Poveşti

Dincolo de pervaz o buburuză cine ştie cum rătăcită în lumea asta de neguri îi aminti de copilărie…

Când urca Drumul către bunicii de ACOLO, se gândea mereu la cai! Bunicul avusese 2 cai, le putea, şi acum,  simţi mirosul şi căldura… Apoi veniseră TOVARĂŞII şi a trebuit să renunţe la ei… Rămăseseră doar cu o vacă şi un câine. Câinele era slab şi plin de purici, iar lanţul din jurul gâtului îi rosese părul şi carnea, dar bietul câine nu se lăsa: lătra cât putea şi chiar dădea impresia că e rău.

În grajdul cailor, vaca stătea cuminte şi rumega, iar , din când în când mai lingea bolul enorm de sare pe care bătrânul i-l pusese înainte.

Grajdul avea, sus, un “fânar”, adică un loc unde se ţinea fânul prospăt cosit, cu toate miroasele lumii în el… Apusul era plin de miresme de acolo, de sus, din fânar… Jos, caii şi vaca îşi transmiteau reciproc o căldură fecundă.

ACOLO mintea o lua razna într-un mod pe care unii din adolescenţii de astăzi nu-l ştiu… ACOLO era IMAGINAŢIA şi ACOLO era ţinutul ideal. Acolo, dacă el ar fi vrut, caii se tranformau în seminţe sau în stele, sau, cine ştie, în cristale şi în Rod…

Copitele lor nervoase răscoleau ţărână stelară şi nimeni nu ar fi putut întrerupe şirul visării şi al nemărginirii…

Acolo înţelesese că, de fapt, toate măruntele temeri ale vieţii nu au sens. Acolo pricepuse că nimic nu poate fi mai liniştitor decât căldura aceea animală, că restul, funcţiii, demnităţi, ambiţii, coroniţe puse strâmb de învăţători părtinitori, gura hâdă şi cariată a vreunui târg de provincie, isteriile vreunei vânzătoare, spasmele vreunui şef idiot, nevricalele unor ţaţe nesatisfăcute, coborâşurile unor puşti tembeli şi inculţi, prostul gust şi neamprostia în genere, toate astea nu erau decât PRAF, PRAF SUB COPITELE CAILOR TOTEMICI, praful din care se zice că venim, şi în care se spune că ne vom întoarce…

Imagine SOURCE: Cal Peacock
Se dedică Andrei.