Adevăratul poet moare în chip tragic!

O meditație superb exprimată de Vladimir Visotsky, trubadurul care s-a stins în 1980, TÂNĂR… Cântecele lui exprimă o revoltă PE FAȚĂ, deși a trăit în cel mai represiv dintre sisteme (cel sovietic), denotă curaj, luciditate, simț tragic și forța creatorului. Trăim vremuri în care ”intelectualii” aprobă și promovează un nou, un alt sistem aproape inchizitorial în România…Câtă nevoie de Visotsky!!!
MULȚUMESC COLEGULUI MEU, LUCIAN BĂLEANU, PENTRU TALMACIRE!!

”Cine moare tragic – acela-i un poet,
Şi dacă e la timp, atunci e ars şi stins,
La 26 unul s-a pus pe pistolet,
În Anglia un altul de funie s-a prins.

La 33 Hristos (şi el era poet, zicea:
„Să nu ucizi!” Oriunde-ai fi te prind),
Dar cuie-n braţe – să nu facă ceva,
Să nu mai scrie, să nu aibă vreun gând.

La cifra 37, eu nu mai sunt mahmur,
Mă trece-un aer rece ca de lavă,
La cifra asta Puşkin avea un duel dur,
Iar Maiakovski-n tâmplă-şi puse ţeavă.

La cifra 37 cred că voi zăbovi,
Când Dumnezeu făcu mişto
Şi mă-ntrebă „a fi sau a nu fi”.
Atunci muriră Byron şi Rimbaud.

Iar cei de azi, bizar, dar au scăpat.
Duelul n-avu loc sau poate fu schimbat.
La 33, nu mult, dar m-au crucificat,
Iar la 37 n-am nici sânge, cu alb nu m-am pătat

La tâmplă foarte abundent.
Ţi-e teamă să te-omori?
Ţi-e sufletul absent?
Răbdare, psihoză şi udori.

Poeţii merg desculţ pe lama de cuţit,
Îşi taie pân-la sânge sufletul dezgolit.
„Gât-lung” e un cuvânt mult prea lungit.
Scurtăm poetul! – concluzionăm tacit.

Băgăm cuţitu-n el! – dar el e fericit,
Păşind desculţ pe lama de cuţit.
A fost tăiat – căci e periculos.
Mi-e milă sincer de acel păcătos

Al cifrelor fatale supus ca un blestem,
El suferă ca eunucul în harem.
Durata de viaţă a crescut şi, poate,
Finalurile poeţilor au fost amânate.”

”Când eram mahmur şi-n codru stăpân,
N-oboseam să cânt despre sănătate
Şi cântam într-una melodii de chef
„Oci ciornâye” – v-am iubit pe toate.

Ba la pas, ba la trap, ba-n galop,
Tot noroiul în faţă calul mi-l arunca.
Doar că eu tot noroiul îl voi înghiţi,
Vocea să-mi dreg şi iar voi cânta:

„Oci ciornâye!” ce mult v-am iubit…
Ce era de spus – eu am terminat.
Şi din cap am dat să mă mai trezesc,
Am privit în jur şi am fluierat:

Stă în faţa mea codrul ca un zid.
Calul dă-napoi din urechi ciulind.
Nu se vede-n jur niciun luminiş!
Acele se-nfig pân-la os răzbind.

Scumpe frăţior, vreau să mă salvezi!
Încotro te duci, nu înaintezi?!
Ploaia de pe crengi pare ca din iad
Lupul drept în piept sare de sub brad.

Uite, prost beţiv, ochii-s largi de tot!
Moartea a venit, dar să fug nu pot,
Mi-au furat din teanc asul fericit,
Fără acest as moartea a sosit!

Lupilor le strig: „Dracul să vă ia!…”
Caii dau-napoi, teama că-i mâna.
Biciul îl ridic şi pocnesc smucit,
„Oci ciornye!…” strig necontenit.

Vuiet, strigăt, geamăt, dans aiuritor –
Se izbeşte ritmic mâna de picior.
Ah, căluţii mei, vă distrug în van, –
Scoate-mă de-aici, frate sau duşman!

…Şi din goana asta cred că m-am trezit.
Pe buza prăpastiei ne-am rostogolit,
Caii înspumaţi trag de hăţuri dur –
Fornăie, tuşesc, suflă împrejur.

Eu, în faţa lor, că nu m-au lăsat,
Până la pământ m-am şi închinat,
Le-am dat jos căpăstrul şi pe gât îi şterg…
Domnul să vă ţină, încă pot să merg!

Oricât m-a aruncat, oricât m-a izbit
Viaţa m-a-ncercat, dar nu m-a strivit.
Poate n-am cântat foarte talentat
Despre ochii negri şi ospăţ curat.”