În timp ce…
… d-na Udrea se antrenează să-l înlocuiască pe Boc și răspândacii au și început a transmite asta, fiecare la instituția lui și în felul lui, în timp ce ”boboru” nu a pus umărul la răzmerițe și la violențe, în timp ce toată opereta asta ieftină cu tăiatul tăiatului capătă proporții de SF, m-am retras câteva clipe în liniștea Văratecului, ceea ce vă doresc și vouă.
…să-i lăsăm să-și facă jocurile murdare, în fond , se pricep așa de bine!
Bâjbâind prin Arcă
Deși își propusese să se trezească de dimineață, rată momentul și dormi adânc până la genunchi, cum îi plăcea să spună. Acumulase o oboseală profundă și o silă imensă, nu mai dorea decât să se adăpostească undeva, ca Iona, să fie înghițit de chit, să nu mai audă nicio veste despre Marele Conducător care prinsese ciudă pe tot poporul lui și acum plănuise un sistem diabolic de exterminare, bombardându-și supușii cu vești din cele mai aiuritoare, la aceeași oră, în fiecare zi a vieții lor, ca să știe, mama lor de dobitoci, altădată să MĂ voteze CUM TREBUIE!
Se dădu jos cu greu din pat, podeaua rece îl înfioră, e ca o sală de reanimare, spuse, doar respirația horcăindă a muribunzilor și a tuturor adormiților sub neantul anesteziei mai lipsea… Mai păstrase patul vechi, din metal, un scaun și ibricul de ceai, cu irizări galben-verzui, pe care-l avea de la un vechi tovarăș de arme. Nu putea să-și privească pereții, l-ar fi apucat iar demența aceea care ucide lent și care se numește deprimare. De aceea, el nu-și privea niciodată camera în totul ei, de fapt, în fiecare dimineață cobora din pat cu privirea în pământ, silindu-se să nu se mai cutremure la răceala pardoselii, și, până ajungea la baie, era deja obosit de viață. Fereastra, pe care nici iarna nu o putea închide ca lumea, stătea căscată și prin ea se auzeau câteva cutii de conserve goale, purtate de vânt. Marele Conducător își făcuse un merit din a importa conserve de pește, el fiind un vechi lup de mare, așa că toată populația nu mai mânca decât conserve și, când era vânt, ele zornăiau peste tot, umblând de nebune pe străzi, ducând cu ele mesajele de încurajare, ale sardelelor și ale somonilor, ale macroului și ale scrumbiilor afumate, toate trecuseră prin Arcă, și toate fuseseră eliberate să repopuleze lumea, numai că se înghesuiseră lacome în plasele pescarilor și populaseră lumea de metal a conservelor. Peștii au acestă caracteristică, își spuse, ei știu totul, dar nu se pot dezvăța de un nărav ancestral: nu se pot lipsi de plasele pescarilor, plasele acelea îi fascinează, cu dantelăria lor plutitoare, par niște zeități abandonate și ei, peștii, se reped să le ajute, drept în mijloc…
În timp ce se spăla cu apa plină de rugină, care pătase cu totul chiuveta crăpată, un pește mic, minuscul îi rămase în mână, cum ajunsese pe țevile vechi nu mai știa, dar cum totul era invers, nu se miră și-l puse în borcan, poate mai trăiește așa, cu înlocuitor de viață, măcar încă o zi își spuse. Întunericul odăii contrasta plăcut cu luminozitatea rece de afară și, preț de o clipă, chiar avu sentimentul că trăia într-o lume normală. Alungă însă repede gândul căci afară, din difuzoarele ruginite, vocea Marelui Conducător începu să behăie: făcea singur glume, ca să amuze ce mai rămăsese din populație și tot singur râdea, în fiecare dimineață, de ele. Îi plăcea să-și audă râsul, așa amplificat de difuzoare, era joaca lui preferată, acum , că televizoarele rămăseseră o amintire. Nu mai avea nimeni voie să țină în casă un televizor, ca nu cumva mama lor de derbedei, să se trezească și să se apuce de protestat.
E un popor ciudat, își spuse, în timp ce puse ceaiul la făcut pe singurul ochi de aragaz la care avusese dreptul, prin Constituție… e un popor de pești! E așa de obișnuit cu zidul rece al conservelor! Zâmbi amar, în timp ce apa începu să bolborosească, amestecându-și glasul cu behăiala din difuzoare și cu protestul mut al peștelui din borcan.
Text de Elena Agachi
Secvența finală din filmul lui Andrei Tarkovsky, Stalker.
Aparenta normalitate (aide memoire)
Pe fundalul nefast al vremurilor sub care ne situăm, atât cât vor mai putea, câțiva încearcă să păstreze aparența normalității…
… în această săptămână Alexandru Sîrbu a terminat scurtmetrajul ”Fântâna”, probabil ne vom vedea luni, 31 mai, 2010, pentru avanpremieră.
… Drama Club joacă din nou ”Croitorul” pe scena Teatrului Eminescu astă seară, la ora 18 (29 mai 2010), într-un spectacol de binefacere…
…eu pregătesc deplasarea a 40 de elevi la Simpozionul ”Literatura și celelealte arte” de la Iași, organizat de Colegiul Național.
…ieri și azi, am organizat (și am împărțit taraba, împreună cu câțiva colegi la) standul Laurianului de la Târgul Liceelor din Botoșani.
Săptămâna viitoare vom fi la Iași! Nu mai importă a cui, ce, cât și cum… va fi cheltuiala!
Maria e fericită…încă nu știe!
Semn
Până la urmă, furnicile au mișunat, până când au pătruns în visul colorat și s-au topit de tot în el… Niciuna nu mai bântuia,liniștea se instalase cu desăvârșire. Avu un vis greu, părea că pășește pe cuburi de gheață, îi era sete, dar nu se putea deștepta să-și toarne un pahar de apă. Dincolo, după dig, verdeața algelor se lăsase înghițită de noapte. Mirosul lor greu și silit pătrunsese pe sub ușă, se cuibărise în visele alb-negru. Treptat, se deșteptă și cu greu se dezlipi de cuburile înghețate. Atingerea lor îi făcuse bine, căci, de îndată se și precipită să-și facă o cafea. Își privi mâinile, în timp ce mașina de cafea murmura amical… spusa aceea cu mâinile care îmbătrânesc primele…Mâinile lui încă nu îmbătrâniseră, doar cute adânci îi brăzdaseră fruntea. Mâinile erau mici, aproape de copil, cu unghiile mari, late și pătrățoase. Își privi linia vieții, era cam scurtă, dar adânc înfiptă în palmă.Poate o să lase ceva în urmă, se gândi, ar fi fost mult să se gândească la o operă…ce e, în fond, o operă??? O sumă de cărți pe care nu le citește nimeni… atât de specializate erau ”operele” lui, că, în mod sigur vor putregăi într-un raft de bibliotecă. Își aminti de liftul de la Biblioteca Universitară, fervoarea cu care aștepta să i se aducă o carte, bucuria pe care o simțea, ori de câte ori doamna aceea spunea că a găsit-o și frustrarea, când venea să spună că nu e la depozit. Își imagina hectare de cărți, brăzdând, pe dedesubt, centrul universitar și, din toate, una singură, cartea pe care el o căuta, fiind acolo, cuminte, așteptând un semn, SEMNUL CĂ E VIE! Cartea, ca și icoana (îi spusese cândva o maică - jumătate maică, jumătate femeie normală, fără încrâncenări și fără creierul spălat de o dogmatică auzită la preotul viril din cartier) da, ca și icoana, cartea spune: ”Ia-mă pe mine! Alege-mă pe mine!!” Semnul că e vie…semnul, își spuse și se privi cu atenție ca pe un mort. Observase pe cineva cum se uită la morți… cu o curiozitate din aceea patologică, să vadă cum se colorează carnația, cum se neantizează privirea. De atunci, nu mai putea să se uite la morți, i se părea profund indecent… toți îi privesc cu oarece satisfacție, deșarta satisfacție a rămasului (încă) viu. Ca să fii viu, nu trebuie neapărat să fii în viață, spuse, ce prostii și ce banalități mai pot gândi la ora asta! Toți cei care sunt VII, ar trebui să porte un SEMN, pe frunte, nu știu, pe mână, pe buze, în păr; ca să fii VIU, nu e suficient să te miști, să te reproduci, să mănânci… e musai să înțelegi că ești viu, azi, acum, aici! Să prețuiești asta și, când va fi să nu mai fii, să nu doară faptul că nu mai respiri, ci faptul că, atât cât ai respirat, ai uitat că ești viu! Ai trăit CA ȘI CUM NU AI FI FOST… ca și cum ai fi fost locuit de un extraterestru care, plictisit de tine, și-a luat bagajele și a plecat. Semnul că ești viu e scris pe tine, își spuse zâmbind…cine știe să-l citească?
Text de Elena Agachi
(Andrei Tarkovsky, Nostalghia, 1983) filme de artă
Ziua liberă a lui Lapi
După ce a alergat prin livada bunicilor, dând la pământ cu iarba ce crescuse înaltă, Lapi a ajuns acasă și a căzut în somn adânc!
Pe măsură ce dormea, visele lui se colorau tot mai tare…
Pusese urechea la fluxul colorat al viselor și viața i se părea o livadă cu iarbă mustoasă pe care el călca voluptuos. Până când…
Raza de soare poznașă îl trezi ușor și visele lui deveniră alb-negru…
…până când se topiră de tot.
Vinovat pentru toate
(imagine din filmul Stalker, de Andrei Tarkovsky)
Pereții galbeni ai debaralei pe care, în mod eufemistic o putea numi apartament, îl apăsau… Se uită pe noptieră la țigara pe care o lăsase de câteva săptămâni ca o capcană: să vadă dacă o s-o aprindă, au ba. Se uită și acum la ea, un praf ușor se așezase și părea ireală, ca un obiect din acela uitat pe peron, luminat violaceu de neoanele obosite, straniu și misterios. O să stea și azi acolo, își spuse, e păcat să dau praful de pe ea, e ca o amintire de demult, a unor lucruri care abia acum se văd distorsionat și par chiar mai frumoase decât au fost atunci. Nici trecutul, nici măcar prezentul nu-l mai preocupau. Trecuse bariera și învățase să nu se mai întrebe. Trăia cum putea, memorând cu acribie drumul inițiatic din mijlocul camerei la chiuveta de la baie, apoi, ca o supremă probă de abilitate, de la baie la ceainicul de pe aragaz… Era un ceainic din inox, pătat de timp și de feluritele arome de flori și de frunze care-și lăsaseră de-a lungul pereților lui înscrisuri cifrate.
Își trecu mâna prin păr; de curând, o colonie de furnici se cuibărise în colțul ferestrei și le tot vedea, solitare, cum traversează noptiera… I se părea că noaptea furnicile se urcă pe el și-i explorează părul de pe cap, nasul, urechile, poate că se cuibăresc pe acolo, curioase să-i privească visele, mai ales pe acelea color…
Se scutură puternic, își scutură părul, dar nicio furnică întârziată nu căzu, așa că-și spuse că e totul de la stres, auzise el că de la stres faci așa, apoi nu mai scapi de ele toată viața.
Avusese unul din visele acelea colorate… era un vis din categoria parțial color, cu grote întunecate și cu o zăpadă gri ce sufoca intrările… Cineva îi spusese, acolo, în vis, că e vinovat, vinovat pentru toate durerile lumii, că numai el e vinovatul suprem, că toate din cauza lui merg prost și că, dacă s-ar schimba, dacă ar mai tăia din principii, din reacții, din vise, lumea ar fi altfel. Na, acu trebuie să-mi asum și rol mesianic, își spuse, ca acei eroi americani care nu se mai plictisesc tot să salveze lumea, ba de un asteroid, ba de potop, ba de extratereștri… dacă fiecare s-ar uita în coșarca lui, să-și caute acolo partea lui de vină, momentele ratate, clipele ideale, țelurile eșuate, fobiile și iluziile, frânturile acelea care se numesc doar luate împreună, VIAȚĂ, dacă ar face asta terapeutic, să spunem în fiecare sâmbătă, poate că lumea ar arăta altfel. Își trecu mâna peste barba crescută de 3 zile, ar trebui să o dau jos, își spuse, altfel o sa fiu vinovat și condamnat pentru indolență. Apoi se întoarse pe partea cealaltă, își înfundă capul în pernă și curând respirația lui căpătă acea regularitate care înseamnă somn profund.
De sub cana de pe noptieră, trei furnici roșii pipăiră aerul cu antenele lor fine… Deîndată, mirosul proaspăt al viselor deplin colorate le atrase cu forță, și se îndreptară într-acolo.
Text de Elena Agachi
Nu le-a ieșit ”rivuluția”!!! (ce țară fără cap!)
(desen de Diana Mocanu, elevă AT Laurian, Botosani)
Teoria mea e că CINEVA forțează răbdarea noastră, ca sa iasă CEVA… Am spus și AICI că am un deja vu și că nu cred că povestea cu tăierile din buget e reală, dimpotrivă! Poate că ma înșel eu, admit. Dar iată…azi s-a încercat o ”rivuluție”, ori tinerii au început să danseze… Ce frumos! O palmă neșteptată pentru sforari! Uneori, poporul ăsta mă uimește… A recuperat mult în ultimul timp… Așa că, na, au trecut la plan B: asumarea răspunderii… SĂ FIE!
Esenin: ”Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”
”Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai sa mai zvâcnești ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme,
S-o pornesc din nou la drum,
Stamba luncii n-o sa mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
pui pe buze flacăra pornirii
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!
În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.
Toți suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și ca mă duc spre moarte.”
(Serghei Esenin, traducerea nu știu a cui e, cei ce postează versuri nu menționează, din păcate, traducătorul!)
Secvențe din filmul ESENIN. Cântă Vladimir Visotsky.
Alex
”Sunt cinic poate, când voi spune că înțeleg creația ca pe un gest egoist. Mereu a existat în mine acest imbold, ori, mai bine spus, această nevoie a exteriorizării…Nu era un efort, ci doar o deschidere sinceră spre lume, firească și cu nimic premeditată. Mai târziu, m-am surprins scriind pentru a mă elibera. Poezia a fost destăinuire și refulare. Apoi, m-am suprins scriind pentru a mă descoperi. Și atunci, poezia a fost drum spre mine însumi. La sfârșitul clasei a 8-a aveam deja un volum publicat, și-un modest prestigiu de tânăr poet. ”
Pe Blogul Sarmis, un portret al artistului…
Adevăratul poet moare în chip tragic!
O meditație superb exprimată de Vladimir Visotsky, trubadurul care s-a stins în 1980, TÂNĂR… Cântecele lui exprimă o revoltă PE FAȚĂ, deși a trăit în cel mai represiv dintre sisteme (cel sovietic), denotă curaj, luciditate, simț tragic și forța creatorului. Trăim vremuri în care ”intelectualii” aprobă și promovează un nou, un alt sistem aproape inchizitorial în România…Câtă nevoie de Visotsky!!!
MULȚUMESC COLEGULUI MEU, LUCIAN BĂLEANU, PENTRU TALMACIRE!!
”Cine moare tragic – acela-i un poet,
Şi dacă e la timp, atunci e ars şi stins,
La 26 unul s-a pus pe pistolet,
În Anglia un altul de funie s-a prins.
La 33 Hristos (şi el era poet, zicea:
„Să nu ucizi!” Oriunde-ai fi te prind),
Dar cuie-n braţe – să nu facă ceva,
Să nu mai scrie, să nu aibă vreun gând.
La cifra 37, eu nu mai sunt mahmur,
Mă trece-un aer rece ca de lavă,
La cifra asta Puşkin avea un duel dur,
Iar Maiakovski-n tâmplă-şi puse ţeavă.
La cifra 37 cred că voi zăbovi,
Când Dumnezeu făcu mişto
Şi mă-ntrebă „a fi sau a nu fi”.
Atunci muriră Byron şi Rimbaud.
Iar cei de azi, bizar, dar au scăpat.
Duelul n-avu loc sau poate fu schimbat.
La 33, nu mult, dar m-au crucificat,
Iar la 37 n-am nici sânge, cu alb nu m-am pătat
La tâmplă foarte abundent.
Ţi-e teamă să te-omori?
Ţi-e sufletul absent?
Răbdare, psihoză şi udori.
Poeţii merg desculţ pe lama de cuţit,
Îşi taie pân-la sânge sufletul dezgolit.
„Gât-lung” e un cuvânt mult prea lungit.
Scurtăm poetul! – concluzionăm tacit.
Băgăm cuţitu-n el! – dar el e fericit,
Păşind desculţ pe lama de cuţit.
A fost tăiat – căci e periculos.
Mi-e milă sincer de acel păcătos
Al cifrelor fatale supus ca un blestem,
El suferă ca eunucul în harem.
Durata de viaţă a crescut şi, poate,
Finalurile poeţilor au fost amânate.”
”Când eram mahmur şi-n codru stăpân,
N-oboseam să cânt despre sănătate
Şi cântam într-una melodii de chef
„Oci ciornâye” – v-am iubit pe toate.
Ba la pas, ba la trap, ba-n galop,
Tot noroiul în faţă calul mi-l arunca.
Doar că eu tot noroiul îl voi înghiţi,
Vocea să-mi dreg şi iar voi cânta:
„Oci ciornâye!” ce mult v-am iubit…
Ce era de spus – eu am terminat.
Şi din cap am dat să mă mai trezesc,
Am privit în jur şi am fluierat:
Stă în faţa mea codrul ca un zid.
Calul dă-napoi din urechi ciulind.
Nu se vede-n jur niciun luminiş!
Acele se-nfig pân-la os răzbind.
Scumpe frăţior, vreau să mă salvezi!
Încotro te duci, nu înaintezi?!
Ploaia de pe crengi pare ca din iad
Lupul drept în piept sare de sub brad.
Uite, prost beţiv, ochii-s largi de tot!
Moartea a venit, dar să fug nu pot,
Mi-au furat din teanc asul fericit,
Fără acest as moartea a sosit!
Lupilor le strig: „Dracul să vă ia!…”
Caii dau-napoi, teama că-i mâna.
Biciul îl ridic şi pocnesc smucit,
„Oci ciornye!…” strig necontenit.
Vuiet, strigăt, geamăt, dans aiuritor –
Se izbeşte ritmic mâna de picior.
Ah, căluţii mei, vă distrug în van, –
Scoate-mă de-aici, frate sau duşman!
…Şi din goana asta cred că m-am trezit.
Pe buza prăpastiei ne-am rostogolit,
Caii înspumaţi trag de hăţuri dur –
Fornăie, tuşesc, suflă împrejur.
Eu, în faţa lor, că nu m-au lăsat,
Până la pământ m-am şi închinat,
Le-am dat jos căpăstrul şi pe gât îi şterg…
Domnul să vă ţină, încă pot să merg!
Oricât m-a aruncat, oricât m-a izbit
Viaţa m-a-ncercat, dar nu m-a strivit.
Poate n-am cântat foarte talentat
Despre ochii negri şi ospăţ curat.”
Diana Mocanu, Laurian, Botoșani, România
Diana Mocanu e o tânără cu mult bun simț și cu un talent remarcabil. E abia în cl. a XI a, dar talentul pe care-l are e deja sclipitor. În lumea ei e loc pentru toate, fiecare frântură de lume se poate încadra într-un ansamblu. E o lume gălăgioasă, dar armonică, cu totul diferită de a noastră.
Până la urmă, nu politicienii, ci ARTIȘII rămân. Ei, situații în eternul atemporal. Cu mintea lor lacomă și rău mirositoare, politicienii nu fac decât, cum se zice, umbră pământului…de cele mai multe ori, degeaba!
Imagine: pictură de Diana Mocanu, coperta IV a revistei culturale ”Sarmis”, Laurian, Botoșani
Sarmis de criză
Revista culturală ”Sarmis” pe care am redactat-o aproape singură, cu materiale de pe blogurile elevilor, este, după 3 nopți de muncă, gata. O voi ”lansa” doar în formulă electronică, DINTR-O DATĂ MI S-A FĂCUT O SILĂ PROFUNDĂ SĂ TOT STAU CU MÂNA ÎNTINSĂ … și nici de jurizări nu mai am chef. O veți citi, așadar, dacă veți dori, pe blogul SARMIS, începând de azi. Revista are 44 de pagini bogat ilustrate.
Ilustrația copertei: Diana Mocanu, elevă ATL
Comedie ieftină și ușor jenantă:deja vu!
(Foto: Dumitru Agachi)
Nu mai cred de mult în revolte spontane și în revoluții… ”atacul” asupra TVR-ului, din anii 90, cu penibilul frison al lui Razvan Teodorescu, mineriadele, asmuțirile astea ”spontane” ale unora sau altora… poporul reacționează întotdeauna LA FEL… își pierde ușor firea. Un popor care-și pierde firea și înfometat e ușor de modelat,și, cu un pic de inteligență, ”rivuluția” e gata! Tipic este conu Leonida, al lui Caragiale… Acum, ce să spun?? Am un deja vu… Era suficient ca un membru al Puterii să asmută o categorie socială… celelalte ar fi reacționat după pricipiul dominoului… Dar nu, a vrut sa-i enerveze pe toți. E o făcătură uriașă și enorm de eficientă: ce alt argument ar mai putea stârni mulțimea decât acesta, cu pensiile?? Și, iată-ne enervați, cântând cu toții aceeași placă… Sindicaliștii au fost repede sfătuiți/convinși să pună la fiert o grevă generală… Ăsta e semn rău. Sindicatele sunt instrumente penibile… Televiziunile au început să manipuleze atacul pensionarilor asupra Cotroceniului, la fel de eficient mental ca și atacul ”golanilor” asupra TVR ului lui Răzvan Teodorescu. De ce se aseamănă toate acestea?? De ce nu putem pur și simplu să trăim într-o țară NORMALĂ??? Ce câștigă jucătorii de șah ai Puterii? NU AU DESTUL???
”Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun!!!”
Și lor le-a plăcut!
Celor de la editura Eminescu le-a plăcut una din fotografiile nostre din spectacolul cu Frumoasa, așa că ne-au cerut permisiunea de a o transforma pentru o copertă de carte… Îi dorim cărții succes!
Poate că încă nu e totul pierdut…
Dacă mai avem tineri care să gândească atât de creativ, poate că, cine știe…poate că încă nu e totul pierdut…
Filmul de prezentare a liceului Laurian, creat integral de elevi… 12 D, bravo!
PS Pentru ca nevoia te învață, am învățat și eu (tardiiiv!) să postez videoclip pe Youtube… Mulțumesc, Youtube!! Iată un alt filmuleț de prezentare, făcut de elevi acum vreo 2 ani… e frumos, pentru că Laurianul nou era în construcție, iar în cel vechi încă nu începuseră îmbunătățirile care se văd azi…
Terorismul emoțional (cu adăugiri!)
De parcă nu ar fi suficiente toate nenorocirile firii, boli grave, cutremure, vulcani, catastrofe… trăim, aici, la nord de Dunăre, într-o stare perenă de teroare…
(Foto: Sorin Agachi, copila: Sânziana)
Nici nu ajung copiii noștri să crească și privirile lor capătă deja amprenta maturității… Câtă ne-milă pot conține aceste cufere goale, zăngănitoare și rău mirositoare care sunt politicienii noștri?? Până unde pot să-și bage mâinile în viețile noastre, în examenele noastre, în toată speranța noastră, cât își vor mai plimba în lesă minciunile și neamprostia? Cât își vor mai etala creierii somnolenți și burțile gelatinoase, cât din timpul vieții lor va mai merge, la egalitate cu timpul vieții copiilor noștri??? Unde e cumpăna, recea cumpăn-a gandirii, cum spune Poetul?? Lumea politică deschide gura peste tot, încercând să zâmbească, dar zâmbetul ei e strâmb și dinții stricați!
PS Cum bine spune Dumitru, “lupta celor de la putere e cu un singur inamic, populaţia din care provin (mi-e greu să mai accept termeni de naţiune, popor, conceptele având o altă încărcătură instituţională şi respect de sine în toate sensurile). În nici un caz răul vizat de guvernanţi nu e criza, din care probabil fac mari averi speculative, tocmai vremea de război fiind marea ocazie să cumperi pe nimic şi să vinzi nimic pe bani mulţi… Ţintele au fost menţionate ieri (6.05.) de preşedinte în discursul dur al „reformei” pentru decimare… Grupurile de bugetari, mai la concret de profesori, de pensionari, de şomeri… formează tocmai jumătatea de populaţie al cărei vot nu a fost deloc pe plac anul trecut şi care a dat fiori, mustind reci broboane pe chelie, până când „băieţii” au reuşit a ciurui pe ici pe colo, pe la ambasade. Cine e obezul din imaginea preşedintelui, care i-a venit aşa… fugitiv în minte (şi cât de mulţi îl cred!), urcat în spatele economiei slăbănoage, deja învăţată cu greul ? O intuiţie bine dresată va observa imediat că e funcţionărimea, sperietoarea cea de toate zilele, însă de fapt e „aparatul bugetar uriaş”. Aparat din care fac parte pensionarii (care se încăpăţânează să nu iasă din sistem nici ajutaţi), şomerii (îndărătnici ca leneşul lui Creangă), fabrica de genii numită cu îngăduinţă învăţământ, sistemul sanitar (de eutanasiere), dar şi armata şi sistemul poliţienesc sub orice forma (mi-e imposibil a nu vedea dincolo de garduri „securitatea”), sistemul politic, preşedintele însuşi ca instituţie (a se citi de practici viole(N)te)…”
PPS În fine, va fi fericit că i-a CIURUIT pe TOȚI profii in contul profilor care nu l-au picat când trebuia!
Analiza rece ca un bistriu a lui Radu Botta ar trebui sa ne scuture din somnul cel de moarte:
“Gȃndacii în tranzitie trec printr-o perioadă de nimfă. În starea de nimfă, ei trăiesc, se mișcă, doar că anatomia lor are de parcurs în cȃteva săptămȃni stadiile cucerite de ei în milioane de ani de tȃrȃt prin mizerii. Gȃndacii trebuie să trăiască toată mizeria de la începutul lumii pentru a deveni la urmă gȃndaci, și sunt puși pe treabă! Romȃnii și ei sunt nimfatici, doar nu trăiesc ca și gȃndacii erele trecute, ei trăiesc niște ere viitoare. Se cred fluturi. Iar mizeria viitoare sună întotdeauna frumos, e parfumată și aduce a succese lejere, promite, ca să numim precis anumeceva. Să te crezi fluture e cel mai tragic dintre lucrurile care ţi se pot întȃmpla, dacă nu ești.
Asistăm la o involuţie gigantică, am impresia bunăoară că de cȃte ori vin în Romȃnia îi găsesc pe romȃni din ce în ce mai mici, mai absenţi și mai ciopȃrţiţi, mai fără cuvinte și mai goi, pentru a relua una dintre sintagmele mult uzitate de Goma. Dar nu pe dinafară, goi pe dinăuntru, semnul vizibil, agravat al acestei maladii – sughiţă Noica! – e că romȃnii nu mai pot scăpa de obiecte, nu au curajul să arunce. Înţepenirea asta în tranziţie și în timp și în nimic are ceva fantasmagoric și tȃmp, navigaţia noastră europeană este de fapt camuflarea tranziţiei cu un nume și cu o direcţie. Căci poţi camulfa o rătăcire… “
Citesc, la Ștefana, despre o farsă oribilă: SALUTUL ROMÂNESC…
“…din cind in cind, primim o palma usturatoare peste ochi, asa cum s-a intimplat in timpul emisiunii “On n’est pas couché” sur TV5. Ce s-a intimplat acolo (pe scurt) : un umorist a presentat asa-zisul salut romanesc (le salut roumain) : deghizat in tigan(ca), cu mina intinsa pentru cersit, spunind pe un ton plingacios « SVP Monsieeeur ». Animatorul, cit si publicul si ceillati invitati au gasit « gluma » foarte reusita, caci pareau a se amuza copios. Ba mai mult, publicul a reluat gestul, intr-un elan de turma. Daca vreti sa vedeti exact despre ce este vorba, nu trebuie decit sa tapati pe YouTube cuvintele « le salut roumain/salutul romanesc ».
Ce am simtit cind am vazut imaginea asta? Ei bine, sentimentele au fost amestecate: umilinta (pentru ca stim cu totii ca gluma nu a pornit chiar din nimic), revolta ( pentru ca nu ma identific cu rromii care cersesc in Paris), furie (pentru nedreptatea care ni se face fiind pusi intr-o oala comuna, din care iesim toti negri si cu fuste colorate), si dezgust (fatza de niste dobitoci care isi permit insulte la adresa unui popor care i-a dat pe Cioran si pe Ionescu). “
(Jesus Christ Superstar – Ted Neeley)
Belle!!
Ziele acestea am avut cu tinerii mei prieteni (elevii) un mod de a evalua prin portofoliu… Le-am propus romantismul… S-au instruit și au căutat…au dat de Hugo…le-am spus să caute superbul musical…
c`est une histoire..
Beau…comme le soleil…
CÂND VREI SĂ SPUI, DAR NU POȚI!!
Când vrei să te exprimi, dar nu poți, nu poți pentru că nu ai cum, pentru că nu ai de ce, pentru că nu ai cu ce, pentru că NU AI, atunci se ivesc bălăurei frumoși și drăgălași din tine, scuipă un pic de fior metafizico-smolos și iată ce iese:
Horațiu Mălăele
Drama Club, ȘI MÂINE-I O ZI!
(Foto Răzvan Chirilă – spectacolul Croitorul de Sl. Mrozek, în imagine Florin Capră)
(Horațiu Mălăele)
Trofeul Lyceum e la noi!
Domnul Traian Apetrei, directorul Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoșani nu pierde niciun prilej de a fi părtinitor. Anul trecut, ca și organizator al Festivalului de teatru pentru elevi, “Amfiteatru”, și membru în juriu, dl. Apetrei și-a prezentat liceul favorit începând cu un laudatio !! Anul acesta, fiind chiar președintele juriului Festivalului “Lyceum”, a început prin a deplânge faptul că votul a fost…democratic. În urma acestui vot, Drama Club a luat trofeul, iar echipa liceului de suflet a d-lui Apetrei (echipă ce are tot respectul nostru!) a luat un onorant loc I (au fost trei locuri și Trofeul). Evident, dacă am fi fost niște provinciali, ne-am fi supărat de ieșirea aceasta. Nu ne supăram, nu murim după premiu, nici după trofeu, dar e de bine faptul că alții, mai puțin părtinitori, reușesc să ne aprecieze și le mulțumim!
Din punctul meu de vedere, articolul Andrei e mult mai bine scris decât al meu, așa că-l voi cita aproape în întregime:
“Desigur, la noi până şi victoria e amară… când reuşim să luăm ceva, reuşim asta prin muncă asiduă, numai pentru ca apoi să fim ponegriţi de toată lumea şi acuzaţi… noutatea zilei este că am fi vândut 600 de bilete şi de asta am câştigat… păi nu, au fost 400...restul de 200 au fost participantii la concurs, fraierilor!! Şi de când la un astfel de festival se pune preţ pe bilete? Şi la “Amfiteatru” de anul trecut, am fost cei mai mulţi, au fost copii care au stat pe scari, dar am pierdut Trofeul…
Dar nu mai contează…amar oricum… mereu.
Există tentaţia de a spune “Da luaţi-l fraţilor!!! Dacă muriţi după el!” Cel puţin asta strigă în noi experienţa anilor trecuţi.
Dar cei “tineri”… of, dacă n-ar fi frumuseţea din ochii lor şi încrederea pe care ei o afişează de când au luat trofeul (încredere în ei, în primul rând şi apoi în trupă), dacă n-ar fi toate astea, premiile chiar nu ar conta.” (Andra Agachi)
Așteptarea are frumusețea ei
Nu sunt genul de om care sa dea multe telefoane, iscoditor și alunecos, omul care ți se bagă în suflet cu orice preț, care se agață de viața ta, care te confiscă…
Nu m-am agitat niciodată să aflu rezultate dinainte de a fi ele afișate… nu e stilul meu să fac asta, nu mă ajută… Am învățat sa-mi stăpânesc emoțiile, sa-mi guvernez sentimentele, sa pun limite curiozității și mă simt bine așa. Consider că tot farmecul așteptării întrece cu mult devoalarea, așa cum Blaga considera că un mister amplificat e mult mai revelator decât unul rezolvat. Trasul sforilor e o operațiune de mahala, care pe mine mă dezgustă și atunci când alții fac asta în numele meu, mă ajunge disperarea…
Drama Club e într-un concurs și așteptăm cuminți rezultatele. Numai spiritul provincial face ceea ce , de fapt, nu se face: devoalează.
Detest jocurile de culise și sforăriile mă dezgustă. Ca să se știe!
Baftă, Drama!
Secvențe din spectacolul “Croitorul” de Sl. Mrozek, pus pe scenă de Drama Club (A.T. Laurian), în premieră, la Festivalul de teatru pentru elevi, “Lyceum”, ediția a XIV a, Botoșani, 2010. Regia : Ovidiu Ivan și Mirela Nistor.
Fotografii de Răzvan Chirilă (elev, Laurian)
Comentarii recente