Zdruncinătura (gând)
Când mergeam cu trenul, în România comunistă, aveam oroare nu numai de mizeria, de frigul din compartiment, de ferestrele murdare şi de ilustratele de la Băile Felix, prinse într-o ramă îngălbenită şi urât mirositore…ca intreg ansamblul… aveam oroare, mai ales la călatoriile de noapte, de clipa aceea cumplită pentru mine, în care parcă trenul ieşea de pe şine, zdruncinându-se… Nu am putut niciodata să dorm în tren, tocmai ca să nu ratez clipa aceea catstrofală, în care el avea să se desprinda şi eu aveam să levitez printre manşoanele tari de lemn, printre arcurile rupte ale canapelelor, prin ferestrele cărora le vor fi sărit încuietorile.
În mod straniu, România de azi mi se pare un tren de noapte care se scutură straşnic la trecerea de pe o şină pe alta. E parcă un coşmar din care aş dori să mă trezesc, dar nu am puterea asta. Atunci îl las să curgă, curgând şi eu cu el în jos, aşteptând zdruncinătura finală, aia care o să mă amestece cu şuruburile ruginite din podea, cu perdelele de catifea soioasă, de un verde stins în praf, cu masca de la caloriferul rece, metalică şi ruginită, cu plasa de la bagaje şi cu becurile făcute ţăndări. La răstimpuri, vocea controlorului o să mi se pară cântare de îngeri: “Biiiiiiletele la con-trooool!”
Excelenta călătorie spre NICIUNDE din Călăuza lui Andrei Tarkovsky. Sonorităţi de Eduard Artemiev.
Invitaţi: nevrotici revoltaţi, doamne cu profunzime, visători lucizi, scriitori cu har, latiniste nostalgice, poeţi, călători inteligenţi…
Am interpretat drezina, la fiecare din cele circa cincizeci de vizionări, ca vehicul în cele de aici către Eshaton.
octombrie 22, 2010 la 4:10 pm
Frumos… O realitate neagră, salvată de harul spunerii frumoase. Literatura, închisă chiar şi în câteva fraze, transfigurează, pe dimensiunea sufletului, şi ceea ce era/e greu suportabil.
octombrie 22, 2010 la 6:34 pm
În secvenţa lui Tarkovski, teribilă în banalitatea ei, a glisajului mai degrabă sonor pe calea ferată, pe unul din personaje îl fură somnul, în timp ce “călăuza” e tensionată de nelinişti… Am cunoscut multe astfel de persoane, care cad repede într-un fel de somn… Partea cealaltă e populată cu nevrotici (fie ei şi “revoltaţi”)!
octombrie 22, 2010 la 6:47 pm
Tot in cheie metaforica – ma gandesc, ce vagoane moderne are metroul, cata silentiozitate, cat confort..
octombrie 22, 2010 la 10:26 pm
Pingback: Temă închisă « Dumitru Agachi’s Weblog
Vania, e mult de gandit si de spus despre Drumul din Stalker. Sigur ca e unul fatal/final/lamuritor, dar e si renastere acolo.
Dar aici???
octombrie 23, 2010 la 7:39 am
Dumi, cred ca cel cazut in somn e Scriitorul… Intelectualul… Ca si aici, de altfel!
octombrie 23, 2010 la 7:40 am
Valentin, metroul e o ALTA LUME. Ai dreptate, e una a acceptarii, in vreme ce trenul hurducator e una a Izolarii.
octombrie 23, 2010 la 7:42 am
Pingback: Opţiuni ferme | Ioan Usca
Of, Elena, câtă tristeţe! Şi nu pot spune niciun cuvânt să te contrazic.
octombrie 23, 2010 la 2:47 pm
Vagoanele de clasa III-a..Cu banci de lemn si plasa de franghie la bagaje, cu scrumiere rotitoare si bec albastru in plafon…
Ce vis frumos…plecarea din oras…
noiembrie 3, 2010 la 6:29 am