Fusese născut pentru zbor

Stătea de câteva ore și încerca să priceapă… Cutremurul din Chile și profețiile mayașe îl întristau. Spuneau unii că însăși axa lumii s-ar fi mișcat, că Timpul, așa de linear și de insipid cum era, el însuși ar fi intrat în declin… Deși nu mai fumase de câțiva ani buni, simți nevoia să-și aprindă o țigara. Va să zică așa, Timpul va fi, în fine, învins! Cineva se gândise, iată, să-l scurteze, la urma urmei, nu mai conta! Era TERIBIL DE TÂRZIU!
Se uită pe perete. În fotografia de la nuntă îi surâdea o nevastă care acum nu-i mai sugera nimic. Atunci crezuse că o iubește și chiar poate că o iubise… Acum abia de mai dădea de ea prin casă, mirosul ei de cartofi prăjiți nu-l mai ispitea, nici mâinile ei uscățive, cu care-i turna ciorba, nu le mai sărutase de un deceniu… Fotografia de la nuntă era decolorată, așa retușată, cu florile acelea artificiale din mâna miresei… Buzele ei fuseseră vopsite de fotograf cu un roșu strident și, așa îndrăgostiți cum erau, păreau a fi niște clowni într-o comicărie ieftină.

…și totuși…
FUSESE NĂSCUT PENTRU ZBOR!

Fragmente amare de aripi se răspândiseră prin livadă. Niciodată nu le va mai aduna, erau risipite printre florile de cireș, stăteau agățate pe crengile mărului altoit. Vara începeau să se coacă merele mici , roșii și aromate, apoi toamna se coceau celelalte, de pe altoi…

Când toamna se instala comodă în burta vremurilor, pomul acela începea a sângera după merele de vară… ca și el, sângera în fiecare zi și nu-și mai simțea mâinile și nici picioarele…

Încă de mic, îl ustura în spate și, glumind, spunea colegilor de joacă că-l DOR ARIPILE… Ei râdeau, desigur, așa că trebui să se joace singur…

Zborul devenise obsesie și, când mânca, de pildă, prefera să nu se uite la nimeni, se uita în el însuși, la zborul lui, la visele lui…

Nevasta îl apostrofa deseori că nu e atent, că scapă mâncarea pe jos, că soarbe cu zgomot… niciodată nu o auzea…fusese născut pentru zbor, așa că mâncarea putea să scape pe jos cât poftea!

Nu se uita niciodată în ochii cuiva… când ești născut pentru zbor, trebuie să privești doar în sus… așa-i spusese nu știu ce Bătrână a Timpurilor cândva, când se agățase de gardul cu țepi de metal din curtea școlii și-și făcuse o rană cât se poate de urâtă… atunci o întâlnise, pentru prima dată pe Ea…pe Bătrâna Timpurilor…

Ea îi spusese despre profețiile mayașe și despre moartea timpului. Glumise pe sema lui, desigur și ea se amuză de cât de prostuc poate fi… Apoi îl sărută pe frunte și continuă să-i spună Povestea fără de Sfârșit, cu Timpul etern și cu cel linear și ireversibil, de parcă el ar fi înțeles ceva din sporovăiala ei absurdă.

Ceva neliniștitor se întâmplase însă, pe când Bătrâna își torcea profețiile… cum nu putea să o urmărească, în bolboroseala ei, putea doar să vadă cum trupul ei uscățiv se ridica ușor, levitând, și cum lumina filtrată de fereastra cumințită se aduna toată deasupra capului ei…
Zâmbi amar, poate că avusese, totuși, dreptate Bătrâna, poate că suntem cu toții duși!

Se născuse în Pești și nu putuse niciodată să priceapă de ce avea oroare de apă și de ce zborul îl atrăsese de când se știa…
Nevasta din tablou îi trimise, cu o voce blajină și calmă, mesajul capital al vieții ei: ”Să te întinzi și tu puțin după amiază, apoi mergem să facem cumpărăturile la Mall!” Dar el nu avea niciun chef de somnul de după amiază, cu atât mai puțin de cumpărăturile de la Mall… Axa lumii se mișcă, totuși, își spuse, câtă zădărnicie!

Undeva, prinsă între două lumi, pisica stelară prise a mieuna! Cât de târziu e totul, spuse, cât de absurd și târziu!
Și doar fusese născut pentru zbor! Cioatele de pe umeri îl mai dureau, la schimbarea vremii… Îndrăzni chiar să le scuture, ca și cum ar fi putut zbura. ”Nu uita să iei și castraveciori în oțet, dacă tot ieși!” șuieră nevasta și copiii începură să dea semne că vor plimbați…

(imagini source: Gabriel Pacheco; thanks, dear Gabriel!!!)