Bâjbâind prin Arcă

Deși își propusese să se trezească de dimineață, rată momentul și dormi adânc până la genunchi, cum îi plăcea să spună. Acumulase o oboseală profundă și o silă imensă, nu mai dorea decât să se adăpostească undeva, ca Iona, să fie înghițit de chit, să nu mai audă nicio veste despre Marele Conducător care prinsese ciudă pe tot poporul lui și acum plănuise un sistem diabolic de exterminare, bombardându-și supușii cu vești din cele mai aiuritoare, la aceeași oră, în fiecare zi a vieții lor, ca să știe, mama lor de dobitoci, altădată să MĂ voteze CUM TREBUIE!
Se dădu jos cu greu din pat, podeaua rece îl înfioră, e ca o sală de reanimare, spuse, doar respirația horcăindă a muribunzilor și a tuturor adormiților sub neantul anesteziei mai lipsea… Mai păstrase patul vechi, din metal, un scaun și ibricul de ceai, cu irizări galben-verzui, pe care-l avea de la un vechi tovarăș de arme. Nu putea să-și privească pereții, l-ar fi apucat iar demența aceea care ucide lent și care se numește deprimare. De aceea, el nu-și privea niciodată camera în totul ei, de fapt, în fiecare dimineață cobora din pat cu privirea în pământ, silindu-se să nu se mai cutremure la răceala pardoselii, și, până ajungea la baie, era deja obosit de viață. Fereastra, pe care nici iarna nu o putea închide ca lumea, stătea căscată și prin ea se auzeau câteva cutii de conserve goale, purtate de vânt. Marele Conducător își făcuse un merit din a importa conserve de pește, el fiind un vechi lup de mare, așa că toată populația nu mai mânca decât conserve și, când era vânt, ele zornăiau peste tot, umblând de nebune pe străzi, ducând cu ele mesajele de încurajare, ale sardelelor și ale somonilor, ale macroului și ale scrumbiilor afumate, toate trecuseră prin Arcă, și toate fuseseră eliberate să repopuleze lumea, numai că se înghesuiseră lacome în plasele pescarilor și populaseră lumea de metal a conservelor. Peștii au acestă caracteristică, își spuse, ei știu totul, dar nu se pot dezvăța de un nărav ancestral: nu se pot lipsi de plasele pescarilor, plasele acelea îi fascinează, cu dantelăria lor plutitoare, par niște zeități abandonate și ei, peștii, se reped să le ajute, drept în mijloc…
În timp ce se spăla cu apa plină de rugină, care pătase cu totul chiuveta crăpată, un pește mic, minuscul îi rămase în mână, cum ajunsese pe țevile vechi nu mai știa, dar cum totul era invers, nu se miră și-l puse în borcan, poate mai trăiește așa, cu înlocuitor de viață, măcar încă o zi își spuse. Întunericul odăii contrasta plăcut cu luminozitatea rece de afară și, preț de o clipă, chiar avu sentimentul că trăia într-o lume normală. Alungă însă repede gândul căci afară, din difuzoarele ruginite, vocea Marelui Conducător începu să behăie: făcea singur glume, ca să amuze ce mai rămăsese din populație și tot singur râdea, în fiecare dimineață, de ele. Îi plăcea să-și audă râsul, așa amplificat de difuzoare, era joaca lui preferată, acum , că televizoarele rămăseseră o amintire. Nu mai avea nimeni voie să țină în casă un televizor, ca nu cumva mama lor de derbedei, să se trezească și să se apuce de protestat.
E un popor ciudat, își spuse, în timp ce puse ceaiul la făcut pe singurul ochi de aragaz la care avusese dreptul, prin Constituție… e un popor de pești! E așa de obișnuit cu zidul rece al conservelor! Zâmbi amar, în timp ce apa începu să bolborosească, amestecându-și glasul cu behăiala din difuzoare și cu protestul mut al peștelui din borcan.
Text de Elena Agachi

Secvența finală din filmul lui Andrei Tarkovsky, Stalker.