Dureri

Se desfăcu uşor din umbra ferestrei. Şi astăzi va fi la fel, îşi spuse, aceeaşi durere. Cel mai tare se enerva, ştiind ce o să urmeze, anticipând până şi cele mai mici detalii, de asta puţini/e aveau să-l surprindă. De regulă, durerea e previzibilă, cea mai plicticoasă dintre toate. Împrevizibil e un accident, de pildă, o eroare a altcuiva turnată în destinul cuiva. Imprevizibil e un articol de presă, care te pune într-o lumină oarecare, dar asta e doar suprafaţa. Adâncul e cel mai straniu: un articol de presă, de pildă, poate trezi dureri “ancestrale”, poate trezi oameni pe care îi credeai adormiţi de veacuri, poate trezi furnica de sub tâmplă. Ea trebăluieşte acolo, în modul ei idiot, şi, dintr-o dată, iaca nu mai are sens trebăluiala ei. Ce teroare blândă, Timpul, îşi spuse, cîtă zădărnicie. Dar şi asta am mai auzit-o.

Perdeaua se misca uşor şi unduind, urmând căldura curbă a caloriferului. Era primul an, de după Îngheţ, când se dădea căldură la calorifer. Aproape uitase cum e asta, căldura. Îşi aducea vag aminte de clipe din copilărie, când mama îi punea hăinuţele la uscat pe calorifer. Pe vremea aceea, Timpul era o moluscă uriaşă, care mâncase prea mult şi stătea întinsă la soare, beată de lumină, cu privirile absente, aşa ca femeia aceea, pe care o văzuse în ziar, enormă, ca o caracatiţă, cu o burtă aşa de mare, că nu i se mai vedeau picioarele… sărmana, îi spusese mama, cu un ochi aruncat maşinii de gătit, să nu se ardă mâncarea pentru tata, ce-o fi în sufletul ei!

De-atunci nu se gândise, nu se mai gândise, de fapt, niciodată la femeia-caracatiţă. Avea buzele rujate şi un fel de rochie care să-i cuprindă mijlocul gros şi să-i dezvelească burta enormă şi flască. Îşi amintea că se vedea un picior şi că avea unghiile roşii, de parcă, aşa, cu unghii roşii, avea să apară mai bine în fotografie. Până la urmă, îşi spuse, e totul o opţine de destin. De acceptare şi derută. Destinul, dacă vrea, te ameţeşte bine, te roade şi te planifică, apoi tot el apare, în chip de Înger Salvator să-ţi dea lovitura de graţie.

Locul durerii nu era bine precizat. E o …altă durere, peste cele vechi, îşi spuse. Anormal ar fi sa nu o mai simt, să mi se pară că a trecut. Atunci ar fi o linişte nefirească şi femeia – caracatiţă iar s-ar arăta.

Pictură de Giotto (source)

text de Elena Agachi