Poveşti
Dincolo de pervaz o buburuză cine ştie cum rătăcită în lumea asta de neguri îi aminti de copilărie…
Când urca Drumul către bunicii de ACOLO, se gândea mereu la cai! Bunicul avusese 2 cai, le putea, şi acum, simţi mirosul şi căldura… Apoi veniseră TOVARĂŞII şi a trebuit să renunţe la ei… Rămăseseră doar cu o vacă şi un câine. Câinele era slab şi plin de purici, iar lanţul din jurul gâtului îi rosese părul şi carnea, dar bietul câine nu se lăsa: lătra cât putea şi chiar dădea impresia că e rău.
În grajdul cailor, vaca stătea cuminte şi rumega, iar , din când în când mai lingea bolul enorm de sare pe care bătrânul i-l pusese înainte.
Grajdul avea, sus, un “fânar”, adică un loc unde se ţinea fânul prospăt cosit, cu toate miroasele lumii în el… Apusul era plin de miresme de acolo, de sus, din fânar… Jos, caii şi vaca îşi transmiteau reciproc o căldură fecundă.
ACOLO mintea o lua razna într-un mod pe care unii din adolescenţii de astăzi nu-l ştiu… ACOLO era IMAGINAŢIA şi ACOLO era ţinutul ideal. Acolo, dacă el ar fi vrut, caii se tranformau în seminţe sau în stele, sau, cine ştie, în cristale şi în Rod…
Copitele lor nervoase răscoleau ţărână stelară şi nimeni nu ar fi putut întrerupe şirul visării şi al nemărginirii…
Acolo înţelesese că, de fapt, toate măruntele temeri ale vieţii nu au sens. Acolo pricepuse că nimic nu poate fi mai liniştitor decât căldura aceea animală, că restul, funcţiii, demnităţi, ambiţii, coroniţe puse strâmb de învăţători părtinitori, gura hâdă şi cariată a vreunui târg de provincie, isteriile vreunei vânzătoare, spasmele vreunui şef idiot, nevricalele unor ţaţe nesatisfăcute, coborâşurile unor puşti tembeli şi inculţi, prostul gust şi neamprostia în genere, toate astea nu erau decât PRAF, PRAF SUB COPITELE CAILOR TOTEMICI, praful din care se zice că venim, şi în care se spune că ne vom întoarce…
Imagine SOURCE: Cal Peacock
Se dedică Andrei.
Splendoarea lucrurilor mărunte
Uneori, ca să te bucuri, nu e nevoie să cucereşti un vârf de munte, nici să câştigi la Loto, nici măcar să fie ziua ta şi să primeşti cadouri. Ca să te bucuri, e suficient să deschizi bine ochii şi să primeşti în tine FRUMOSUL…
“Instalaţiile” de artă au acest scop cu totul nobil: să bucure sufletul şi, în acelaşi timp, să nască întrebări… Întrebări despre tine şi despre relaţia ta cu lumea, cu Cosmosul, cu Celălalt… La aceste întrebări şi cu aceste stări, artiştii răspund, fiecare în felul lui. Gerda Steiner şi Jorg Lenzlinger imaginează o LUME din bucăţi, din meandre, din nimicuri, din hăţişurile care pot fi sau ale naturii sau ale Creierului uman, o lume artificială, din deşeuri, dar care, în alte contexte, aşezate, trezesc în privitor FRUMOSUL, provoacă inteligenţa, ascut mintea.
O bibliotecă nu e decât un suflet uriaş, cu meandre colorate.
În funcţie de spaţiu, meandrele sunt luminoase sau întunecate, dar, cu toate, arată superbia imaginaţiei.
Vis
Nu se mai gândise de mult să dea un sens viselor. Treceau, în galopul nopţii, lăsând urme de paşi stinşi peste ierburile umbrite de somnul lui… Visele acelea alb-negu le iubea cel mai tare, deşi erau nu grozav prevestitoare. Dar îi plăceau pentru aspectul lor estetic, păreau rupte dintr-un cinematograf de pe vremuri, cu ecranul prăfuit şi ros de molii, iar personajele se mişcau cu greu, ca în filmul mut al Începututrilor.
În noaptea aceea însă visă mulţi câini, câini supradimensionaţi şi cotrobăitori, câini deşălaţi şi neiubiţi de nimeni, căţelandri abia făcând câţiva paşi pe iarba gri, un câine bătrân, cu guşă, câţiva câini sărind nişte obstacole … apoi, la finalul visului, mai văzu doi cai albi, nu foarte prietenoşi, nechezând nemulţumiţi de herghelia aceea stranie pe care nu o puteau cuprinde, o masă ostilă şi intens lătrătoare…
Se dădu jos din pat nemulţumit de visul acela. Îl obosise şi nu mai ştia acum care era câştigul faptului de a visa, din moment ce nici măcar nu era capabil de o cât de mică interpretare. Deschise uşa de la baie si realiză că iar fusese oprită apa, ar fi fost chiar o minune să curgă la prima oră. Avea apă strânsă în cada, şi se spălă în silă, înjurînd sistemul tot mai putred în care avea să-şi termine zilele. Dincolo de pereţii subţiri, ţiganii se auzeau subţiindu-şi cu vocile făcute pentru tânguieli fără rost. Ar trebui să izolez mai bine geamurile, îşi spuse, cuprins, deodată de patima construirii. Se mişcă plictisit până la ceea ce fusese candva bucătăria, acum doar o debara, fără curent electric, şi fără apă. Găsi puterea să aprindă soba cu gaz şi puse pe singurul ochi ibricul cu apa strânsă de cu seară, pentru ceai. Meditând la visul lui, se îndepărtă şi deschise fereastra. Vocile piţigăiate ale ţiganilor îl pelzniră şi-l buimăciră. Apoi uită, ca de obiscei de ele, erau, oricum, un zgomot de fond ştiut, aşa cum se obişnuise cu huruitul tramvaiului vechi ce trecea sub geam, nu întruchipând Timpul, cum citise, ci LIPSA ACUTĂ A TIMPULUI NORMAL, închiderea în proiect, cum spusese cineva, băltitoarea ne-trecere, pentru că Trecerea E cu adevărat doar dacă are vreun sens, ori tramvaiul acela nu avea el însuşi niciun sens, nimeni nu se mai urca în el, de frică să nu se rupă în bucăţi pereţii ruginiţi. Trase, totuşi în piept aerul împuţit al tranziţiei, aşa auzise, că e TRANZIŢIE, deşi habar nu avea SPRE CE ANUME şi nimeni nu avea habar, dar trebuia făcută propaganda, aşa că zâmbi îngăduitor.
În timp ce-şi prepara ceaiul, cu câteva bucăţele aproape topite de zahăr, medită la visul lui din care câinii ieşeau tot mai puţini la număr, tot mai obosiţi, unii chiar nu mai apucau să iasă.
Instalaţie de Cai Guo-Qiang,”Head On”
Vară 2010, la final
Pentru cei care nu aţi avut, ca mine, vacanţă anul acesta, am răsfoit câteva fotografii luate anul trecut, în primăvară, de Paşti chiar, pe drumul spre Tihuţa.
Cu siguranţă, Ştefana şi Mihai Sava vor recunoaşte locurile, aici Pojorâta… Fotografii luate din maşină, de Andra.
Câmpulung
Spre Tihuţa
Câteva foto luate cu pasiune de Dumitru.
Epilog
Obsedaţi de interioare
Cineva îmi spunea că nimeni nu ştie ce e în casa omului… CHIAR! Şi dacă ar şti??? Dacă, preţ de o clipă s-ar rupe vălul aparenţelor, ei bine, ce anume ar decoperi?
Din dulapul de bucătărie, de plildă, dacă nu ar ieşi un monstru, ci un apus de soare cu gângănii?
De unde atâta pasiune pentru ce e în ficare din noi? De ce au atâta audienţă posturi precum (zer)O TV? Ce speră cu toţii să afle şi nu ştiu?
Câtă zonă de deşeu şi câte roze sunt în fiecare casă şi cui îi pasă?
Am văzut, nu de mult, o ţărancă în vizită la o altă ţărancă. Gazda îi deschidea bucuroasă încăperile, ca pentru control… M-au trecut fiorii… Până şi dulapurile…nici ele nu au scăpat!
De unde fascinul acesta pentru CELĂLAT? De unde plăcerea bârfei, a statului cu coatele pe gardul vecinului?
De unde suculenta fascinaţie pentru ce ARE, CÂT are şi ce face CELĂLALT? O fi din lipsa de cultură? Nu cred!
Până la urmă, datele sunt toate la fel…pereţii, aceiaşi, indiferent de mărime…
…doar contextul e diferit, doar asta…
Lucrări de Jacek Yerka
Art Nouveau …de nouveau!
“Linia ASIMETRICĂ ondulatorie care se termină printr-o mişcare ca de bici, încărcată parcă de energie, constituie principala caracteristică de ordin ornamentral a stilului Art Nouveau.
Această linie poate fi elegantă şi graţioasă, aşa cum apare în Scoţia, ori cu mai multă pondere dinamică, respirând o “contra-mişcare” ritmică aşa cum o vom întâlni în Belgia şi Franţa. Uneori e lineară, alteori devine mai plastică şi mai plină. Aceasta este caracteristica comună după care recunoaştem, de fapt, stilul şi care-i conferă notorietate.
Întotdeauna vie, în permanentă mişcare, ornamentaţia apare în acelaşi timp, echilibrată. Spre deosebire de ornamentaţia statică din mai toate perioadele stilistice, în Art Nouveau ea apare, în egală măsură, atât în mişcare, cât şi într-o stare de echilibru. Privind mai în adâncime, remarcăm strădania de a stăpâni mişcarea prin intermediul unei armonii bine echilibrate.
…calităţile ornamentale ale stilului Art Nouveau pot fi remarcate şi într-un context simbolic mai direct, şi e posibil ca această ambianţă simbolică să fi jucat, de fapt, un rol mai important decât suntem noi în măsură să concepem astăzi.
Stilul Art Nouveau abstract şi structural simbolic a cunoscut cea mai plenară înflorire în sfera culturală franco-belgiană.
Stilul Art Nouveau floral şi organic s-a dezvoltat cu precădere la Nacy, la Émile Gallé.
O altă formă de inspiraţie din lumea animalieră, de astă dată, se poate afla în opera lui René Lalique, în care Femeia se contopeşte deseori cu alte creaturi ale Naturii.
Istoria artei cunoaşte multe forme de cultură care să fi cultivat un ritm linear legănat, contururi încărcate de energie şi un graţios joc de linii.
Putem găsi ornamente de tip Art Nouveau în cultura cretană şi în cea miceniană: Dali pretinde s-o fi găsit în arta greacă.
…ne este familiară în ornamentaţia vremurilor merovingiene din perioada Viking, din stilul Jelling şi stilul Urnes, în broderia şi sticla persană, în cultura japoneză şi în broderiile englezeşti din sec. al XVIIlea şi al XVIII lea.
Cu toate acestea, stilul a fost creat în ultimul sfert al sec. al XIXlea, punându-şi amprenta pe toate genurile de artă.”
(texte din vol. Art Nouveau de S. Tschundi Madsen, apărut la Editura Meridiane , Bucureşti, 1977, într-o traducere (defectuoasă) de Ana Oţel Şurianu, pp. 25-39)
Ilustraţiile sunt postcarduri de epocă.
Sorin sau despre blânda risipire
Sorin Agachi este un artist cu mult talent. Ca majoritatea artiştilor din România, a trebuit să acorde mai mult timp slujbei retribuibile decât pasiunii sale. Şi totuşi… indiferent că sunt din bucăţi sau nu, operele sale mă bucură, ori de câte ori le privesc…
Voi face câteva trimiteri, pentru cei care deschid blogul meu, pentru prima dată, AICI...
…AICI…
…AICI…
…AICI…
</
Gura de foc
Romanticii au avut acest simţ, al catastrofelor… Risc să-mi alung toţi vizitatorii, dar opţiunile mele , cel puţin în această perioada, converg către catastrofic… GURA DE FOC…
(Picturi de John Martin)
… Şi totuşi învăţase să numere fiecare fir de nisip, fiecare amintire, fiecare picătură din magma fierbinte a trăirii… atunci, se întrebă şi-i fu jenă pe dată de întrebările lui prosteşti, atunci, UNDE GREŞISE? Poate că, la începuturi, cînd se încăpăţânase cu ALEGEREA lui, cînd toată lumea îi fusese împotrivă şi numai el se luptase cu himerele…poate că atunci…
…sau, poate că atunci când simţi că nu merge şi că rămâne la coada plutonului, când se încăpăţânase să nu renunţe, vertijul primejdiei îl cuprinsese…
Sau poate că atunci când toţi se bucurau şi el se chircea în el însuşi, sperând că nu e adevărat nimic din ce simţea că va fi O SURPARE.
Lumi subterane i se încâlceau prin vise şi semnele pe care le primise îl aduseseră într-o stare de perpetuă hipnoză. Nu mai fuma de multă vreme, uitase şi gustul fumului aceluia translucid, dar avea senzaţia că era un fumător îndârjit.
Poate că e de la căldură, îşi spuse, da parcă ea, căldura i-ar fi transmis mesaje de Dincolo, din Zările sempiterne ale Niciundelui lumii. Se dădu cu greu jos din pat, oasele îl dureau si prin muşchii pe care abia îi mai simţea se plimba o colonie de furnici.
Nu mai avea nicun sens să se întrebe, îşi spuse, intrebările tardive sunt nişte tâmpenii pe care adolescenţi frumoşi le scriu prin jurnale. Până la urmă, se amăgi iar, totul e o chestiune de destin. Cu el nu te poţi pune, zâmbi amar, încercând să aprindă aragazul, dar uitase că gazul i se tăiase de demult…
Sorbi anevoie din ceşca de ceai rece şi trase perdeaua către priveliştea de afară…
Mâine iau pensia ŞI MÂINE AM SĂ MĂNÂNC!
Nu vreau să pară că mă lamentez! Nu m-a băgat nimeni cu sila în sistemul bugetar, eu singură am făcut asta, acum vreo 20 de ani, când profesorii încă erau profesori şi aveau respect fără să-l clameze nimănui. Nu vreau să îngroş corul celor care cred că doar un singur om e vinovat de toate astea: toţi suntem vinovaţi, în perioade diferite de timp. Vreau doar să amintesc fiorii pe care-i simţeam în spate când vedeam “cadourile” enorme de campanie, promisiunile făcute cu largheţe, minunile şi realizările… Sistemul bugetar exista ca atare în orice ţară din lume. Nu e la fel de bine retribuit ca cel particular, asta o ştim cu toţii. Însă nu cred că în multe ţări “europene” e aşa de exterminator ca aici!
Să-ţi măcelăreşti poporul şi bătrânii, DOAR PENTRU CĂ EXISTĂ, asta da, cruzime!
Mereu am spus că am fost “generaţia de sacrificiu”, am avut cea mai negra şi mizeră studenţie, cînd părinţii noştri leşinau la coada la ulei, în timp ce unii făceau bişniţărie ieftină pe vapoarele patriei! Noi am crescut cu galantarele goale şi noi ne-am lăsat, mai apoi, PROSTIŢI de politicieni. Cât poţi fi de CRUD să-ţi priveşti poporul de fraieri care te-au votat şi să le spui să plece din ţară???
Acum , iată că bătrânii se sting cu singura vină că s-au născut când nu trebuia! Noi vom urma!
Probabil că doamna din imagine e fostă profă sau fostă funcţionară… I-au spus aceia că o vor filma, ştiu cum e, nu ai timp de pregătire… Si-a găsit , totuşi, un capăt ros de ruj să-şi dea pe buze, să nu apară în faţa naţiunii oricum. Şi aşa, modul în care arată e o insultă pentru orice viitor mincinos de serviciu… Fiţi atenţi la inflexiunile vocii ei! ADICĂ, I SE PARE NORMAL SĂ MANANCE DIN CAND ÎN CAND!!! e ÎMPĂCATĂ! Aici e buba!!! De asta suntem un “popor vegetal”, cum spunea Blandiana, pentru că acceptam , ne plecăm, ni se pare absolut firesc să calce toţi parveniţii pe cadavrele noastre!
Iadul e AICI! Bun venit în iad!Să facem un traseu…
Iadul pare o noţiune îndepărtată… Căci, ce poate fi mai frumos decât să crezi că Iadul e …undeva, aiurea?
Că ACOLO ard cazanele şi că doar ACOLO, undeva, păcătoşii se mistuie-n chinuri…
Cu toate acestea, e suficient să vezi prognozele, la ştiri, pe net (în nicun caz la Tv din România, ocupat, cum ştim , cu alde băse, ori udrea (chiar o admir: ştie să facă promovare!!! personala, mă rog!).
Iadul e AICI, la 2 paşi, e suficient să închizi (dacă ai!!!) aparatul de răcit , curentul electric sau, mai simplu, e să ieşi din casă…
Iadul e nu numai căldura asta copleşitoare şi leşinătore, ci tot contextul! Iadul e tovarăşul preşedinte ce ne ia banii pe care cu ani mulţi de muncă i-am adunat pe un nenorocit de stat de plată, iadul sunt roşiile tari şi fără gust pe care românii le cultivă la greu, dând cu piciorul la seminţele roşiilor lor sănătoase, iadul sunt tinerii noştri, mai ridaţi decât părinţii lor, cu cefe late, tunşi zero şi cocoţaţi pe BNW-urile lui tăticu, iadul e prostia în stare pură de la tv, prosteala şi manelele şi acest popor cu număr de catalog “MICI ŞI BERE”… Iadul suntem noi toţi, e suficient să ne uităm cu atenţie şi să nu ne mai facem atâtea iluzii!
Nu vom putea construi nici măcar o Catedrală a Groazei, aşa cum a gândit-o acest animator de geniu, Tomasz Bagiński.
Fiorul rece al Puterii
De ce Puterea are acest apetit bolnav pentru frică? Şi de ce oamenii modeşti la minte i se supun? Cum sunt posibile Marile Supuneri şi de ce JERTFA nu e prima alegere decât la persoane cu totul sublime?
(sculpturi de Philip Jackson. Thank s dear Philipe!!)
Mă tot uit la unii dintre noi… câtă resemnare!
Dezgustătoare e resemnarea ca şi exercitarea abuzivă, despotică, fără noimă a Puterii.
Probabil că cei care susţin un dictator sau un mărunt care-şi ia PESTE-PUTERA CU EL sunt nişte defulaţi ei înşişi…
Nici un maniac al Puterii nu ar fi posibil fără defulări ale mărunţeilor lui!
Regii au fost crescuţi , educaţi să guverneze. Dar când iei un OM DE PE STRADĂ, fară cultură, fără maniere şi îl pui să fie rege, sau comandant, sau preşedinte… ATUNCI ÎNCEPE…
…începe jocul sumbru şi învârteala pestriţă…
…atunci încep declinul şi pierzania…
Pedagogii pustiei
Din Pateric, o lectură extrem de plăcută, în timpurile grele care ne poartă:
“Zis-a avva Teodor al Fermii: mulţi în vremea aceasta au ales odihna mai înainte de a le-o da lor Dumnezeu.”
“Acest avva Teofil s-a dus odată la Schit. Şi adunându-şi fraţii, au zis lui avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”
“Povestit-au unii pentru avva Ioan Colov (mic de stat), că, mergând către un bătrân tebeu la Schit, şedea în pustie şi, luând avva lui un lemn uscat, l-au răsădit şi i-a zis lui: în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până se va face roadă. Şi era departe de dânşii, încât se ducea de cu seară şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit (a prins viaţă) lemnul şi a făcut roadă, şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: luaţi, mâncaţi RODUL ASCULTĂRII!” (cu bucurie am aflat această pildă a umilinţei , tenacităţii şi ascultării în începutul filmului “Sacrificiul” de Tarkovskij.)
“Se spunea că avva Ioan a venit în biserică la Schit şi auzind vorbe împotrivă ale unor fraţi (călugări) s-a intors la chilia sa şi înconjurând-o de trei ori, aşa a intrat. Iar oarecare fraţi văzându-l, s-au mirat de ce a făcut aceasta şi venind l-au întrebat, iar el le-a zis: urechile le aveam pline de cuvinte împotrivă. Deci, am înconjurat, ca să le curăţesc şi aşa să intru cu liniştea minţii mele în chilia mea.”
(Sculpturi de Felix Aftene: mulţumesc, Felix!)
Nota: Patericul este o culegere de texte care exprimă nevoinţele unor călugari şi părinţi ai pustiei. Istorioarele din Pateric sunt simbolice, vorbesc despre incercarile vietii monahale si nu numai! Lectura placuta! Eu am editia Alba Iulia, 1990, limbajul e arhaic, dar inteligibil. Are un ritm si o vraja aparte!
Am gasit pe net, si varianta AUDIO.
Sper că sunt pe aproape şi Vania, şi Dumitru, şi Sergentul cel Frumos, şi Gânditorul, şi Paul Sandu!
Culegerea mea de texte (II): vara fierbinte a lui 2010
(Foto-art: Karen Knorr, INDIA SONG; Thanks, dear Karen!!)
Nepoezie
“nu cred că toamna chiar ucide…
E doar departe, cu mirosul ei de viţă neculeasă.
Oh! coasa foşaie, galeş,
În aşternutul de copil,
cu clape albe, o muzica neascultată de demult…
Sunt om, c-o singură poveste.
În-cetinit în sihastriile necunoscutului Rarău.”
In vino veritas
“Ce frumoşi eram cînd eram tineri! mi-ai spus, nici măcar nu ne era frică de moarte, acum o simţim peste tot, în genunchi, în coaste, în gît, acum ţi-e frică să devii batrină, acum te gîndeşti din ce în ce mai des la moarte, atunci nu-ţi era teamă de nimic, iar moartea era atît de departe…
Ce frumoşi eram cînd eram tineri! ai spus…Şi vinul răspîndea arome de prună coapta şi ciocolată amăruie…”
CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Aligatorul
“Ocupaţia de bază: sinuciderea.
Te sinucizi în fiecare zi
cu sentimentul că la judecata de apoi
vei căpăta un grad în plus
la o sută de grade minus.
Cei din jur îţi dau cu drag o mînă de ajutor
pe gratis.
Viaţa se măsoară în cercuri ermetic închise.
Deteşti linia ca pe o erezie.
Ce urmează?
Nimic: cerc închis.
Fiule, de ce urli ca din gură de şarpe?
Nimic, la naiba.
Doar cercul.
Şi-n pîntecele său o pereche de ochelari.
Doi morţi braţ la braţ
două pleoape cu zimţi.
Apoi din nou cercul.
Ermetic închis.
Linie dreaptă, vreau. Linie dreaptă.
De ce urli, fiule, ca din gură de şarpe?
Linie dreaptă.
Faci un pas în gol şi atît.
Sictir mon cher!
Pardon.
Pe cuvîntul tău de aligator.”
Pustiul din tine
“În fiecare weekend
inventezi morţi dragi,
morţi sexy
morţi cu rating.
De fapt… în mijlocul deşertului
e greu să înţelegi
că singurătatea nu are umbră.
Faci ochii mari,
întinzi mâna şi soarele
îţi încălzeşte inelul.
Sunt degetele tale. Care ard.
Şi Dumnezeu e departe.
Eu nu am pierdut pe nimeni.
Niciodată.
Ar trebui să
răsfoieşti autopsiile
celor care plâng
pe mesele de piatră.
Ai putea să faci asta
însă
tu ţii neapărat
să-şi pună lumea fruntea
pe cutele rochiilor tale.”
Cămaşa
“Port pe dinăuntru,
Lipită de pleură,
De prapuri şi timpane subţiri ca o trestie
Gînditoare
Cămaşa
Ce nu mai e albă demult
Între cutele ei
Stau zămislite şi aşteaptă clipa cea mare a
Naşterii
Toate gândurile
Şi dorurile mele
M-am văzut atât de clar îndepărtându-mă
Prin pajiștea înflorită din picturile bunilor mei prieteni
Îmbrăcam pe dinăuntru
Cămașa aceea zdrențuită
Peste un gol negru
Care așteaptă… așteaptă…”
Un fel de epilog de la IvCelNaiv:
“însă când fu să-nceapă seara programul la televizor/ frunzele de praz de ciudă au crezut că mor/ iar garoafa ciufulită, de după perdea/ ce se mai hlizea, ce se mai hlizea…//”
Lume, soră… sau despre cei care au înţeles!
Trebuie să fii extrem de CINIC, ca să mai poţi credita ce se întâmplă AZI, AICI, ACUM. Uneori ajunge doar să înţelegi… să vrei asta! Să poţi asta… În fine, nu mă mai amărăsc inutil, doar vreau să stăm preţ de 4 minute să o auzim pe Maria Tănse.
Le invit, în acest mic periplu pe : Belle, pe Exergy, pe Diana, pe Carmen,pe Ştefana, pe Gabriela, pe Mary, pe Lanternativa, pe Nora, pe Mihaela, pe Tetris, pe Gabi, pe Teodora, pe Gabi, pe Corina, pe Andra …
Copacii care plâng, de la bunici. De ce anume plâng, am să vă spun aldat!
Râsu-plânsu (“Fără Zahăr”)
Trupa “Fără Zahăr” este din…DOROHOI! Umorul lor abisal este, de fapt, o observaţie pe viu a realităţii (care bate imaginaţia!). De când s-au lansat, cei de la “Fără Zahăr” au scos, în stilul lor la limita Hip-Hop, câteva piese care şi acum mi se par cu totul proaspete.
Enjoy!
Sper să fie pe aici şi MIHAI SAVA şi VACA FOARTE VERDE!!
Vrajitorul sticlei: Ioan Nemţoi
Pentru că vorbeam de dorohoieni şi de talentul lor formidabil, m-am gândit să vi-l amintesc şi pe vrăjitorul Ioan Nemţoi, născut într-o comună de lângă Dorohoi, Botoşani.
Dorohoiul a fost renumit pentru Fabrica sa de sticlă. Din păcate, statul acesta care dă pe de lături de inteligent ce e, a făcut cumva şi respectiva fabrică s-a închis, asemeni multora , adică FĂRĂ SENS (NU CĂ AŞ FI VREO NOSTALGICĂ A VREMURILOR APUSE CEAUŞISTE, dar trebuia păstrat ce renta!!!).
Găsesc pe un site monden (!!!) câteva date despre Nemţoi:
“Ioan Nemţoi este unul dintre cei mai prolifici creatori europeni cu o evoluţie remarcabilă atât în domeniul sticlei decorative cât şi în cel al sticlei monumentale. Arta sa este cunoscută în special pentru folosirea sticlei la scală monumentală şi pentru combinaţiile de culori vii şi suprafeţe de sticlă asemănătoare cu gheaţa. În afară de aceste minunate forme şi culori, Nemţoi este apreciat, de asemenea, pentru abordarea conceptuală a sticlei, pentru toate expoziţiile sale majore, cum ar fi Water & Fire, My Extravaganza, reprezentând un efort al misiunii sale de interpretare personală a lumii.
Cel mai ambiţios şi mare proiect al sau este acela de a deschide o Academie Internaţională de Sticlă în oraşul său natal, Dorohoi, unde tineri artişti-sticlari din toată lumea să poată veni şi lucra sub îndrumarea sa.
“Ioan Nemţoi este un artist care lucrează cu sticla. În linii mari, opera sa poate fi împărţită în două categorii: una în care lucrările au un rol funcţional şi/sau decorativ şi cealaltă care aparţine artei în aceeaşi măsură în care lucrările din acest grup sunt lipsite de telos (cauză finală sau scop); acestea există ca artă al cărei singur scop este (conform respectatei tradiţii a artelor) de o oferi plăcere estetică.” Nemţoi red, Sanda Miller, Revista 22, 14 Septembrie 2004
“Sticla sa combină în mod liber simbolul cu abstractul, formele arhetipale cu cele neconvenţionale, culoarea şi transparenţa, într-un limbaj care transformă o artă veche considerată “minoră” într-un mijloc de expresie modern şi flexibil aflat la confluenţa dintre sculptură, instalaţie şi intervenţii ale mediului.” Arta din sticlă – arhitectură şi complexitate, Simona Nastac, Arhitext, Ianuarie, 2004
“Una dintre calităţile frapante ale sticlei artistului roman Ioan Nemţoi este diversitatea. Obiectele sale şi modul în care alege să le prezinte sunt complexe şi pot induce în eroare.” Numeroasele feţe ale sticlei lui Ioan Nemţoi, Catalogul Glasskunstbeurs Leerdam
Galeria Nemţoi nu este doar primul spaţiu de artă contemporan care prezintă în exclusivitate lucrările din sticlă ale artistului sticlar Ioan Nemţoi, ci şi prima galerie de sticlă din România. Cu mai bine de 15 ani de experienţă în domeniu, numeroase participări la expoziţii şi târguri de artă internaţionale precum şi o mulţime de lucrări prezente în galerii private sau în muzee de sticlă, Ioan Nemţoi este unul dintre cei mai bine cotaţi artişti de sticlă contemporani, fiind apreciat atât pentru creativitate cât şi pentru tehnica impecabilă a sticlei sale suflate. Galeria Nemţoi a organizat unele dintre cele mai faimoase expoziţii atât din România cât şi de peste hotare, cum ar fi Water & Fire, My Extravaganza, şi Nemţoi at McLaren.
Deschisă în 1998, galeria care poartă numele artistului oferă vizitatorilor săi posibilitatea de a-i admira creaţiile prezentate într-o expoziţie permanentă, aranjate într-un vast repertoriu de forme şi linii cromatice, combinând funcţionalul cu esteticul, echilibrul cu exuberanţa, ştiinţa cu arta.
Începând cu anul 1998, Galeria Nemţoi are ca scop principal promovarea mărcii Nemţoi atât în România cât şi peste hotare, prezentând bogata varietate de forme şi culori create de Ioan Nemţoi. Totuşi, graţie expansiunii şi redecorării spaţiului de expunere, galeria va fi deschisă în curând atât altor artişti cât şi altor genuri de artă.” (SURSA – vezi josul paginii!!)
(Sursa acestor foto: AICI)
Creaţiile de sticlă ale lui Nemţoi par a sfida gravitaţia şi fragilitatea materiei.
Lanurile de sticlă roşie trimit la drumul iniţiatic al basmelor.
…sau la fundul mărilor, cu uriaşe animale necunoscute…
Vasele lui ar putea să stea fără jenă lângă chinezării antice.
Aş dori să sper că artistul e bine şi că operele sale se caută aşa cum se căutau acum câţiva ani!
Artistul care îşi ia puterea din mâl!
Am citit o ştire despre talentatul artist din Dorohoi, Petru Maxim căruia i-a luat apa casa şi atelierul.
Sursa imaginilor: site-ul artistului.
Petru Maxim este unul dintre acei artişti subtili şi înzestraţi care, dacă ar fi plecat AFARĂ, ar fi fost cu siguranţă extrem de cumpărat şi de admirat. Chiar nu pricep de ce ne e aşa de jenă să plecăm… Adică, DIN MOMENT CE ÎN ŢARA ASTA PREŞEDINTELE NU FACE DECÂT SĂ SE STROPŞEASCĂ LA SINISTRAŢI, la artişti, la actori, la toată lumea, DE CE SA MAI SUPORTAM??? Cât vom mai suporta??
Câtă ne-milă vom mai putea cuprinde? Câte opere şi câţi artişti vor mai trebui să-şi dea obolul , pentru ca românii să priceapă ce toată lumea civilizată ar trebui să priceapă??? Că DOAR VALOAREA CONTEAZĂ!!!!
Zona aceasta, a Botoşanilor e binecuvântaă… Eminescu, Iorga, Enescu… sunt primii 3 care-mi vin în minte.
Geniul creator şi-a lăsat urma pe aici… dar… cât geniu, ATÂTA PROSTIE!!! Totul are un preţ.
În Dorohoiul în care un artist al sticlei (Debelly) a trebuit să-şi închidă mica fabrică, iată că un alt artist adevărat stă să-şi vândă cele mai dragi lucrări, ca să-şi poată reconstrui casa distrusă de ape… e ca şi cum şi-ar vinde copiii, cu speranţa deşartă că ar mai putea face alţii… Dar fiecare copil e UNIC.
Teamă mi-e că oamenii cu bani nu se vor înghesui la licitaţia cu copiii artistului Maxim!
…pentru că oamenii cu bani investesc în teritorii, în viloaie, în căsoaie, în pământ, în pământ…dar nu în ceramică!!
Cine mai încadrează azi o ceramică de valoare sau un tablou cu adevărat valoros într-un aranjament…feng-shui???
Eu sunt puţin mistică şi cred că divinitatea a vrut să-i dea artistului un avertisment: NU MAI PIERDE TIMPUL PE AICI!!!
LASĂ LUTUL ACESTA SĂ DOARMĂ! Cine ştie ce va spune când se va trezi!!!
PS Sculptorul in sticla din Dorohoi, Ioan Nemtoi a reusit! Si-a deschis o gelerie la Bucuresti si multe multe expozitii afara…
Destinul romanilor de exceptie…
Botezul lui Lapi
În Lunca Moldovei, la Humor, la 1 an, Lapi a intrat pentru prima dată în apa, el, câine vânător de apă fiind…
A intrat cu viteza luminii , nu după raţe, ci după un afurisit de băţ… pe care îl caută…
…îl caută…
AHA!
Comentarii recente