia mai făcea o flăcăruie violacee, ca şi eclipsa din sufletul lui. Poate că iar au modificat ăştia gazul, i-au pus ceva să nu-l mai consumăm atât. Eclipsa avansa, o urmărise puţin, se confundă cu lumina aceea violacee de pe ziduri, apoi se plictisi. Îşi privi câinele, singurul lui companion. Dormea dus, cu picioarele puţin cabrate, ca şi cum ar fi alergat. Ca şi celălalt Câine, stelar, şi acesta nu avea niciun organ pentru eclipse. Doar cele de lună îl mai tulburau, îl făceau să-şi piardă cumpătul şi să se joace de-a moartea. Dar astea, de soare, îl lăsau absolut rece, probabil Celălalt i-a transmis Mesajul: NU MERITĂ! Nu te agita, nu fă nevroză, nu suferi, NU MERITĂ, eclipsele de soare, nenorocitele, trec şi doar oamenii le mai pot da sens.
Îl privi în somnul lui, cu siguranţă comunica astfel cu Câinele Stelar, al cărui loc nu dori niciodată să-l ocupe, probabil se jucau în poiana Sacră de la Vorona, probabil că-şi disputau veşnicul băţ, băţul Prieteniei, pe care doar câinii îl cunosc şi îl respectă.
Dincolo, în bucătăria goală, ceaiul terminase de sfârâit, acum miorlăia încet, ca o pisică obosită, sătulă de eclipse şi de Întuneric.
PS Lapi nu a ales niciodata fotoliul lui Jar. Acela de lângă bibliotecă. Curios e că noi am schimbat fotoliile. Dar LOCUL în care a stat Jar, Lapi nu l-a dorit. Acum doarme ÎN LOCUL LUI, fără să vrea să-l distrube pe celălalt… Câinii sunt o perpetuă lecţie de viaţă. Prima fotografie e ceea ce vad eu de la geamul meu, adică o casa boierească, în eclipsă. Aşa cum în eclipsă e toată ţara asta.
CFR, dispaaari!!!!!
Să cumperi bilet la Clasa I, sa fie vagonul NEÎNCĂLZIT, să mergi la clasa a II a IN PICIOARE 7 ORE…
Ce, Dumnezeu, SUNTEM ÎN ROMÂNIA LUI NIMENI VODA!!!! Care , Nimeni cum este, se lăfaie, la Sinaia, in cerceafurile celuilalt Nimeni , nu de mult mazilit!
Foto: Dumitru Agachi
Comentarii recente