Să-i suim pe bătrâni în copaci…

(Albrecht Dürer, Portretul mamei)
Analiştii puterii de la Bucureşti au găsit SOLUŢIA: ultima dezbinare posibilă, aceea dintre tineri şi bătrâni, va aureola cu succes interesanta guvernare portocaliu-violacee… GUVERNAREA MORŢII!
Până la urmă, totul se grefează pe grobianismul românesc: bătrânii sunt ţinta tuturor glumelor stupide, bătrânii, cu neputinţele lor, sunt indezirabili şi enervanţi. Vă amintiţi secvenţa aceea cu OMUL DE PEŞTERĂ, cu omul instinctului primar, cu omul manea de manea, cu OMUL NOU care coboară din maşină şi-l ia la bătaie pe un bunic ce nu putuse să traverseze mai repede??? Bunicul a murit după aceea…
Iată că tristul şi stupidul Om Nou din laboratoarele Puterii a găsit soluţia: BĂTRÂNII. Da, sunt prea mulţi! Să-i exterminăm. Să terminăm cu ei , începând cu bunicii voştri…. A, nu? Păi, de ce? Bunicii voştri nu sunt pensionari? A…ei sunt pensionari de …aha…am înţeles. Atunci, popor român, hai să terminăm cu toţi bătrânii, AFARĂ DE BĂTRÂNII DIN FAMILIA BASESCU, BOC, şi alte familii al căror nume nu mi-l amintesc, de guvernamentabili. Să piară , să-i urcăm în copacul strămoşesc, să-i părăsim acolo. Care e mai verde şi se ţine, să mai primească pensie vreo lună, care pică, norocul nostru…NU?? Dar musai să lăsăm câţiva în viaţă, nu de alta DAR IAR OR SĂ VINĂ ALEGERILE!!!!

Redau aici amarul şi frumosul articol scris de Radu Botta despre cei plecaţi, despre noi, fraierii care am rămas… se numeşte EXILUL ŞI BAZACONIA (click pe titlu!)

“Când am plecat din România, România please de mult din ea ȋnsăşi aşa că ȋmi ȋnchipui că ȋntr-o economie a spiritului, undeva acolo sus, abia am urmat-o. De ce nu, ţara ce flutură din naiul lui Zamfir şi căpiţele pe dealuri şi urşii prin livezi purtaţi pe la tȃmple de fugiţii şi rătăciţii, e din ce ȋn ce mai frumoasă. Aşa au îndulcit şi evreii vocalele nazale ale Israelului şi când s-au ȋntors a ȋnceput măcelul, măcelul pentru ceva foarte frumos care trebuie instaurat ȋmpotriva celor care refuză să viseze asemeni, măcelul pentru acasă. Tocmai pentru aceste incongruenţe nu trebuiesc ascultaţi românii plecaţi căci ei nu ştiu ce simt lupii și nu mai știu cum sună cucuvaua, refuză să ştie, de asta au și fugit, nu? Au plecat pentru că ţara se desprindea de ei ca o crustă şi se ȋntorc acum cu o imagine plină, din gândul vindecării ne anunţă de pe garduri dimineaţa. Sau pun întrebări stupide pe un ton prea liniștit. Romȃnii care au fugit nu știu nimic. Nu știi, asta e părăsirea. Întrebarea e: ai dreptul? Romȃnia e un teritoriu al cuvȃntului, nu mai făptuiești, doar pronunţi acolo. În acest sens trebuie să formulezi ca și cum ai face, să te substitui. Cuvintele nu mai numesc lucrurile, alunecă, doar mișcarea din coate a rămas, pură. Cum poţi găsi vorbele atȃt de legate și de clare din care nu mai e cale înapoi? Ce mai poţi întoarce, adică păstra?

Cum poţi pronunţa definitiv, lumina evidenţele pentru ultima dată? Ce se petrece din această lume acum sacrificată, e vre-un lucru simplu de numit?, cum poţi găsi cheia unui timp ce îţi scapă printre degete? Atitudinea noastră faţă de un trecut din care ne lipsesc solidarităţile pentru că nu-l înţelegem, nu pentru că ne bucurăm să fi ieșit. Evadăm tot mereu din acel timp, închis cu șapte lacăte: Ceușescu, Antonescu, turcii, Dracul. Ne-au bătut încoace, ai spune. Nu priviţi înapoi! Iar dacă nu pricepem atȃt de rău și de strȃmb un timp pe care l-am trăit deja, cum putem pricepe un timp pe care nu l-am trăit deloc?! Cum pornești să înţelege vreo epocă romȃnească? Aven noi cheia vreunui secol? Concluzia: nu pot pleca și nu mă pot întoarce. Iar timpul căzut din Romȃnia se petrece între două necunoașteri, trecut și viitor, simetrice, și se învȃrte pe loc. Nu se poate trece nici într-unul, nici într-altul. Oamenii scot din gură limbile melc codobelc.

Va trebui ȋntradevăr să ne vȃrȃm prin gard înapoi să răsturnăm sorţii căci rămaşii se învȃrt pe loc pentru că nu au ştiut să fugă, deși cel mai degrabă ei să rămȃnă nu știu. Ei de la ȋnceput nu s-au aflat ȋn România – pentru o clipă, acolo nu se mai putea trăi. Cei care pleznesc acum arșicele aporiilor noastre duc acel teritoriu ȋntr-o umbră sau ȋntr-o lumină din care nu ne vom mai putea aminti unii de alţii şi noi plecaţii vom pierde urma, vrăbiile vor mânca firimiturile prin pădure. Am înţeles asta în 2010, după opt ani de exil, cȃnd am ratat întoarcerea. Nu îmi mai e dat să mă întorc, am pierdut definitiv memoria sensibilă a locului. Un ritm pe care nu-l mai prind, o formă de rezoananţă. Şi uimirea că această lume într-adevăr se scufundă, ceea ce am crezut o etapă, un stadiu pe care să-l fi evitat fugind, e de fapt substanţa locului. Ei au rămas în același punct și eu fug din același punct. Nu m-am mai născut măcar în Romȃnia, și că nici nu mai pot scrie pentru acolo. În felul ăsta că multe din problemele mele sunt false, am rămas astfel și fără cartea pe care o scriu. Şi că nu mai sunt nicăieri. Iar acest lucru este grav și nefericit. Sunt blocat în actul unei restituţii imposibile, nici n-am fost vreodată acolo, ruperea e definitivă nu nu are nimic recent în ea, e din adȃnc. Vom fi români din ce ȋn ce mai diferiţi unul de altul. Până când nu vom mai putea fugi căci vom rămâne ȋnăuntru… Iată aproape o nouă speranţă, la capătul acestei meditaţii rele.

Şi nu numai cartea a dispărut, ca o temelie, dar nu mai ajung nici la întrebările, nici la răspunsurile lor ci prind direct cumva soluţiile. Am o soluţie pentru un teritoriu pe care nu-l mai discut. Ştim că acel teritoriu gravitează ȋncă ȋn jurul unor persoane care nu ȋl merită şi unde merg acestea? Cei ce au învăţat să circule printre oameni care își dau unii altora o problemă de nerezolvat, care se poluează și încarcă pȃnă la catatonie cu paradoxuri. Pământul și el e paradoxal ȋnsă, nu poate fi trădat nici de oamenii răi, decât poate de către cei mai răi dintre oameni. Sau de toţi oamenii buni, laolaltă, cȃnd nu mai știu încotro, sau de încotroul însuși. Asta ȋnseamnă că incognitoul şi japca de ȋnceput de ev american vor da peste generaţii roade dulci, după ce vor fura tot, bandiţii vor căuta pe cel mai rău dintre ei să le fie sheriff. Ȋntr-o lume rea, cel mai rău pune ordine, o ordine ce se pune în dispozitiv cum se montează o bombă, din vȃrful degetelor. Şi care condamnă o întreagă populaţie la o mizerie cumplită, malurile se sparg sub ochii deschiși. Iar cartierele mărginaşe se vor transforma pentru totdeauna ȋn favele, se vor naşte autorii ce vor scrie adevaratele poveşti, eh, ce vremuri… Cu siguranţă acește milioane ce sunt trimise la cantina săracilor și îmbrȃncite pe tăcute în mormȃnt, în liniștea îngăduită de intelectualii noștrii visători, e cea mai importantă crimă din istoria noastră. Fascismul, un nou măcel, o nouă scuză. Şi oamenii cred că n-au cum ieși din asta, iată prilejul unui mare text scris vreodată în romȃnește, neieșirea. Dar cine să-l scrie, căci toţi scriu asta.

Sinceritatea și lucidităţile noi vor apărea brusc pe străzi, în zdrenţe, cu ochii goi, albi, și cu mȃinile pline de prune. Se poate muri însă fără disperare, fără ultimul gȃnd, ascuns, anesteziat de o speranţă punctiformă. Romȃnii care mai atȃrnă de cȃte o zdreanţă sau se spală repede să nu consume săpunul vor muri cu gȃtul în gard, ca piţigoii, la iarnă, sau la iarna viitoare. Îi așteptăm chiori de somn și de venin. Dar am mai ştiut, fatal, că acel teritoriu cu acele persoane cu tot, nu ne merită pe noi ȋnşine căci suntem mai scumpi decât victimizarea cotidiană a paiaţelor şi borfaşilor. Ne naştem pentru noi şi nu pentru ţară şi nimeni nu mai e atât de nebun să lupte azi pentru o bucată de pământ, cu atât mai mult pentru un vis pe o bucată de pământ… iată un mesaj aproape antinaţional. Şi neadevărat. Ţara ȋnseamnă printre altele că cel care nu mai are nimic, mai are totuşi ceva. Când fuge, ȋnseamnă că ţara l-a trădat pentru că el nu mai avea nimic ȋncă de la ȋnceput. Ţara fuge, nu noi. Sau fug unii cu ţara, ea a fost inventată de niște oameni răi. “Ţară” înseamnă să îţi iau ceva.

Căci până la urmă şi la urmă, nu am fugit de România pentru totdeauna, ne-am izolat doar să o lăsăm să crească, aşa cum părăseşti unele femei, ştiind că te vei ȋntoarce și te superi cȃnd ȋşi vopsesc părul ȋn lipsa ta. Noi nu am fugit din România ci ȋn ea – o imagine ce a-nceput să doară şi pe care am răscumpărat-o. Doar cei care au plecat au vrut ȋn mod urgent o altă ţară şi doar ei au putut afla că acea ţară nu era alta şi era chiar România, dar altfel. Cei care au rămas nu au ştiut – şi nici nu vor să schimbe ceva. Lor le place! Sau nu le place, dar cred că n-au încotro, poţi să fii închis în orice, nu numai între ziduri, și într-un ou, și într-un desen pe un zid. Zidurile sunt absolute în sensul că ele sunt simţirea de ele, faptul că ești în afara lor sau înăuntrul lor e un fapt subiectiv, o impresie. Poţi privi un zid simţindu-te înăuntru sau înafară. De tine depinde, nu de zid. Le place ȋmpotriva noastră şi ȋmpotriva lor ȋnşile. Sau nu le place dar cred că vor scăpa deși tocmai au aflat acum contrariul. De ce să scape?! Mulţi dintre români au fost născuţi deja fugiţi. Fugiţi din ei. Fuga ȋnsă e ceva a la Rebreanu, nu e saltul africanilor peste Mediterană, prin sete şi foame ȋnainte, hop Gibraltar. Nu e nici fuga chinezilor la creveţi pe coastele engleze, asta făceau şi acasă. E fuga oarbă, am ȋntâlnit români care nu ştiau ȋn ce ţară fugiseră şi nici nu ȋi interesau, au fugit pur-şi-simplu.

Cu timpul, şi porţia ta de ţărână de pe care ai plecat, insuportabilul şi iremediabilul e surpat de inabilitatea conaţionalilor de a păstra, chema şi jindui la libertăţi comune – căci vrei să le spui şi vrei să fi numit indiferent de locul unde ai ricoşat, ȋn fond ai plecat din teritoriul României, nu ai suportat mutaţii genetice; nu s-a petrecut de fapt nimic, eşti altundeva ȋn mod radical acelaşi. Asta scriam în urmă cu doi ani, cȃnd am început acest articol, acum jalea e mai adȃncă. Am recunoscut între timp cu toţii că nu pricepem nimic în afara ţării, că detaliile sunt importante, că și cei mai răi dintre ei sunt și cei mai buni, și vice-versa. Şi ceilalţi nu ȋnţeleg, vor să te uite ȋn public, ȋn intimitate şi pentru totdeauna iar tu cauţi murăturile prin magazine obscure ȋn Las Vegas cum descoperă arheologii câte un os de dinozaur, cu satisfacţii subite, totale, şi creşti mărar ȋn ghivece la pervaz, mărar nu vinde nimeni, nu are pe aici decât denumiri latine. Iarăși o frază veche. Nu mai cauţi mărar. Iată o ȋntrebare mai mare decât fuga ta: dacă ai avea şansa să fugi de românitate, să te muţi ȋn chinezitate sau ȋn germanitate, ai face-o? nu ai face-o. Şi de aici vedem că toţi plecăm din România, că doar România are o problemă sau două şi că românismul nici una. Para romȃnismul.

Dar poate că şi românismul are; din câte ȋmi aduc aminte, am fugit de românism şi nu de România,- tata era politician şi afacerist, pe cale de consecinţă, cum e prin zonă – românismul actual cu mare parte din secolul 20, aş păstra să spunem câteva rudimente de prezent şi bucuriile de la Govora, Hurez şi Maramureş, ȋmi ajung pentru o ţară şi pentru un suflet de pripas pe care să ȋl iau cu mine. Aş elimina haimanalâcul şi gastronomiile etice străine, căci etica a fugit prima, minimalist… Şi ȋn adânc, ca ȋn filmele B, ȋn mica legătură de piele, rămâne desenul unei hărţi vechi. Dacă ai harta, e simplu: nu mai trebuie să fugi. Şi cealaltă regulă a acestui joc: dacă numai tu ai harta ȋnseamnă că harta nu e adevărată. E un joc straniu, fiecare poate deţine adevărul dar nimeni nu-l poate spune prea departe, se întȃmplă ceva cu el pe drum, fuge și el. Fuga și statul sunt acte totale, nu poţi fugi de unul singur, fug toate, și nu poţi sta iarăși singur, toate stau.
Sunt mulţi dintre cei care pleacă pentru că simt – oricum ar ȋntoarce-o tot ar trebui să plece – au simţit să plece pentru că plecarea era pentru ei ca pentru alţii rămânerea: totul. Ȋn jur e un dezastru şi nu se va termina şi dacă se va termina, ce va urma?! consistenţa aceea acerbă românească de argumente şi detaşări şi cercuri logice şi abandonuri şi lipsă de iniţiativă publică, tot acest nod turcesc ce ȋncă ne apasă pieptul dar mai ales provincia, lipsa raporturilor, resorturilor, circulaţiei… lumea mică, parcelată de trei hapsâni şi cinci poeţi sub ameninţarea propiului creier ca prin romanele ruseşti, tot ceea ce ai spune ȋmpotriva a orice ai putea spune, spusul ȋnsuşi ȋși dă cu tesla-n picior. Se spune altundeva ȋn mod radical altceva, iată o condamnare mai adâncă, nu una din rigips şi vopsea, ca un decor de un secol. Oamenii au plecat din România nu numai să aibă ci să şi fie, iată pozna fiinţei pe teritoriul nostru şi de ce să ne scriem visele ȋmpotriva contemporanilor şi să nu ne scriem lucrurile mai concrete ȋmpotriva strămoşilor. Căci plecarea din românism e această acuză pură. Şi vai. Nedreaptă. Noi am fugi și-napoi de n-am fi-npinși înainte. Mi-a căzut ochii în această dimineaţă pe un tablou olandez, sute de corabii care se desprindeau de ţărm în căutarea bogăţiilor de peste oceane, într-o lumină de răsărit. Şi pe acele corabii erau oameni chinuiţi iar turnurile porturilor pline de femei plȃnse și de orfani. Dar raptul avea poezie. Acum, nici poezie nu mai are. Nu se mai visează nimic, nici măcar de către cel mai ticălos dintre romȃnii care fură azi cu ochii ieșiţi din orbite. Nu mai e un vis din care fură, ei fură dintr-un coșmar, și de asta nu suntem răscumpăraţi nici așa măcar…

Nedreaptă pentru că noi nu am ştiut dintotdeauna că suntem la margine sau cumva, templul dac, din lemn, deşi imita mai desluşitul original ȋn marmură greacă, se mai căzneau ȋnsă comunităţi ȋntregi la oale cum mai fac azi coşuri africanii: lipsiţi de complexul Luvrului şi arondismentului cinci. Or mai fi oameni prin pădurile Braziliei care inventează azi roata… şi e mai spornic decât cei care ar trebui s-o inventeze la Bucureşti, le merge! De fiecare dată când stau de vorbă cu un român proaspăt ieşit din ţară mă uluieşte rigiditatea faptelor şi judecăţilor ȋn care ne ȋntâlnim, românii se trăiesc prea puţin pe sine cât ȋnchipuie harnici un fapt public, acum ar fi momentul să zică cineva ceva, românii sunt ca iepurii, ascultă. Şi fug. E o dispoziţie sentimentală, naivă, un buchet de loialităţi trădate și speranţe în ceea ce ei îngȃnă. Ei nu pricep un fapt simplu: orice ai spune nu contează, contează doar ceea ce faci. Niciodată un instrument, un jurămȃnt, o hotărȃre, romȃnii sunt de pluș îi explicam unui olandez, poţi să îi baţi și să îi chinui pȃnă li se deșiră mȃinile și le cade capul: zȃmbetul și-l păstrează pȃnă la sfȃrșit și scot același scȃncet electronic din dispozitivul cu baterie îngropat în ceafă. Olandezii nu au avut o rezonanaţă publică de acest fel niciodată. Românii se pun cu greutate ȋn cuvinte, ştiu doar ce se petrece şi cum şi cine ȋn România. Cum să fugi dintr-o astfel de ţară şi unde? Căci abia dacă mai e ceva… Şi cum să nu fugi.

Ȋn fond, nu noi am plecat ci tinerii care-şi pleacă din vorbe – cum e să poţi orice și să te bată toţi?! Bătrânii nu pleacă decât arareori şi ȋn direcţii cu totul necunoscute – deci tinerii care se zbat ȋntre “engagement și escapism”, unul dintre subterfugiile plecării e că nu poţi să pleci până mai e cineva sau ceva. Şi a fost un nimeni ubicuu şi ȋncă mai e, un nimeni populat de preocupări secunde, de ambiţii minore, de plăceri mediocre şi de texte care nu contează. De laşitatea de a nu ȋnvăţa germana şi de a nu te considera buricul pământului, de perfidia de a pronunţa adevărul știind că acel adevăr e inutil, că e dezminţit în aceeași clipă. Majoritatea studenţilor pe care i-am ȋntâlnit prin București ȋn urmă cu zece ani erau devastaţi de o singură dorinţă: să ştie şi de o singură mândrie romantică: să nu facă nimic. Se născuseră cu toţii neştiutori, ghinionul nostru. Numai borfaşii au buric ȋn Romania – ei ştiu şi ce ştiu ȋi priveşte, dar ştiu. Ce știu oamenii care au, există o știinţă de a avea iar a nu avea înseamnă ne-știinţă? Ce nu știu cei care n-au? Ce le lipsește pentru a se omorȃ cu dreptate? Intelectualii pot ȋnsă nunaţa, ȋşi cresc ciupercile halucinogene ȋn cercuri strâmte, au pierdut cartea cu pariurile şi caii aleargă la ȋntâmplare. A te comunica e o specie a abandonului… Nici nu mai scriu, nici nu mai vorbesc. S-au supărat! Nu vor să fie confundaţi. Nu vor să treacă mlaștina, să nu se murdărească. Care e definiţia mizeriei, pȃnă la urmă?

Pleci – ha! Pleci pentru că nimeni nu ȋţi spune să stai! fără să părăseşti ceva ȋn afara ta ȋnsuţi, a părăsirii de sine, pleci pentru că nu mai vezi pe nimeni şi entorsa retinei ȋţi minte pe rând lucrurile cum mai vezi la unii americani că fug prin deşert, prin oraşe, prin ei ȋnşişi, prin sistemul solar, fug de rup pământul. Ȋn America lucrurile sunt spontane, au o deficienţă temporală. Americanul fuge stând pe loc, inventând lumea. Românul a inventat ȋn nenorocirea lui fuga ȋnapoi, fuga de el ȋnsuşi şi a rupt din răzbunare hărţile căci fuge după ce a consumat milimetru cu milimetru toată speranţa de a sta, a băut toata sticla. Dar nu e o acuză, e o constatare căci aşa cum am spus, noi am plecat. De ce am plecat, de unde şi până unde, rămâne de văzut. Unii s-au spânzurat prin parcuri, alţii şi-au luat avion că aşa e când pleci: ţi se ȋntâmplă. Un biolog dacă intră ȋntr-o cameră pe ȋntuneric şi e muşcat ȋn repetate rânduri de picior nu presupune de la ȋnceput că e cineva, spune ca e ceva. Poate e ceva. Şi noi nu ştim.

Amsterdam

iulie 2008/ iunie 2010 “

iunie 26, 2010 | Categories: ...ar fi comice, de n-ar fi triste, exil, nu ne pasa | Tags: Albrecht Dürer, batranii, Radu Botta | 7 Comentarii »