Zilele liceului Laurian
Primul lucru pe care l-am avut în mine azi, cînd mă îndreptam spre liceu a fost… CEAŢA! Sigur, aşa s-a întâmplat, să fie ceaţă azi, în prima din Zilele liceului… Dar eu cred că e ceva tâlc şi că ceaţa e una definitorie pentru dezastrul moral, finaciar, senzorial, emoţional în care ne aflăm cu toţii, de ceva vreme incoace… Picura, tăcut din ceaţă şi obiectivul camerei foto se umezea şi eu nu puteam să opresc asta… aşa că am lăsat Ceaţa să-şi facă treaba şi m-am plimbat prin livada liceului, ignorând umezeala de afară, mulţumind, în gând, colegelor mele care au făcut posiblă imaginea: Ionela Iacob, Mirela Soprovici, Mihaela Prăjinariu, Maria Matei; mulţumind, de fapt, copiilor noştri care încă mai cred în poveşti şi în fantome… ŞI BINE FAC!
Notă: varianta diurna a Livezii, AICI!
Frumoasa şi bestia
Frumoasa şezu, cum şezu… bestia se enervă, cum făcea ea de obicei, că învăţătorii şi-au luat-o în cap, că medicii pleacă (de-ar pleca!!!), că ăia nu înţeleg ce votează, că ăilalţi habar nu mai au ce să facă…
Frumoasa îl/o potoli PE MOMENT, şi-i jură veşnică (era să zic POMENIRE!) IUBIRE… Aşa că bestia adormi şi pe dată visă de-andoaselea… că aia nu şi-o iau în cap, că ăilalţi habar nu au ce votează…chestii din astea…
Zdruncinătura (gând)
Când mergeam cu trenul, în România comunistă, aveam oroare nu numai de mizeria, de frigul din compartiment, de ferestrele murdare şi de ilustratele de la Băile Felix, prinse într-o ramă îngălbenită şi urât mirositore…ca intreg ansamblul… aveam oroare, mai ales la călatoriile de noapte, de clipa aceea cumplită pentru mine, în care parcă trenul ieşea de pe şine, zdruncinându-se… Nu am putut niciodata să dorm în tren, tocmai ca să nu ratez clipa aceea catstrofală, în care el avea să se desprinda şi eu aveam să levitez printre manşoanele tari de lemn, printre arcurile rupte ale canapelelor, prin ferestrele cărora le vor fi sărit încuietorile.
În mod straniu, România de azi mi se pare un tren de noapte care se scutură straşnic la trecerea de pe o şină pe alta. E parcă un coşmar din care aş dori să mă trezesc, dar nu am puterea asta. Atunci îl las să curgă, curgând şi eu cu el în jos, aşteptând zdruncinătura finală, aia care o să mă amestece cu şuruburile ruginite din podea, cu perdelele de catifea soioasă, de un verde stins în praf, cu masca de la caloriferul rece, metalică şi ruginită, cu plasa de la bagaje şi cu becurile făcute ţăndări. La răstimpuri, vocea controlorului o să mi se pară cântare de îngeri: “Biiiiiiletele la con-trooool!”
Excelenta călătorie spre NICIUNDE din Călăuza lui Andrei Tarkovsky. Sonorităţi de Eduard Artemiev.
Invitaţi: nevrotici revoltaţi, doamne cu profunzime, visători lucizi, scriitori cu har, latiniste nostalgice, poeţi, călători inteligenţi…
SOLARIS (A. Tarkovsky)
…despre un om prins intr-o iluzie, într-o durere, într-un vis care ia aparenţa obişnuitului, într-o Poveste, despre iubire şi despre multimplele ei înfăţişări, despre consecvenţă, despre haos şi despre încercarea de a-l stăpâni, despre strania alcătuire a lumii, despre Timp, despre spaţiul abolit şi despre moarte într-un film care merită răbdarea întoarcerii în sine: SOLARIS.
Scenariul: Andrei Tarkovski, Freiedrich Gorenstein, după romanul omonim al lui Stanislaw Lem
Muzica din film, “Ich ruf’ zu dir, Herr Jesu Christ ” (BWV 639), by Johan Sebastian Bach
FILMUL DE ARTĂ
Trebuie să înceapă de undeva…
Sunt nişte extratereştri… Se îmbracă numai cu haine “de firmă”, au ceasuri scumpe, de mii de euro, pe care nu le privesc niciodată şi nu le ascultă niciodată, să vadă şi să audă cum ticăie şi cum macină şi cum adastă mai apoi; copiii lor sunt duşi de bonă sau de şofer la grădiniţe particulare, unde sunt pupaţi în fund de 100 de ori pe zi (rânjetul de căţeluşe cuminţi, al educatoarelor), sunt daţi la şcoli cu renume, unde fac pe deştepţii aducând, ca să arate colegilor, pastilele de fericire; miros bine, au cele mai scumpe parfumuri şi cele mai lucioase cravate, costumele lor stau impecabil pe trupurile grăsuţe şi frizura lor e perfectă. Unghiile lor sunt opere de artă, transformate, de cele mai dese ori, din unghii de la sapă în unghiuţe delicate şi bine smălţuite; maşinile lor sunt palate cu zorzoane de aur şi cea mai mică zgârietură le provoacă vertije şi griji fără număr; casele lor sunt imense, dotate cu marmură roşie, budele lor îţi iau minţile; nenumăratele lor slugi stau mereu aplecate şi iau şuturi în dos, cu sete; câinii lor sunt dresaţi să atace şi peluzele lor arată ca de plastic; dincolo de gardurile lor, un popor de cârpă se aude şuşotind, se calcă în picioare pentru cele câteva fărâme electorale, aruncate peste gard; cinismul lor le ţine loc de bunăcreştere şi mitocănia le ţine loc de şcoală; politicienii români se-nghesuie la Sfintele Moaşte pentru că aşa dă bine la popor, şi acelea tremură în raclă!
Pictură de Gabriel Pacheco
Fellini-Nino Rota (music)
Filme de văzut, muzică de auzit: Amarcord de Federico Fellini, coloana sonoră de Nino Rota.
DESPRE COMPLEXUL PROVINCIEI, DESPRE “VIAŢA CARE SE VIEŢUIEŞTE”… despre vise şi despre puterea de a continua să visezi, despre adolescenţi şi despre iubire, despre năzuinţe ucise şi despre fiinţa umană, cu toate plăgile ei. T-Rex e visul pe care oricine îl are, măcar o dată în viaţă… el se numeţte SPERANŢĂ!
Filme de iniţiere. FILME DE ARTĂ.
Un fel de final
Pentru că nu vrea să demnstreze nimic, pentru că nu exprimă mare lucru, pentru că nu se întâmplă absolut nimic dacă scriem, pentru că e totul iluzie… ACEST BLOG E TEMPORAR ADORMIT. Vă mulţumesc pentru vizită!
Federico Fellini, Clownii
Plimbare, sâmbăta…
Plimbările de sâmbătă sunt cu toul diferite de cele de duminică. Mai lejere, aşa ca un mic dejun, faţă de simfonia amiezii, care e duminica. Apoi, sâmbăta eviţi aglomeraţia şi, din turiştii amatori de mici-bere nu mai gaseşti decât peturile, pungile uleioase, paharele de plastic, vreascurile nearse…adică toată suma personalităţii lor frenetice şi “bine ” educate.
Cu toate acestea, sâmbăta pare mai agreabilă dacă ai lângă tine un prieten, doi…
Sperbe fotografii de D.T. în Lunca Moldovei, la Humor.
Epilog
Pentru cei de departe…
Comentarii recente