Acvatice
(René Magritte, Presence of Mind, oil on canvas, 1960)
În chilia lui mirosul de beţişoare chinezeşti se răspândise ca o tămâie. Ardea necontenit beţişoare, renunţase la savantele locaşuri din lemn preţios şi tare, în care era recomandat să le aşeze şi le punea în glastre, la flori, cenuşa lor parfumată se împrăştiase şi zăcea ca o lebădă moartă cu aripile întinse peste tot… Afumase pereţii cu dubioasa lui preferinţă pentru esenţe tari, mizerie parfumată. Şi totuşi…
Întinse leneş pe rafturi, cărţile lui se destrăbălau, făceau piruete şi-şi arătau, indecent, cotoarele strâmbe, ca nişte dinţi de bătrân, uşor îngălbenite. Fuseseră, cumva, abandonate şi avea un sentiment de victorie sumbră, când le privea cu dragostea dintotdeauna, doar mai domolită: avea să le facă o mare surpriză, dar nu azi, nu azi!!
Stătea în pat şi aştepta visul numărul 53, de el îi era cel mai frică. Obişnuia să-şi numeroteze visele, le trecuse chiar într-un caiet, şi, cum ele se repetau, acum deveniseră previzibile, plicticoase, ca nişte neveste care se uită la TV ca să mai noteze niscaiva reţete de fericire. Visul 53 era cel mai rău dintre toate. Era un vis cu multe creaturi apoase, colorate, şi era cel mai surprinzător. Visul în sine nu valora mare lucru… acvarii enorme şi râpoase, peşti de toate felurile ce le populau, peşti spadă, peşti toreador înfuriaţi şi proşti, peşti roşii şi peşti negri, peşti cu faţă de câine şi peşti cu aspect de miei albi, copite în loc de înotătoare, peşti dungaţi şi peşti isterici, înotând cumva în picioare, ţinându-şi cozile ca nişte nuferi întorși.
Nu visul era, neapărat, oribil, cât starea ce-i urma… se trezea, nu transpirat, ci USCAT, pietrificat, absent, cu aceeaşi poftă de viaţă pe care o văzuse la peştii-ecran, de pildă. Dintre toţi, peştii-ecran erau cei mai dubioşi. Burta lor enormă nu era altceva decât un ecran panoramic, în care vieţi se succedau, ca în transă, vieţi triste, cu urme de rumeguş, vieţi lipsite de culoare, vieţi uite-aşa, de-al naibii, vieţi muzicale şi vieţi lustruite cu mult fason…vieţi sporadice şi vieţi ascuţite, dureroase, ca nişte peniţe… Peştii-ecran erau siniştri. Ca o zi aniversară, în care inviţi, alături de cei 2 prieteni, vreo 10 surogate de prieteni, erau oribili, ca un Crăciun fără brad, ca un destin fără sens, ca o…
Pictura de Jacub Gagnon
Golul
A încerca să anulezi un blog, e ca şi cum te-ai aruca în gol… Un pic de adrenalină, apoi totul redevine obişnuinţă. Spectacolul s-a termint. Actorul îşi pune hainele de fiecare zi şi pleacă în sumbra lui casă…
Le spuneam Andrei şi lui Dumitru că trec printr-un fel de depresie, şi că, dinlăuntrul ei, lumea blogului devine austeră şi inutilă. Cum poţi să ştergi blogul, mă întreba cineva, după ce ai pus atâtea gânduri în el… uite AŞA, dintr-o dată te saturi să-ţi mai pui acolo gândurile şi găseşti că e totul, dar absolut totul inutil… Anulezi un blog, aşa cum te-ai arunca iarăşi şi iarăşi, ca pe o un cordon de plastic, într-un gol… recunosc, senzaţia merita toată atenţia…
Apoi, vine careva şi te trage de mânecă. Câţi dintre noi pot să ducă până la capăt uriaşa decizie de a anula, de a şterge chiar un blog? Vania spunea ceva despre defenestrare… Termenul mi-a plăcut şi, atunci, mi s-a părut că Vania se alintă… Ei bine, acum nu mai cred asta. Până la urmă, toate jucăriile astea tehnice te confiscă şi Fiinţa ta intimă simte, uneori, nevoia să tacă. Golul în care te ascunzi e tot mai plăcut. Ai scăpat de o uriaşă povară, aceea de a continua. Poate că aşa e şi în viaţă… cine mai ştie?
Mais…ou sont les neiges d`antan?
| Dictes moy où, n’en quel pays, | |||
| Est Flora, la belle Romaine; | |||
| Archipiada, ne Thaïs, | |||
| Qui fut sa cousine germaine; | |||
| Echo, parlant quand bruyt on Maine | |||
| Dessus rivière ou sus estan, | |||
| Qui beaulté ot trop plus qu’humaine? | |||
| Mais où sont les neiges d’antan! | |||
| Où est la très sage Helloïs, | |||
| Pour qui fut chastré et puis moyne | |||
| Pierre Esbaillart à Saint-Denis? | |||
| Pour son amour ot cest essoyne. | |||
| Semblablement, où est la royne | |||
| Qui commanda que Buridan | |||
| Fust gecté en ung sac en Saine? | |||
| Mais où sont les neiges d’antan! | |||
| La royne Blanche comme lis, | |||
| Qui chantoit à voix de seraine; | |||
| Berte au grant pié, Bietris, Allis; | |||
| Haremburgis qui tint le Maine, | |||
| Et Jehanne, la bonne Lorraine, | |||
| Qu’Englois brulerent à Rouan; | |||
| Où sont elles, Vierge souvraine? | |||
| Mais où sont les neiges d’antan! | |||
| Prince, n’enquerez de sepmaine | |||
| Où elles sont, ne de cest an, | |||
| Qu’à ce reffrain ne vous remaine: | |||
| Mais où sont les neiges d’antan! | |||
Pentru ei, moartea e singurul plan! singura certitudine…
Unii dintre noi au realmente noroc. “Noroc” se cheamă să poti avea acces la un azil! Alţii mor în singurătate şi uitare. Şi aceştia sunt în singurătate şi uitare, doar că ei, spre deosebire de atâţi alţii, vor muri asistaţi! Şi, nu? ce fericire mai mare decât să mori asistat???
…pentru ei, moartea e o doamnă frumosă, căreia nu-i place să aştepte…
Foto: bătrânii de la azilul din Leorda, jud. Botoşani; foto de elevul Dragoş Hriţuleac, CN “ATLaurian“, Botoşani
Guy de Maupassant, “Adio” (fişă de lectură)
“Eu am îmbătrânit fără să bag de seamă câtuşi de puţin. Mă simţeam tot vesel, tot voinic, în putere şi eţetera! Şi fiindcă te uiţi toată ziua în oglindă, nu bagi de seamă cum te cuprinde bătrâneţea, căci vine încet, regulat, şi schimbă faţa omului aşa, pe nesimţite. Nu murim de supărare după doi, trei ani de asemenea derăpănare decât numai fiindcă nu prindem de veste.Ar trebui să nu ne uităm în oglindă vreo şase luni ca să ne dăm socoteală de schimbare; atunci să vezi lovitură!
Dar femeile, dragă, cât le plâng! bietele fiinţi! Toată fericirea, toată puterea, toată viaţa, le stă în frumuseţe, care durează cam zece ani în totul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Când să plece trenul, o cucoană groasă se sui în vagonul meu, cu patru fetiţe pe lângă ea. Abia îmi aruncai privirea spre această cloşcă atât de lată în şale, de rotundă, cu faţa ca o lună plină sub pălăria numai în panglici.
Gâfâia tare, cu sufletul la gură de mers prea iute, şi copiii începură a ciripi. Îmi întinsei jurnalul şi mă pusei pe citit.
Trecuserăm de Asnierers, când vecina mea îmi zise pe neaşteptate:
- Mă ertaţi, domnule, nu sunteţi cumva domnul Carnier?
- Ba da, doamnă.
Atunci ea începu a râde cu un râs mulţumit de femee cumsecade şi cu puţină tristeţe parcă:
- Nu mă mai cunoaşteţi deloc?
Stăteam la îndoială. Mi se părea în adevăr că-i mai văzusem undeva chipul, – dar unde?când?…Răspunsei:
- Da şi nu…Vă cunosc, de sigur, dar nu-mi amintesc numele dumneavoastră.
Ea roşi puţin:
- Madame Julie Lefevre.
În viaţa mea n-am primit aşa lovitură. Mi se păru într-o clipă că se sfârşiseră toate pentru mine! Simţeam că s-a rupt un văl de dinaintea ochilor mei şi că mi se vor arăta de acum lucruri groaznice şi sfâşietoare.
Ea?! Femeia aceasta groasă, comună, ea?! …ea nu mai era nimic, ea, acea minune de graţie mândră şi subţire!Să fie cu putinţă? O durere ascuţită mă strânse de inimă şi o răzvrătire în potriva firei însăşi, o indignare fără nici o raţiune în potriva acestei opere brutale, infame, de distrugere.
O priveam zăpăcit. Apoi o apucai de mână şi-mi veniră lacrimi în ochi. Plângeam tinereţea şi moartea ei!
Mişcată la rândul ei, bolborosi:
- M-am schimbat, nu-i aşa?Ce vrei, toate trec în lumea asta! vezi? sunt mamă acum, nimic alta decât mamă, dar mamă bună. Adio toate celelate, s-au sfârşit! …
…Sara, singur, acasă, mă uitai mult în oglindă. În sfârşit mă revăzui în gând aşa cum fusesem odată, cu părul şi mustaţa neagră, cu faţa tânără. Acum eram bătrân. Adio!…”
(din Povestiri alese, traducere de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Minerva, 1915)
PS Ca să nu vă indispun cu totul, vă rog să observaţi chipul celor care privesc o femeie “terminată”, celebrul caz Susan Boyle. Se poate face un stidiu sociologic numai privind chipurile lor!
Elogiul comunismului pe televiziuni
De morţi, evident, numai de bine!
Interesant este acest experiment cu decesul unui poet care a proslăvit toata viaţa lui comunismul… Interesantă manipularea, pe televiziuni, când evenimente teribile se precipită în lume. Aşa suntem noi, românii, uituci, surzi şi limbuţi când nu trebuie.
“Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i,
cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, “Adrian Păunescu” – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.
Adrian Paunescu nu a fost doar “un om pe niste scari”. A fost un om incercand (si reusind) sa se catere pe scara puterii, sa obtina un statut unic in Romania mizera a acelor ani, sa invaluie o realitate sordida si umilitoare in vestmintele metaforelor initial seducatoare, ulterior gongorice si pompieriste. Talentul i s-a stins pentru ca si l-a abandonat. Oricum, Adrian Paunescu nu a fost doar poet (bun sau rau, dupa gust), ci si un infocat publicist, sef de reviste, animator de spectacole publice in care se facea elogiul dictaturii. A fost unul dintre arhitectii utopiei ceausiste, a fost el insusi o institutie in acea dictatura.” (Vladimir Tismaneanu)
Am fost pe un stadion la unul din fenomenele “Flacăra”… Nu-mi amintesc decât de nişte creatori de folk care nu puteau cânta pentru că erau mereu întrerupţi de “poet” şi de nişte aplauze la comandă care şi azi îmi sună aiurea în cap: “Trăiască Ceauşescu, trăiască România!”…acea Românie în care EI se simţeau liberi şi manipulau o întreagă “generaţie-n blugi”!
Aşa că, na, de morţi numai de bine!
Am gasit pe youtube o înregistrare cu un alt mare “poet”, mare prieten al cestuilalt poet… spiritele mari se întâlnesc.
SCARA
Însetase şi senzaţia aceea de arsură din gât nu-l mai părăsea. E tot mai grea escaladarea, îşi spuse, e tot mai anevoioasă, cu timpul. Trupul i se părea acum un bolovan diform şi respingător, care-l trăgea la vale, de parcă, rostogolindu-se, ar fi meritat, abia atunci, să FIE, desprins proaspăt din placenta durerii. Respiră a uşurare când găsi o potecă totuşi, aşa plină de urzici cum era, i se păru chiar frumoasă. La urma urmei, uzicăturile fac bine unui organism bolnav, aşa auzise, încă din copilărie. Şi-o aminti abia acum pe mamă-sa, dintr-o dată toate gemetele şi durerile ei îi reveniră în minte. Atunci, tânăr fiind, nu le luase în seamă, de parcă durerea ar fi fost exclusiv problema ei, responsabilitatea ei, soarta ei, datul ei. Îşi aminti transpiraţiile ei, respiraţia ei uşoară, dar şi faptul că se oprea, la fiecare etaj, să-şi tragă sufletul, credea atunci că boala şi durerea şi, finalmente, moartea, erau doar pentru bătrâni, ceea ce i se păru firesc.
Poteca se strângea tot mai mult, dintre urzici apărură ruguri de mure, fragi salbateci şi măceşe aiuritor de roşii. Câtă frumuseţe, îşi spuse, şi picioarele îşi făceau cu greu loc de înţepături, dar măcar sensul urcuşului îl păstrară. Treptat, poteca se îngustă tot mai mult, până şi urzicile cedară loc hăţişului şi dezordinii, îşi şterse fruntea şi-şi lăsă greutatea pe un singur picior, cel care încă nu durea… o secundă mai privi în urmă murmurul stupid al lumii, cu şoapte despre al treilea război mondial, cu cretinii de masoni care vroiau, cu orice preţ, să împlinească Profeţia… la urma urmei, nu sunt decât nişte omuleţi care au avut o copilărie nefericită, îşi spuse, acu sunt mai fericiţi, sărmanii, în iluzoria lor putere…
Dincolo, ZONA îl aştepta, primitoare şi misterioasă. De ce ai întârziat atât?
SE DEDICĂ ANDREI
Comentarii recente