Îl face haina pe om???
Piesa lui Mrozek, Croitorul, e o meditație sumbră pe tema identității… cât din ce arătăm e valabil??? Cât suntem noi și cât din ce credem sau dorim să fim e REAL???
Am văzut, după spectacolul cu Drama Club, lume siderată că e un spectacol atipic… motive se vor tot găsi…că e sau nu tipic sau “Drama style”… E un spectacol…
S-a râs… s-a aplaudat… unii au căzut pe gânduri…alții au spus: E doar un spectacol…!
Un spectacol bun e acea alcătuiere de lumini și umbre care dă emoție estetică…
Cu entuziasmul puștimii de a IX a, Drama a reușit să creeze ILUZIA SPECTACOLULUI.
Domnițele ofuscate că hainele nu sunt substitut pentru minte, vor fi dezamăgite…
Ce sunt hainele? Identități ale unora, în pielea altora… Oribil!
Drama e intens reflexivă! Bravo, Drama!
Mulțumim, Răzvan Chirilă pentru fotografiile unui ochi de artist!
Drama Club, vise, și altele (Drama 10 ani)
De câte ori mă simt neputincioasă în legătură cu Drama Club, de câte ori îi văd confecționându-și rochii din plasă de țânțari și măști de făină, de atâtea ori îmi doresc să ajung vreun Mecena să am ceva bani pe care să-i “toc” astfel, sponsorizând cultura într-un liceu ca Laurianul, să le pun la dispoziție tot ce poate fi mai frumos: costume, decoruri, muzică, lumini, regizori bine plătiți, motivați, pe bună dreptate și de un minim câștig, nu numai de amorul artei…
(repetiție la Frumoasa fara trup, 2009)
Sunt vise, desigur și, cu meseria pe care cândva mi-am ales-o, crezând că e suficient să modelez oamenii, și să-i fac să vină spre cultură, ei bine, cu MESERIA ASTA asta n-o sa am niciodată bani pentru Drama…
Mi se rupe inima când îi văd cum caută, cum rabdă, cum se luptă cu toate prejudecățile vremurilor acestora…
(Balul bobocilor , 2007)
Copii fiind, mă urmează ca orbeții într-un vis pe care l-am preluat și eu și care-i termină cu nenumărați “dacă”…
(Ferma Animalelor)
Dincolo de bani, mai e ceva: unii sunt instruiți numai pentru premii! Sunt licee care fac nevroză dacă nu au numai PREMII… Noi, cei care mai suntem ( încă) în Laurian, punem accent pe FORMARE, nu neapărat pe rezultate. De asta suntem mai uniți ca alții și privim premiile destul de suspect. Nu înseamnă că nu avem premii, ori că nu le dorim…
Doar că, știți voi, PREMIILE NU SUNT TOTUL! Poți fi plin de premii și gol ca o tablă pe dinăuntru. Premiile sună a dogit, asta e, așa cum nota 10 sună, de cele mai multe ori, suspect…
(Ema , Andra și Jo)
(Ema Done)
(Alex Sîrbu în Frumoasa fără trup)
(Manuela Pricop)
(Alex Sîrbu și Andrada Corlat)
Drama Club – premiera 2010
În fiecare an, Drama Club pune în scenă un nou spectacol. Anul acesta va fi mai dificil pentru că trupa e primenită, sunt mulți elevi de a IX a și ei încă nu au urcat pe scenă. Anul acesta, la festivalul Lyceum de la Botoșani vor prezenta o adaptare după Croitorul de Slawomir Mrozek. BAFTĂ!
Aici, Drama veche, pour les connaisseurs!
Manole, Manole, meștere Manole, zidul rău mă strânge, inimioara-mi frânge!! (10 ani de Drama Club)!
În istoria unul liceu există momente aurorale, momente care-l propulsează cumva, după câte o perioadă de stagnare. Cred că e valabil pentru orice instituție, pentru un popor… Momente în care toate condițiile sunt întrunite și totul reîncepe să meargă… După un șir de stagnări, momentele aurorale se brodează cu o așa de mare forță, încât aproape întotdeauna uităm cine a făcut începutul, cine s-a angajat mai tare, cine a trudit mai mult. Lucrurile se apucă pur și simplu să meargă și rotițele dau un sunet bun, un sunet cu care te trezești dimineața și-ți spui că e totul în ordine…
Adi Tapciuc și Vicu Buzac (Visul unei nopți de vară)
Nu voi putea ști niciodată câtă prestanță a adus Drama Club Laurianului, poate știți voi, cei care mai treceți pe aici, să spuneți. Eu nu văd decât vitrina cu trofee (care puteau fi mai multe dacă ar fi fost bani de mai multă participare!), fotografiile și filmările de la spectacole, și, mai ales cel mai tare îmi actualizez perioade ca aceasta, de dinaintea unei premiere, când timpul se lăbărțează cu silă și parcă nimic nu mai merge.
(Oameni ai nimănui)
Drama Club, unul din segmentele care, alături de celelalte, a dat enorm de multă imagine Laurianului… Merita un fel de instituționalizare, dacă vreți.
(Iulian Hostiuc - Oameni ai nimănui)
Drama s-a identificat cu Laurianul și a promovat Laurianul
(Oameni ai nimănui - afiș)
Dar situația trupei de teatru Drama Club e , în mic, situația culturii ca instituționalizare, în mare, la nivelul acestui popor… Dacă pentru fotbal se mai găsesc bani, pentru cultură ei vin cu forcepsul… Nici nu mai știu ce ministru e acum la cultură…nici nu mă interesează, toți au fost la fel de anonimi sau, dacă au avut un nume înainte de a fi miniștri, s-au anonimizat după…
(Ferma animalelor)
(la Balul Bobocilor 2007)
(Oameni ai nimănui)
(Frumoasa fără trup)
PS Fac apel la toți foștii dramiști, acum cu facultatea terminată, dacă au cum să ajute, am avea enormă nevoie de bani pentru spectacolul în curs plus deplasarea la Iași din luna iunie!!!! Luați legătura cu mine, aici, pe blog ori pe adresa mea de mail, care o știți!
Alexandru Mihai Sîrbu
Notă:
Conţinutul iniţial al acestui articol nu mai are relevanţă, Drama Club RĂMÂNE LA LOCUL EI, în săliţa de la Şcoala 5!!! Săliţă pe care o va renova şi personaliza cum doreşte!
Să le dorim succes la spectacol!!!!
Aşteptăm sponsori pentru Drama Club!!!!
La noi…
Spitalele din România!
(pictură de Mihaela Paraschivu. Iți mulțumesc, dragă Mihaela!)
Neşansa de a te îmbolnăvi în România…
Să descriem un spital, o secție, un salon…
Ce spui de următoarele cuvinte, în ”brainstorming”: GÂNDACI, MIZERIE, DOCTORI NEPUTINCIOȘI, ASISTENTE CARE AȘTEAPTĂ, INFIRMIERE NERVOASE CĂ TREBUIE SĂ-ȘI FACĂ TREABA, MÂNCARE DE TIP ”LĂTURI”, becuri care pâlpâie…
Dacă vrei să i se facă bolnavului tău o injecție banală… ei bine, cumpără: seringă, ser fiziologic, vată, ace, dacă trebuie, feșe, apoi ”din alea de băgat în venă”, cumpără-i mâncare,
mituiește infirmiera, doctorul, asistenta,
roagă-te de toți…poate cine știe
poate îl/o salvează cumva
nu pentru că ĂSTA E CREZUL LOR
ci pentru că te cunosc
te apreciază
te admiră
pentru că ai ”pile”
pentru că…plătești
pentru că TU plătești întotdeauna
pentru că plătești în locul sistemului
pentru că sistemul doarme
sforăie
visează
La noi, o, da, sunt codri verzi de brad…
la noi sistemul visează
cum o să fie
când el va fi
UN VISĂTOR PERFECT
cum o să fie când el va deveni
MAESTRUL MORȚII
ce frumos va fi
ce mănoase câmpurile sale…
Afișe peste tot, portocalii, violete…sigur
bătrâna aceea care venise cu fractură de femur, boală perfect curabilă oriunde în lume, boală mortală aici…
ai bani de proteză, întreabă doctorul ortoped, nu am , maică, de unde să am?
păi, spune ortopedul, vinde și matale ceva , vaca, de pildă..
Păi nu am vacă, maică! zice ea…of, mă doare! Atunci, spune ortopedul, du-te maică, acasă, nu avem ce-ți face, costă mulți bani o proteză…
Bătrâna s-a dus să moară, desigur…acasă se moare mai bine…nu mai plătesc urmașii transportul…
Uite-i la Tv cum se mai interesează de soarta noastră, cât de buni vorbitori mai sunt, ce minunat le șade…
obsedați cum sunt cu toții de funcții, de funcții…
Oamenii mor cu zile în spitalele din România
e strigătul disperat și nătâng
al uni (încă) trăitor de pe blog
oamenii mor
cu zilele-n traistă
SPERÂND…
Desigur!
(Mark Ryden)
Valoarea la români contează cât stă o muscă pe o firmitură de pâine, ca să nu folosesc o comparație mai scabroasă… De aceea, românii au inventat un surogat de valoare: DIPLOMELE… Azi am găsit pe vremelnicul meu birou încă o diplomă… Ea nu atestă absolut nimic, e doar formă goală, așa cum forme fără fond sunt toate pe la noi, dar e…o DIPLOMĂ!! Cine știe, poate ajută la dosarul pentru gradație de merit, gradație care acum se dă pe sub mână cum se dădeau, cândva, volumele cu Cel mai iubit dintre pământeni pe sub tejghea…
În marea și tarea reformă din învățământul românesc de azi singura schimbare palpabilă e sub forma diplomelor… Diplome pentru ORICE… diplome de participare, diplome de excelență, diplome de una diplome de alta…peste tot numai diplome… Nici nu mai contează altceva, nu contează dacă a avut vreun impact activitatea ta…dacă a folosit la ceva, contează doar dacă ai obținut o diplomă… mania asta a premiului I si a diplomelor a devenit principala, dacă nu singura motivație a românilor…
A înlocuit statul la coadă, a surclasat nechezolul, a stimulat secreția de hormoni, a devenit scop în sine… Sfânta Diplomă!!!
De fiecare dată când ies din livada mea încep palpitaţiile. (Cristian Bădiliță)
Cristian Bădiliță a oferit un interviu unui ziar din Teleorman, Opinia Teleormanului. Nu știu cum e ziarul, dar interviul e incendiar și merită să-l citiți!!!
Cristian Bădiliţă -” Mârlanul a ajuns la putere votat de semenii lui. Nu trebuie să ne ascundem după deget. Mitocanul e omniprezent în România, nu doar „la putere”. Deşi nu fumez, de fiecare dată când ajung în România îmi cumpăr un pachet de ţigări. Pentru că ştiu ce mă aşteaptă. De fiecare dată când ies din livada mea încep palpitaţiile. Trebuie să intru la poştă: prevăd că funcţionara se va răsti la mine fără să-mi dea nici măcar bună ziua şi că eu voi fi obligat să o pun la punct; prevăd că şoferul de taxi ori de motocar va pune manele la maximum şi că iarăşi va trebui să intervin; prevăd că duduia de la casa de schimb îmi va cere, ilegal şi pe un ton securistic, buletinul de identitate pentru un banal schimb valutar şi aşa mai departe. România e un infern cu foarte puţine oaze de bună dispoziţie. Bine, o să mi se spună: nici Occidentul nu-i paradis. Da, dar nici iad nu e! Cât despre zicerea lui Dan C. Mihăilescu: l-aş întreba cum susţine el, în mod concret, această „idee românească”? El a devenit omul unui grup de presiune sectar. Ideea românească (şi eu cred cu adevărat în ea, altfel n-aş trăi în Franţa scriind zeci de cărţi pentru România) înseamnă: competenţă la nivel internaţioanl, bun simţ, educaţie, cinste intelectuală, dar mai ales respect faţă de adevăratele valori româneşti, trecute ori prezente. Adevăratele valori! Nu aceste surogate care ocupă de câţiva ani scena publică.”
Un gând pentru Andra
Așa e jocul… începe cu un foșnet ușor, apoi, din senin, frunzele se aud ca niște plăcuțe de metal bătând stins in dreptul inimii... Apoi vine așa, ca o boare cu miros de cozonaci și de fructe uscate. Nu se aud sunete, doar vântul cel de vară ascunzând câte un pui de arșiță. Te întrebi cât mai e și apoi te plictisești de întrebări și-ți spui, la naiba, fie ce-o fi, până la urmă o să fie bine! te anesteziezi ușor cu mirosul Luncii și tresari la câte o groapă din asfalt… ducă-se… până la urmă trebuie făcut ceva! te apuci de ceva-ul acela și vezi că începe să-ți placă. Regula cea mai strictă e să lași totul să curgă și să nu te uiți în urmă!!!
Octombrie te așteaptă!
DeviantART-iștii
Pe site-ul DeviantART poți găsi, ca într-un sipet, de toate… de la fotografii modificate, la experimente artistice de elită, de la obsesiile vârstei tinere, pline de cranii pe care ei oricum nu le percep decât ca decor, până la subtile colaje și grafică. E o mare de “devianți” , de deviații, de încercări uimitoare. Până la urmă, încercarea e totul.
Dau, absolut întâmplător peste arta unui tânăr care se ipostaziază în personajele sale… Mitologia tânărului care-și spune REVOLVER WINDS e plină de o lume …ascuțită, dar purificată grafic prin trimiterile la ilustrații didactice de epocă.
Seara de lectură: “Scaunele” de Eugen Ionesco
(colaje fotografice de Karen Knorr. Thanks, dear Karen!)
Nu ne mai amintim pe câte scaune am stat, aşteptând să ni se întâmple ceva important. Nu ne mai amintim şi n-o să ne amintim pururi câte scaune am oferit cunoscuţilor, de câte ori i-am invitat să se aşeze, pe câte scaune am sorbit cafeaua, pe câte am plâns, disperaţi, pe câte scaune de autobuz am sperat, pe câte am stat, mistuiţi de tristeţe, când reveneam de la câte un eşec peronal, pe câte am înlemnit de spaimă, pe câte scaune am trăit splendoarea, pe câte ne-am rezemat buimaci, pe câte ne-am lăsat, făcându-ni-se rău, de pe câte am picat, când eram mici, pe câte ne-am cocoţat, mai mari fiind, jinduind la funcţii fără sens, de câte ne-am împiedicat, lovindu-ne cu putere, de câte am râs…
Scaunele ne însoţesc pretutindeni sub o formă sau alta, ele sunt aceleaşi, egale cu sine, noi ne schimbăm, încercând să ne oferim justificări. Marii creatori sunt aşa de importanţi tocmai pentru că ei surprind eul nostru profund, esenţa. Iată, la Ionesco, un om îşi deplânge neputinţele, într-o jelanie ipocrită. Desigur, victima şi călăul sunt interesante DOAR ÎMPREUNĂ. Altfel, luate separat, şi una şi alta nu sunt decât nişte figuri triste şi penibile. Victima din “Scaunele” e chiar speranţa. Nu atât figura impasibilă a Împăratului e detestabilă în lipsa ei de umanitate (e şi aceasta!), cât mentalitatea Bătrânului, surprinsă atât de bine de Ionesco şi pe care am tot auzit-o la noi: acest lamento fără capăt, prin care o viaţă de la un capăt la altul eşuată tot caută justificări ÎN AFARĂ.
“(Zgomotul creşte, apoi se deschide larg uşa din fund, cu mare pompă; prin uşa deschisă nu vedem decît nimicul, dar o lumină foarte puternică invadează scena prin uşa cea mare şi prin ferestre, care, la sosirea împăratului invizibil, sînt intens luminate).
BĂTRÎNUL: Nu ştiu… Nu-mi vine să cred… nu, nu se poate… ba da… sau mi se pare… de necrezut… şi totuşi… da… da… e împăratul! Majestatea Sa împăratul! (Lumina care intră prin uşa deschisă şi prin ferestre a ajuns la intensitate maximă; e însă o lumină rece, goală; se mai aud încă zgomote care vor înceta brusc.)
BĂTRÎNA: Puişor… puişor… cine e?
BĂTRÎNUL: Ridicaţi-vă în picioare!… E Majestatea Sa împăratul! împăratul a venit la mine, la noi
acasă… Semiramida… îţi dai seama?
BĂTRÎNA, fără să înţeleagă: împăratul?… care-mpărat, puişor? (Brusc, înţelege.) Ah! da, împăratul! Majestate! Majestate! (înnebunită, face tot felul de reverenţe groteşti în neştire.) A venit la noi! A venit la noi!
BĂTRÎNUL, plîngînd de emoţie: Majestate! O! Majestatea mea!… mica mea, marea mea Majestate!… O! ce dar divin… ce vis minunat…
BĂTRÎNA (ca un ecou): Vis minunat… nunat…
BĂTRÎNUL, mulţimii invizibile: Doamnelor şi domnilor, ridicaţi-vă în picioare, preaiubitul nostru suveran, împăratul, se află în mijlocul nostru! Uraaa! Uraaa!
(Urcă pe scăunel; se ridică pe vîrfuri pentru a-l zări pe împărat; Bătrîna face acelaşi lucru.)
BĂTRÎNA: Uraaa! Uraaa! (Tropăituri.)
BĂTRÎNUL: Majestate!… Sînt aici!… Majestate! Mă auziţi? Mă vedeţi? Spuneţi-i Majestăţii Sale că sînt aici! Majestate! Majestate! Sînt aici, eu, servitorul Vostru cel mai devotat!…
BĂTRÎNA (tot ca un ecou): Servitorul Vostru cel mai devotat, Majestate!
BĂTRÎNUL: Servitorul Vostru, sclavul Vostru, hau! hau! cîinele Vostru, Majestate…
BĂTRÎNA, urlînd ca un cîine cu toată puterea: Hau!… hau!… hau!...
BĂTRÎNUL, frîngîndu-şi mîinile: Mă vedeţi? Răspundeţi, Sire!… Ah, vă zăresc, am zărit pentru o clipă augustul chip al Majestăţii Voastre… Fruntea Voastră sublimă… Da, am zărit-o în ciuda curtenilor care roiesc în jurul Vostru…
BĂTRÎNA: în ciuda curtenilor… aici sîntem, Majestate.
BĂTRÎNUL: Majestate! Majestate! Doamnelor şi domnilor, n-o lăsaţi pe Majestatea Sa în picioare…
Vedeţi, Majestatea mea, eu sînt singurul care are grijă de Voi, de sănătatea Voastră, eu sînt cel mai devotat supus al Vostru.
BĂTRÎNA (ecou): Cei mai devotaţi supuşi ai Majestăţii Voastre!
BĂTRÎNUL: Lăsaţi-mă să trec, doamnelor şi domnilor… cum să trec eu prin mulţimea asta?… trebuie neapărat să-i prezint Majestăţii Sale împăratul preaumilul meu omagiu… Lăsaţi-mă să trec…
BĂTRÎNA (ecou): Lăsaţi-l să treacă… lăsaţi-l să treacă… treacă… acă…
BĂTRÎNUL: Lăsaţi-mă să trec, da lăsaţi-mă odată să trec. (Disperat) Vai! oare voi ajunge vreodată pînă la el?
BĂTRÎNA (ecou): La el… la el…
BĂTRÎNUL: Inima mea şi-ntreaga mea fiinţă sînt la picioarele lui, dar roiul curtenilor îl înconjoară, vai! vai! vor să mă-mpiedice s-ajung pînă la el… Şi-au dat cu toţii seama că eu… oh!, ştiu eu ce ştiu… cunosc intrigile de la curte… Vor să mă ţină departe de Majestatea Voastră!
BĂTRÎNA: Potoleşte-te, puişor… Majestatea Sa te vede, te priveşte… uite, Majestatea Sa mi-a făcut cu ochiul… Majestatea Sa e cu noi!..
BĂTRÎNUL: Să i se dea împăratului locul cel mai bun… aproape de podium… să audă tot ce spune Oratorul.
BĂTRÎNA, urcată pe scăunel, ridicîndu-se pe vîrfuri, înălţîndu-şi capul cît poate, pentru a vedea mai bine: în sfîrşit se ocupă cineva şi de împărat.
BĂTRÎNUL: Slavă Domnului! (împăratului-) Sire… Rog pe Majestatea Voastră să aibă încredere.
Cel care stă lîngă Majestatea Voastră e un prieten de-al meu, e reprezentantul meu. (Urcat pe taburet, în vîrful picioarelor:) Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, copilaşii mei, vă implor…
BĂTRÎNA (ecou): Plor… plor…
BĂTRÎNUL: … Vreau să văd şi eu… daţi-vă puţin la o parte… aş vrea… privirea divină, figura impunătoare, coroana, aura Majestăţii Sale… Sire, binevoiţi să vă întoarceţi luminatul chip spre mine, umilul Vostru servitor… oh, atît de umil!… acum parcă văd ceva mai bine… da, pot distinge…
BĂTRÎNA (ecou): Acum distinge… distinge… stinge… inge…
BĂTRÎNUL: Sînt în culmea fericirii… n-am cuvinte să-mi exprim recunoştinţa fără margini… în casa mea prăpădită, o! Majestate! o! soare!… aici… chiar aici… în această casă unde, e-adevărat, sînt mareşal… dar în ierarhia armatei Voastre eu nu-s decît un biet mareşal de imobil…
BĂTRÎNA (ecou): Mareşal de imobil…
BĂTRÎNUL: Mă simt mîndru… mîndru şi smerit în acelaşi timp… aşa cum se cuvine… vai! sigur, sînt mareşal, puteam să am şi eu un loc la curtea imperială, aici mă ocup doar de-o curticică amărîtă… Majestate… eu… Majestate… mi-e greu să mă exprim… puteam avea… o groază de lucruri, o avere, dacă ştiam, dacă vroiam, dacă eu… dacă noi… iertaţi-mi emoţia, Majestate…
BĂTRÎNA: Vorbeşte la persoana a treia!
BĂTRÎNUL, lamentîndu-se: Binevoiască Majestatea Voastră să mă ierte! Pînă la urmă aţi venit care va să zică… eu nu mai îndrăzneam să sper… puteam să fim plecaţi de-acasă… o! mîntuitorule, în viaţa mea am îndurat atîta umilinţă…
BĂTRÎNA (ecou), plîngînd: … milinţă… milinţă…
BĂTRÎNUL: Am suferit mult la viaţa mea… Puteam să fiu şi eu ceva, acolo, dacă ştiam că pot conta pe sprijinul Majestăţii Voastre… eu n-am nici un sprijin… dacă nu veneaţi, totul era în zadar… Sire, sînteţi ultima mea şansă…
BĂTRÎNA (ecou): Ultima şansă… Sire… ultima ansă… ire… ansă…
BĂTRÎNUL: Am atras blestemul asupra prietenilor mei, asupra tuturor celor care m-au ajutat… Braţul spre mine întins, de fulger a fost secerat…
BĂTRÎNA (ecou): … braţul secerat… secerat… ce¬rat…
BĂTRÎNUL: Motive ca să fiu urît s-au găsit mereu din plin, nici unul însă ca să fiu iubit…
BĂTRÎNA: Da de unde, puişor, nu-i adevărat. Eu te iubesc, eu sînt mămica ta…
BĂTRÎNUL: Toţi duşmanii mei au fost răsplătiţi, toţi prietenii m-au trădat…
BĂTRÎNA (ecou): Prieteni… trădat… trădat…
BĂTRÎNUL: Mult rău mi-au mai făcut. M-au persecutat. Şi dacă mă plîngeam, tot lor li se dădea dreptate… Uneori am încercat să mă răzbun… n-am putut niciodată, niciodată n-am putut să mă răzbun… mi se făcea milă… nu vroiam să-l lovesc pe duşmanul căzut la pămînt, mereu am fost prea bun.
BĂTRÎNA (ecou): Prea bun, bun, bun, bun, bun…
BĂTRÎNUL: M-a învins propria mea milă…
BĂTRÎNA (ecou): Milă… milă… milă…
BĂTRÎNUL: Dar ei, ei nu ştiau ce-i mila. Eu înţepam uşor cu acul şi primeam în schimb lovituri de măciucă, de cuţit, de tun, îmi zdrobeau oasele…
BĂTRÎNA (ecou): … oasele… oasele… oasele…
BĂTRÎNUL: Eram dat la o parte, mă jefuiau, mă ucideau… Colecţionam dezastre, eram paratrăsnetul catastrofelor…
BĂTRÎNA (ecou): Paratrăsnet… catastrofe… paratrăsnet…
BĂTRÎNUL: Ca să mai uit, am vrut să fac sport, Majestate… alpinism… mi-au pus piedică şi-am alunecat… am vrut să urc scările şi mi-au şubrezit treptele… M-am prăbuşit… Am vrut să călătoresc, mi s-a refuzat paşaportul… Am vrut să trec rîul, mi-au tăiat punţile…
BĂTRÎNA (ecou): Tăiat punţile.
BĂTRÎNUL: Am vrut să trec Pirineii, iar Pirineii s-au topit.
BĂTRÎNA (ecou): Pirineii s-au topit… Putea să fie şi el, Majestate, la fel ca atîţia alţii, redactor şef, actor şef, doctor şef, Majestate, sau rege şef…
BĂTRÎNUL: Pe de altă parte, nimeni nu m-a băgat în seamă… nu mi s-au trimis niciodată invitaţii… Şi totuşi eu, ascultaţi ce vă spun, numai eu puteam salva omenirea, omenirea asta grav bolnavă. Majestatea Voastră ştie la fel de bine ca mine… păi da, puteam măcar s-o scutesc de nenorocirile care-o macină de-un sfert de veac încoace, dacă mi se oferea ocazia să-mi fac cunoscut mesajul; n-am încetat să sper că poate fi salvată, mai e încă timp, planul meu e gata… dar, fir-ar să fie!, mă exprim aşa de greu…
BĂTRÎNA, peste capetele invizibile: Lasă că vine Oratorul, o să vorbească el în locul tău. Majestatea Sa e aici… o să ascultăm, nu te mai frămînta, acum ai toate atuurile, lucrurile s-au schimbat, s-au schimbat…
BĂTRÎNUL: Să mă ierte Majestatea Voastră… ştiu că are o mulţime de alte griji… am fost umilit… Doamnelor şi domnilor, fiţi drăguţi şi daţi-vă un pic la o parte, nu-mi ascundeţi cu totul nasul Majestăţii Sale, vreau să văd cum strălucesc diamantele coroanei imperiale… Păi, dacă Majestatea Voastră a avut mărinimia să vină aici, sub acoperişul meu prăpădit, e tocmai fiindcă binevoieşte să se aplece asupra umilei mele persoane. Ce compensaţie formidabilă, Majestate! Iar dacă materialiceşte mă ridic pe vîrfurile picioarelor, nu din orgoliu o fac, ci doar ca să vă contemplu mai bine!... Sufleteşte, sînt cu totul şi cu totul la picioarele Voastre…
BĂTRÎNA, în hohote: La picioarele Voastre, Sire, la picioarele Voastre, la degetele picioarelor Voastre…
BĂTRÎNUL: Am avut şi rîie. Stăpînu m-a dat afară fiindcă nu-l salutam pe fi-su, un copil de ţîţă, şi nici pe calul lui. Am încasat şuturi în cur, dar toate astea, Sire, nu mai au nici o importanţă… din moment ce… Sire… Majestate… uitaţi-vă… sînt aici… aici…
BĂTRÎNA (ecou): Aici… aici… aici… aici… aici… aici…
BĂTRÎNUL: Din moment ce Majestatea Voastră este aici… din moment ce Majestatea Voastră va asculta mesajul meu… Numai că Oratorul trebuia să fie aici… Uite c-o face s-aştepte pe Majestatea Sa…
BĂTRÎNA: Să-l scuze Majestatea Sa. Vine. Vine imediat. Am vorbit cu el la telefon.
BĂTRÎNUL: Tare bună mai e Majestatea Sa! Majestatea Sa n-o să plece aşa, fără să fi ascultat pînă la capăt, fără să fi înţeles totul.
BĂTRÎNA (ecou): înţeles totul… ascultat… totul…
BĂTRÎNUL: O să vorbească el în numele meu… Eu nu pot… N-am talent… el are toate hârtiile, toate documentele…
BĂTRÎNA (ecou): Toate documentele…
BĂTRÎNUL: Puţină răbdare, Sire, vă implor… trebuie să vină…
BĂTRÎNA: Vine dintr-o clipă-ntr-alta.
BĂTRÎNUL, pentru ca împăratul să nu se impacienteze: Majestate, auziţi, eu am avut de mult revelaţia… aveam vreo patruzeci de ani… spun asta şi pentru dumneavoastră, doamnelor şi domnilor… într-o seară, după cină, înainte să mă duc la culcare, m-am aşezat ca de-obicei pe genunchii tatălui meu… mustăţile mele erau mai mari şi mai ascuţite ca ale lui… pieptul mai păros… părul îmi încărunţise deja, al lui era tot negru. Avea invitaţi la masă, oameni în toată firea, şi au izbucnit cu toţii în rîs, în rîs.
BĂTRÎNA (ecou): în rîs… în rîs…”
O lume din frânturi (Karl McKoy)
E făcută astfel lumea aceasta, încât să te amuze, să nu-i poți percepe decât frânturile nesemnificative ori, poate, câte una-două, mai însemnată…
Frântura OCHI, de pildă.
(compoziții mixte de Karl McKoy; Thanks, dear Karl!)
Ochiul se întâmplă să fie nu numai vehicul pentru cunoaștere, ci și poarta dindărătul căreia sufletul se ițește la Lume, deschizând-o discret și testându-i gustul de luceferi…
Astfel, o anatomie ciudată se instituie, odată ce OCHIUL preia conducerea. Capul devine un ochi uriaș, iar gura-un ochi însetat și flămând… inima e un ochi ce clipeşte ritmic, iar urechile sunt nişte ochi legaţi cu sârmă…
Cine mai poate şti ce fel de ochi are prin organe?
Ce sfori tainice ne leagă de ochii din stomac sau de ochii din plămâni?
Cine stă să măsoare câte cuvinte îşi spun ochii noştri sau ochii animalelor noastre?
Deşi pare absurdă, lumea din frânturi are o coerenţă anume şi ea e dată de putinţa de a vedea şi de a SE vedea pe sine…
Am asistat, nu demult, la un eveniment monden la care ochii aveau dinţi şi cuţite, fuseseră lipsiţi de frumosul dar al cunoaşterii şi mestecau hulpavi asistenţa… care se mistuia pe ea însăşi.
Altă dată ochii înnebuniseră de-a dreptul şi ieşiseră în drum fără motiv… neavând ei nimic în ei înşişi, mestecau din guri ştirbe şi scuipau seminţe peste tot.
Dar astea sunt doar câteva chestii pe care ochii le fac rău. În rest, ei se distrează cum pot, adunându-ne pe noi din frânturile existenţei.
Superba “leapșă” de la Gabilutza!
(Picturi de Jacub GagnonThanks!)
Gabilutza a realizat pe blogul său o imagine caldă a lumii, desprinsă de zațul nociv în care plutim noi câțiva și esențializată.
Regula jocului e clară, dai o definiție, apoi alegi un cuvânt din definiția ta și mergi mai departe! Preiau ultima frază a lui Gabilutza și încerc să o duc mai încolo.
”Mierea…dulcele rezultat al trudei sustinute a multora, din cupa de culoare, din mijlocul verdelui. Pe limba dulce, in suflet calda, picuri de soare, de flori si de zumzet, feerie armonioasa… Ce este FEERIA?”
…feeria e atunci când lași sufletul afară din cușca în care-și poartă povara… Ce este SUFLETUL?
…sufletul e un râu de lumină sau o apă stătută și rău mirositoare, depinde care suflet ți se revelă în abisul existenței de fiecare zi… Ce este ABISUL?
…abisul e arhitectura de cubulețe care ne determină viața aceasta, verde la început, apoi maroniu-roșcată la final… Ce este FINALUL?
…păi, finalul e punctul la care ți se întâmplă să te gândești toată viața și pe care, în cele din urmă, te prefaci că ai uitat să-l vezi… Ce e AI UITAT?
…ai uitat e un hău fără fund și e o construcție prin intermediul căreia creierul ne dă semn că nu mai e chiar mult… Ce e CREIERUL?
…creierul e o mașinărie fără scrupule, care se strică exact când ai mai mare nevoie de ea, care adoarme în crepuscul de zodii. Ce e ADOARME?
…adoarme e atunci când îți așezi mâinile sub cap și te gândești la luceferi. Ce sunt LUCEFERII?
...luceferii sunt niște himere uriașe pe care fiecare le caută toată viața, dar puțini sunt aleșii ce le găsesc cu adevărat. Ce e o HIMERĂ?
…o himeră e o iluzie cât casa, de care nu vrei să mai scapi, himerele sunt ielele, iar cine le vede moare nebun. Ce e NEBUN?
…nebun e opusul lui BUN, adică un bun cu aditivi alimentari. Ce e BUN?
...bun e doar Dumnezeu, restul suntem niște piticanii fără rost. Ce e ROST?
…rostul e atunci când, în fața morții fiind, îți spui că nu ai trăit degeaba. Ce e MOARTEA?
…moartea nu e capătul vieții, moartea e o feerie… CE E FEERIA?
…feeria e atunci când…
Trimit leapșa aceasta următorilor prieteni din blogroll: lui Beausergent, lui Zeffy, lui Merlinlx, lui Tetris, Dianei, lui Costin, Gabrielei, Gânditorului, lui Vania, lui Gabi, Bellei, Orei 25, Ștefanei, lui Paul, lui Iv cel naiv, lui Gigi, lui EXERGY, lui MB, Andrei, lui Dumitru
Clipe
Avusese dintotdeauna o relaţie anume cu timpul. Sigur, ar putea suna ca un clişeu, totuşi, chiar nu e! La momente importante ale vieţii lui i se întâmpla să-şi piardă ceasul ori, dacă nu-l pierdea, i se întâmpla să stea ceasul exact când ceva urât sau, dimpotrivă, solemn, se consuma. Cum zilele trecute inima lui nu mai vroia să bată normal, îşi privi cu atenţie ceasul de la mână. Sigur, cineva i-ar putea reproşa că, oricum era vechi, fusese dat de câteva ori la reparat, îşi trăise totul. Încercă chiar să-şi ia un puls, dar secundarul o luase INVERS, iar minutarul abia de se mai mişcase… Drăcie, îşi spuse înciudat, iar începe…
Îşi aminti apoi cum ceasul cu pendulă al părinţilor lui stătu CHIAR ÎN CLIPA ÎN CARE MAMA SA MURI. Măcar nenorocitul ăsta de la mână încă nu a stat, îşi spuse destul de optimist, apoi iar injură în gând industria de ceasuri… Afară cerul era întunecat şi Sărbătorile nu aveau cum să-l purifice. Până la urmă, îşi spuse, sărbătorile sunt în noi, nu în afara noastră. În el nu prea mai era loc de sărbători, se tot mira cum inima nu-l mai ascultă, iar medicii erau tot mai mulţi, mai prost pregătiţi şi mai perverşi. Trebuie să faci un credit, ca să mai ai zile, îşi spuse.
ŞI DACĂ NU AI CUM? ce faci atunci, măi Bâznaie, cum o dai şi de unde mai scoţi viaţă? Poate iei câteva clipe de la minister, poate îţi împrumuta preşedinţia… Surâse amar… Pe stâlpi, afişele electorale ale unui singur candidat incă nu fuseseră date jos, să le intre bine în cap, mama lor de retardaţi, cine îi conduce! Se uită cu scârbă la toate acestea, la timpul care îi juca acum feste, la mizeria de peste tot şi hotărî: trebuie să duc ceasul la reparat din nou! Cine ştie, poate că mai e o şansă…
Cîntec de EMIL BRUMARU
“Mi-au îmbătrînit mîinile
De stat degeaba cu săptămînile.
Palmele mi s-au asprit.
Nu mai știu să înghit
Apa din cana adîncă.
Totul mi se întîmplă
Parcă alături. Mă uit ca prin geam,
Sprijinit de sticla rece c-o tîmplă
Ce nici n-o mai am!”
(Foto: vechiul ceas al Laurianului, foto de Răzvan Chirilă)
SMS-uri la comandă
(sculptură de Felix Aftene)
E Paşti şi comanda de SMS-uri e în toi… Mă întreb ce face biata imaginaţie de e aşa o criză de urări… Pe site-uri sunt expuse mesaje de felicitare pentru toate ocaziile. Ce anume ne determină să le căutăm? Pe lângă că sunt stufoase, sună prost, arată rău, par scrise de nişte adolescenţi repetenţi mai sunt şi profund şi etern nesincere. Un “La mulţi ani!” arată mai bine decât frazeologia sinistră care începe cu “Lumina…”
Scrieţi cuvinte SIMPLE, SINCERE, FĂRĂ ARTIFICII INUTILE! Simplitatea e cea mai grea… Sofisticăreala e cea mai proastă alegere. Sărbători cu bine, dragii mei! Sănătoşi să fiţi!
(Felix Aftene, Măşti)
Poveste cu buha violetă
Imagine source: Stephanie Allison
În ţara cu BUHA VIOLETĂ, acum 2 zile tatălui meu îi trebuia un nou stimulator cardiac. Cel pe care i l-am cumpărat acum 10 ani expirase şi pulsul lui era tot mai slab. Aşa că m-am dus într-un renumit spital în întregime VIOLET de la Iaşi şi, după ce l-am plătit pe medic, l-am rugat să-l interneze pe tata şi să-i pună un alt stimulator… Medicul VIOLET mi-a spus CĂ NU ARE STIMULATOR. Ştim, i-am răspuns, tocmai de aceea tatăl meu a adunat bruma de la pensii şi a pus bani deoparte să-l cumpere. Doar VĂ ROG SĂ I-L IMPLANTAŢI, DOMNULE MEDIC ! Nu pot, zice ăla, că POLITICA SPITALULUI NOSTRU E SĂ NU IMPLANTĂM STIMULATOARE CUMPĂRATE DE CLIENŢI!!!!
Aşa că, vedeţi voi, am cerut referinţe LA UN ALT MEDIC, fără bani, doar cu un simplu telefon, l-am pus pe tata în maşină şi l-am dus LA O CLINICĂ PRIVATĂ DE CARDIOLOGIE DE LA BRAŞOV. Unde tata a şi fost operat.
Acum, ce se mai poate comenta??? Vă las pe voi şi mă semnez:
BUHA VIOLETĂ
Comentarii recente