Vinovat pentru toate

(imagine din filmul Stalker, de Andrei Tarkovsky)
Pereții galbeni ai debaralei pe care, în mod eufemistic o putea numi apartament, îl apăsau… Se uită pe noptieră la țigara pe care o lăsase de câteva săptămâni ca o capcană: să vadă dacă o s-o aprindă, au ba. Se uită și acum la ea, un praf ușor se așezase și părea ireală, ca un obiect din acela uitat pe peron, luminat violaceu de neoanele obosite, straniu și misterios. O să stea și azi acolo, își spuse, e păcat să dau praful de pe ea, e ca o amintire de demult, a unor lucruri care abia acum se văd distorsionat și par chiar mai frumoase decât au fost atunci. Nici trecutul, nici măcar prezentul nu-l mai preocupau. Trecuse bariera și învățase să nu se mai întrebe. Trăia cum putea, memorând cu acribie drumul inițiatic din mijlocul camerei la chiuveta de la baie, apoi, ca o supremă probă de abilitate, de la baie la ceainicul de pe aragaz… Era un ceainic din inox, pătat de timp și de feluritele arome de flori și de frunze care-și lăsaseră de-a lungul pereților lui înscrisuri cifrate.
Își trecu mâna prin păr; de curând, o colonie de furnici se cuibărise în colțul ferestrei și le tot vedea, solitare, cum traversează noptiera… I se părea că noaptea furnicile se urcă pe el și-i explorează părul de pe cap, nasul, urechile, poate că se cuibăresc pe acolo, curioase să-i privească visele, mai ales pe acelea color…
Se scutură puternic, își scutură părul, dar nicio furnică întârziată nu căzu, așa că-și spuse că e totul de la stres, auzise el că de la stres faci așa, apoi nu mai scapi de ele toată viața.
Avusese unul din visele acelea colorate… era un vis din categoria parțial color, cu grote întunecate și cu o zăpadă gri ce sufoca intrările… Cineva îi spusese, acolo, în vis, că e vinovat, vinovat pentru toate durerile lumii, că numai el e vinovatul suprem, că toate din cauza lui merg prost și că, dacă s-ar schimba, dacă ar mai tăia din principii, din reacții, din vise, lumea ar fi altfel. Na, acu trebuie să-mi asum și rol mesianic, își spuse, ca acei eroi americani care nu se mai plictisesc tot să salveze lumea, ba de un asteroid, ba de potop, ba de extratereștri… dacă fiecare s-ar uita în coșarca lui, să-și caute acolo partea lui de vină, momentele ratate, clipele ideale, țelurile eșuate, fobiile și iluziile, frânturile acelea care se numesc doar luate împreună, VIAȚĂ, dacă ar face asta terapeutic, să spunem în fiecare sâmbătă, poate că lumea ar arăta altfel. Își trecu mâna peste barba crescută de 3 zile, ar trebui să o dau jos, își spuse, altfel o sa fiu vinovat și condamnat pentru indolență. Apoi se întoarse pe partea cealaltă, își înfundă capul în pernă și curând respirația lui căpătă acea regularitate care înseamnă somn profund.
De sub cana de pe noptieră, trei furnici roșii pipăiră aerul cu antenele lor fine… Deîndată, mirosul proaspăt al viselor deplin colorate le atrase cu forță, și se îndreptară într-acolo.

Text de Elena Agachi