Craciunul lui Lapi
Lapi a avut un fel de Crăciun cu emoţii… Nu vreau să comentez nimic, doar aleg cîteva fotografii şi le dedic pe toate Ştefanei şi , mai apoi, tuturor celor ce ne vizitează.
Crăciunul meu sunt ei!
Studenţii… fosta 12 H, bilingva
Elevii de a 9 a (F, st. sociale)
…de a 12 a (mate -info)
Absolventii mari (fosta 12 D) si actuala 12 D
absolventii si a 12 a E (chimie-biologie)
…a 9a G si a 12 a G (lb. straine)
absolventi mai mari si mai mici (fostul 12 G)
Suntem aici, de vreo 20 de ani încoace, pentru ei…
La mulţi ani tuturor celor ce vin cu mintea şi cu inima deschise pe acest blog!
“Performance”
Slabă performanţă a dramiştilor ca şi colindători, la mine… Dar îi iubesc şi le sunt recunoscătoare! S-au adunat studenţi, actuali dramişti şi mici dramişti…
…vinul de Bucium nu a fost chiar rău!
Spiritul Craciunului (IV)
Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mai cu seamă PREGĂTIRILE decât Crăciunul propriu -zis. Psihologii vor şti răspunsul, de cele mai multe ori PREGĂTIREA e mai importantă decât ÎMPLINIREA. Din noaptea de Crăciun îmi amintesc doar o slujbă la biserică, când am fost cu tata şi cu tătuţa. Biserica era plină mai mult cu bărbaţi. Ai mei m-au aşezat pe o bancă de lemn, din acelea destul de primitive, de la ţară. Până la un timp, îmi amintesc oamenii, feţele lor, niciodată Altarul. Eram prea mică sau nu era interesul meu, nu mai ştiu. Apoi îmi amintesc de tătuţa, mă gândeam că e BĂTRÂN şi că o să moară, exact la asta mă gândeam şi-mi era ciudă că, spre deosebire de alţi copii, eu nu aveam un casetofon ceva, să-i înregistrez frumoasa voce şi poveştile lui absolute. Mă uitam la capul lui aproape chel, încă frumos, la faţa lui osoasă, la ridurile de pe fruntea lui şi, da, cred că ATUNCI am avut, pentru prima dată CONŞTIINŢA MORŢII.
Mămuţa era o femeie care mie mi se părea miraculoasă ( mai apoi, când am privit-o în MARELE EI SOMN, mi s-a părut de-a dreptul frumoasă. Nu mai avea ghebul, stătea intinsă şi senină şi nu o înţelegeam pe mama , de ce anume plânge. Mămuţa chiar era frumoasă, ce dacă stătea aşa întinsă într-o cutie? ) Tătuţa, în schimb, el mi-a adus revelaţia asta, pe care unii o numesc, a morţii.
În noaptea aceea de Crăciun, m-am gândit PENTRU PRIMA DATĂ CĂ EL VA MURI… că vom muri CU TOŢII. Revelaţie tristă pentru o noapte a Naşterii. Dar aşa a fost să fie. Cred că ATUNCI S-A PRODUS RUPTURA…
Apoi, nu-mi mai amintesc nimic. Nu-mi mai amintesc ce gust aveau bucatele atât de minuţios pregătite, numai mirosul lor îmi e, şi acuma, viu.
(Putna, foto Elena Agachi)
Spiritul Craciunului (III)
Dar pâinea cu cartofi şi cu mălai??? Îţi dai seama cum mirosea de frumos? Mămuţa se aşeza pe un scăunel cu trei picioruşe, din lemn, şi deschidea cuptorul, în partea în care ardea jăratec de cu seară. Acum jarul se mai potolise, era eflorescent şi magic. Mămuţa lua cociorba şi-l împingea spre fundul cuptorului, apoi cu alta, îi trimitea jarului sol de pace: “tăvălile” cu aluat proaspăt dospit şi unse cu ulei, ce luminau ca ziua. Încăpeau 12 tăvi rotunde , negre, înalte. Îmi amintesc numărul…ca APOSTOLII, spunea mămuţa… Deasupra uşii stăteau cuminţi icoanele din lemn, negre de vechime şi de fumul candelei care nu se stingea niciodată.
Apoi cuptorul era închis şi …începea dansul aromelor… Neasemuite arome, răspândite până afară, de pâine coaptă şi de cozonac cu nucă din belşug. Acum, îmi mutam locul de citit, de la fereastra cu muşcate, la ferestruica minusculă, ce coincidea cu baza cuptorului-pat. Sub mine mai era o “rolă”, o mică încăpere cu portiţă de metal, în care era băgată oala de lut negru , pilnă cu sarmale. Stătea acolo, ziua întreagă, pare-mi-se şi toată noaptea. Fierbea la focul din cuptor, mic de tot, si scotea o bolboroseală ciudată, ca o fiinţă din altă lume, eu aşa credeam.
Pe la amiază, mămuţa scotea, una câte una, tăvile cu pâine şi cozonaci. Le aşeza frumos în coveţile de lemn, le ungea cu un sirop din zahăr, le acoperea cu un ştergar şi le dădea “în casa cea mare”, adică în camera cealaltă, în care nu dormea nimeni, să se odihnească. Evident că nici mama nici mămuţa nu erau habotnice cu postul şi-mi dădeau întotdeuna să gust… Totul era bucurie şi pace. Tihnă, poveşti, mâncare, căldură. Eu aşa aş defini “spiritul Crăciunului”!
…scriu toate astea pentru Andra, pentru mine, pentru voi, cred. Nu ştiu dacă valorile mele vor tulbura pe cineva, dar chiar nu găsesc niciun alt refugiu decât Copilăria. Refugiul perfect.
Spiritul Craciunului (II)
(David Croitor, Muşcate în fereastră)
Pentru că vorbeam de mirosuri, ei bine, a doua zi de la venirea noastră la bunici urma pregătitul mâncării. Nu ştiu cât de bucuroase erau mama şi mămuţa (dar cred că erau pentru că vorbeau cu mare voie bună şi găseau din te miri ce motive de râs), dar eu, cu siguranţă, mare lucru nu aveam de făcut. Aşa a avut mama o teorie, să nu mă pună niciodată la muncă de mică, spunând mereu că o să am timp, toată viaţa, să muncesc… Aşa că, de cele mai multe ori, îmi luam cărticica şi mă aşezam să citesc pe patul de lângă cele două ferestre. Acolo era mai multă lumină, în plus, mirosul şi roşeaţa muşcatelor din fereastră mă ademeneau într-un fel greu de priceput.
Mi se întâmpla să văd pe geam pe tătuţa, cum se precipită la treabă, cu mersul lui uşor adus de spate. De regulă, noi se întâmpla să venim a doua zi după ce bunicii tăiau porcul, dar am ajuns de câteva ori chiar în ziua respectivă. Nu era un spectacol care să mă oripileze, când eşti copil, nu ai sentimentul morţii, nici al suferinţei. Totul mi se părea FIRESC şi bătut în cuie pe vecie.
Apoi, il mai vedeam de la ferestruica mea pe tata, mândru că are, el un modest funcţionar fiind, cu muncă de birou, în fine ceva treabă “fizică” de făcut.
Pe mama mi-o amintesc veşnic grăbindu-se să-i ducă/aducă ceva mămuţei, iar aceasta din urmă il tachina mereu pe tătuţa, cu acea supărare teatrală, ca să ne determine pe noi să ne amuzăm de ei. Niciodată, dar niciodată nu i-am văzut pe bunicii mei nervoşi sau certaţi! Şi credeam că şi asta e un dat firesc, că asta e NORMA. De regulă, femeile pregăteau bunătăţile din carnea de porc, iar bărbaţii se ocupau cu lemnele prin curte şi cam făceau pauze dese să mai deguste ţuica din prune a tătuţii.
Apoi, a treia zi, casa forfotea de pe la 06 dimineaţa, vorbeau tare şi-i auzeam prin somn, dar cuptorul dădea deja căldură nouă şi toropeala mă împiedica să mă trezesc. Femeile făceau aluatul în covăţica de lemn, care, de fapt, era ditamai covata. Deşi mama era reumatică şi acasă tot se plângea că o dor mâinile, acolo frământa cam 10kg de făină, cu toate miroasele pământului, şi era veselă şi nu o mai durea nimic.
Covata era lăsată la odihnă, cu un ştergar imens şi curat pe ea, cu aluatul înăuntru, ca într-un cuib. Cu greu mă trezeam şi eu, nu ştiu cum, dar după ce toată lumea se ducea în bucătărioară, să se ocupe de bucate.
Atunci, în liniştea care se scurgea dintre acele pendulei din perete, o pendulă mecanică, adusă de tătuţa de la ruşi, cu un sunet impecabil, simfonic, atunci chiar norii somnului se risipeau şi mă trezeam în torpoarea şi în tihna Copilăriei.
Spiritul Craciunului (I)
De azi şi până după “Anul Nou” mi-am propus să nu mai văd absolut nimic “în negru”, să scriu, atunci când o să pot, numai despre lucruri frumoase, despre ceea ce dă sens vieţii mele, să resping orice gând negativ, altfel o să o iau razna, dacă nu cumva…
Asta inseamnă, probabil, şi una din următoarele: voi plictisi lumea, voi scrie foarte puţin, voi divaga. Imi asum!
Deci…
CRĂCIUN CU BUNICII
Drumul mi se părea lung. Aşa trebuie să fie orice DRUM iniţiatic. Presărat cu obstacole (autobuzul nu era niciodată încălzit, trebuia aşteptat indelung, afară era ger; odată ajunşi, mai era de mers prin zăpadă, vreun kilometru, în urcuş.
Dar, Doamne, şi când ajungeam!!! În casă era foc, cuptorul duduia, pe atunci nu erau telefoane, bătrânii nu ştiau niciodată când urma să ajungem şi totuşi, de fiecare dată, parcă ne aşteptau pe noi!!! Mirosea amar, a pelin şi a busuioc. Era minunat de cald, caldura asta mă toropea. Ne scoteam hainele şi ghetele ude, mămuţa le punea la uscat, tătuţa scotea imediat ţuica de prune, făcută de el. Mirosea bine, mirosul acela, rar l-am mai simţit. Apoi eu, imediat pe “cuptorul” cald, care, la ţară ţine loc şi de pat şi de maşinărie de gătit. Pe “cuptor” era o blană groasă de capră, ca să nu te arzi, apoi o grămadă de “ţoale” între pliurile cărora mămuţa ascunsese plante aromate de câmp. Apoi abia o plapomă subţire, să nu ai ferbinţeală, deşi, în timpul somnului, nu o ţineam niciodată pe mine… Camera era mare, avea şi două paturi , afară de “cuptor”, apoi o masă lungă, frumos acoperită cu o ţesătură albă, cu broderie pe margini.Pe masă erau fotografii ale noastre, o oglindă mică, rotundă, cu cadru de lemn, cu un “picior”, în care tătuţa se bărbierea sâmbăta. Pe masă erau şi cărţile de rugăciune o lampă cu gaz, afară de cea care era agăţată de tavan şi care dădea lumina de noapte (mămuţa nu o stingea niciodată, doar făcea flacăra mică, când ne culcam).
(imagine de la Muzeul “Astra” -Sibiu)
Dar să revin la “cuptor”, el era “ la pièce de résistance“, cel puţin, pentru mine. Pentru că eu asociez întotdeauna starea de BINE cu căldura şi cu mirosul. Pentru mine, BINELE nu are sens în frig şi în lipsa unui miros aromat. De pildă, nu aş putea niciodată să vreau să dorm într-un hotel de ghiaţă, cum tot văd că se practică pe ici pe colo. Starea mea de bine e CALDUL. Ori, la mămuţa era ÎNTOTDEAUNA CALD, şi mai era ceva: amândoi bunicii mei erau oameni calmi, amândurora le plăcea să POVESTEASCĂ. Chiar de nu-i cunoşteam, oamenii, despre care povestea până noaptea târziu tătuţa, deveneau pentru mine personaje din cărţile pe care atât imi plăcea să le citesc. Tătuţa făcuse ani mulţi prizonierat la ruşi şi era PLIN de poveşti adevărate. Eu mă cuibăream pe “cuptior” şi retrăiam poveştile acelea incredibile, pe care, la lumina scăzută a lămpii cu gaz, bunicii le făceau posibile, cu vocea lor molcomă.
Prejudecăţi
Pe stradă:
Dialogul este autentic şi stiu ca mulţi dintre voi îl cunoaşteţi:
El (băiat cu părinţii la ţară): “Mănâncă ca un porc câinele ăsta!” – (scuzaţi-i cacofonia!)
Eu: ” Nu mai spune!!”
El: “Sigur asta!”
Eu: ” De unde ştii?”
El: “Păi nu vezi ce gras e??”
Eu:…
Cânele “ca porcu” e …Lapi, câinele nostru!
Să aveţi o seară bună!!
Crăciun aiurea
Regula a devenit sa nu mai folosesc televizorul decat 3-4 minute pe zi. Nu ştiu cum se întâmplă, dar mereu aşa e. Mai ales de Sărbători, mai ales acum. Bietele ziariste de la TV tot încercă din răsputeri, luând figuri din cele mai “expresive” şi corespunzătoare,să ne inducă ideea că vin Sărbătorile, de parcă noi am fi coborâţi de pe altă planetă şi nu ştim cum să le petrecem. Săptămâna viitoare, toate posturile naţionale vor fi pline cu reportaje din hypermarketuri, impulsuri subliminale de a ne transforma într-o societate pentru care mersul la hypermarket a înlocuit mersul la cinematograf sau la teatru, a întrecut cu mult plimbarea în parc (numai boschetarii mai hoinăresc prin parcurile mizere), a devansat călătoriile şi vizitarea mănăstirilor, a anulat bucuria de a cumpăra de la magazinuţul din colţ, unde găseşti de toate, uneori la preţuri mult mai mici, de cele mai multe ori de la producători locali şi într-un timp foarte scurt. Nu cred că în multe ţări mersul la hypermarket e aşa o mare plăcere, aproape delirantă, cum e la noi. Aştept comentariu de la Ştefana, să ne spună cum e în Canada, de la Andra, să ne spună cum e la Bruxelles, de la Teofil, să ne spună cum e în America…
Aici, însă, cu cât “shoppingul” e mai lung, cu atât mintea e mai scurtă. Asta face din orice Sărbătoare, în loc să fie una a concordiei şi a frumosului, o sărbătoare a nervilor şi a îmbrâncelilor.
Crăciunul, mai apoi, înseamnă dragoste… chiar singur dacă eşti, el tot asta înseamnă. Ai putea, de pildă, să zâmbeşti pe stradă (dar ai fi taxat de nebun!), ai putea să te bucuri de parfumul de brad… dar nu! Gospodinele au hotărât altceva (şi asta o ştiu de la elevii mei!): Crăciunul înseamnă nervi (ai cumpărat, dragă, vinul ăla? cât, dar CÂT a costat????), însemnă covoare schingiuite, isterie, transpiraţie, scos ochii copilului (eşti un leneş, nu mă ajuţi la treabă! numai eu să fac tot!), insemană pahare frecate cu sârg, multă, inutil de multă mâncare… Aşa că, din “spiritul Crăciunului” , abia de mai rămâne o fărâmă, şi aceea penibilă şi lipsită de magie: ia de la tata cardul ăsta, dar vezi, să nu-l termini că nu mai alimentez până luna viitoare!
Dacă greşesc cumva, să mă corecteze: Dumitru, Diana, Beusergent, Mihai, Gânditorul de Hamangia, parintele Usca şi…cine mai vrea să deschidă acest blog!
Highlander
Televiziunea nu e punctul forte al românilor. Una e mai ticăloasă decât cealaltă, una e mai ipocrită, mai neprofesionistă decât alta. La cât de oribil antibăsesciene sunt televiziunile “mogulilor”, evident denigratoare şi manipulatoare, la fel de greţoasă e televiziunea care-i îmbălează zilnic şi metaforic mâinile Comandantului de nave şi, acum,(imi pare o veşnicie!) de …ţară (am numit EVZ.RO) Butonând, în marea mea plictiseală, cînd mănânc, dau de EVZ.RO şi stau prostită să citesc la ei pe burtieră: aflu că e în planul băsescian să devină un fel de Putin 2, adică, după nenumăraţii ani de în care ne-a încântat cu teribilul talent de preşedinte, urmeaza să vrea să devină, pentru o vreme…PREMIER! Un tovarăş de la PDL spunea că, asta se va şi întâmpla, că PDL va câştiga iar alegerile (fraudate, vă amintiţi faza cu autobuzele???) şi că, oricum, cei 9 milioane de români din străinătate nu CONCEP alt model de preşedinte decât uriaşul model băsescian!!!
Asta ca să nu mai fiţi cu toţii aşa de nerăbdători să vină iarăşi alegerile!! Nu cumva să va mai faceţi vreo iluzie! Istoria a demonstrat că românii suportă ORICE, aşadar, un alt, un adevărat Highlander, dacă nu cumva spiritul Celuilalt nu s-a băgat în acesta!!! Acela a fost “ciuruit”, ăsta ne “ciuruieşte” şi o să-i “ciuruiască” şi pe urmaşii urmaşilor noştri…până la sfârşitul veacurilor!
Să ne trăiţi, domnule Preşedinte, ţara asta vă merită întrutotul, iar pupatul poponeţelor e una din îndeletnicirile de bază ale multor români. Cei care nu practică sportul acesta naţional, stau acasă, cu salarii de mizerie, mor de foame şi de frig, iar familiile lor se dezbină ca să poată supravieţui.
Un zâmbet
Noua mea clasă, care se numeşte 9F, a împodobit azi brăduţul moştenit de la vechea mea clasă: 12H. Fetelor, şi cei 2 băieţi, brăduţul vostru e pe mâini bune!!!
(proiect initiat de colega mea, Ana Gabriela Tanasa)
Dureri
Se desfăcu uşor din umbra ferestrei. Şi astăzi va fi la fel, îşi spuse, aceeaşi durere. Cel mai tare se enerva, ştiind ce o să urmeze, anticipând până şi cele mai mici detalii, de asta puţini/e aveau să-l surprindă. De regulă, durerea e previzibilă, cea mai plicticoasă dintre toate. Împrevizibil e un accident, de pildă, o eroare a altcuiva turnată în destinul cuiva. Imprevizibil e un articol de presă, care te pune într-o lumină oarecare, dar asta e doar suprafaţa. Adâncul e cel mai straniu: un articol de presă, de pildă, poate trezi dureri “ancestrale”, poate trezi oameni pe care îi credeai adormiţi de veacuri, poate trezi furnica de sub tâmplă. Ea trebăluieşte acolo, în modul ei idiot, şi, dintr-o dată, iaca nu mai are sens trebăluiala ei. Ce teroare blândă, Timpul, îşi spuse, cîtă zădărnicie. Dar şi asta am mai auzit-o.
Perdeaua se misca uşor şi unduind, urmând căldura curbă a caloriferului. Era primul an, de după Îngheţ, când se dădea căldură la calorifer. Aproape uitase cum e asta, căldura. Îşi aducea vag aminte de clipe din copilărie, când mama îi punea hăinuţele la uscat pe calorifer. Pe vremea aceea, Timpul era o moluscă uriaşă, care mâncase prea mult şi stătea întinsă la soare, beată de lumină, cu privirile absente, aşa ca femeia aceea, pe care o văzuse în ziar, enormă, ca o caracatiţă, cu o burtă aşa de mare, că nu i se mai vedeau picioarele… sărmana, îi spusese mama, cu un ochi aruncat maşinii de gătit, să nu se ardă mâncarea pentru tata, ce-o fi în sufletul ei!
De-atunci nu se gândise, nu se mai gândise, de fapt, niciodată la femeia-caracatiţă. Avea buzele rujate şi un fel de rochie care să-i cuprindă mijlocul gros şi să-i dezvelească burta enormă şi flască. Îşi amintea că se vedea un picior şi că avea unghiile roşii, de parcă, aşa, cu unghii roşii, avea să apară mai bine în fotografie. Până la urmă, îşi spuse, e totul o opţine de destin. De acceptare şi derută. Destinul, dacă vrea, te ameţeşte bine, te roade şi te planifică, apoi tot el apare, în chip de Înger Salvator să-ţi dea lovitura de graţie.
Locul durerii nu era bine precizat. E o …altă durere, peste cele vechi, îşi spuse. Anormal ar fi sa nu o mai simt, să mi se pară că a trecut. Atunci ar fi o linişte nefirească şi femeia – caracatiţă iar s-ar arăta.
Pictură de Giotto (source)
text de Elena Agachi
Comentarii recente