Bădiliţă, traducătorul
Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Curtea veche, 2010
Misia traducătorului şi a exegetului e cu siguranţă revelatoare şi altoindă, dacă mi se permite această formulare. Altoi nobil pe substanţa cuvântului dat şi creaţia poate să-şi înceapă mersul prin lume şi prin lumi. Ceva din seva de Creator a lui Bădiliţă se transmite traducătorului; nu e numai exerciţiul savant al limbii de la Începuturi, nu e numai mecanismul de oţel al gramaticii, nu e numai studiul variantelor, al celorlalte traduceri care contează; e toate acestea şi încă ceva: e cuvântul revelat, logosul ca şi intrare în matricea creaţiei: numai un creator, un obişnuit al cuvântului poate să perceapă fineţea mesajului şi, deopotrivă, sonoritatea fiecărei litere, muzica ei intimă.
Aşa cum Evanghelia după Ioan dă seamă despre „încarnarea logosului în istorie” (şi, prin urmare, în persoana lui Iisus), traducătorul dă seamă despre trecerea în istorie a fiinţei eterne a Cuvântului sacru. Distanţa dintre „la început” şi „întru început” ţine de opţiunea unei generaţii, a unei generaţii care rescrie aceeaşi Evanghelie, după „asemănarea sa cu Dumnezeu” (Nodul gordian). Ca şi evanghelistul care CONTEMPLĂ logosul în veşnicul preexistent („cuvântul suveran al evangheliei sale fiind „a vedea”, dincolo chiar de vizibil, a străpunge …ca vulturul ce-i va fi lui Ioan emblemă, opacitatea celor văzute pentru a pătrunde până la ceea ce nu e încă văzut, dar a face cu putinţă vizibilul întreg” – Andre Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Humanitas, 2003, p. 13), traducătorul VEDE dincolo de învelişul sonor al lumii cuvântului: logos creator, revelator, înfăptuitor.
Nu cred că exagerez dacă spun că Bădiliţă îşi asumă cu o trăire extremă acest rol, de exeget şi traducător întru creaţie.
(Foto : Liliana Grecu – lansare carte, 27 martie, 2010, Botoşani, Sala de marmură a Teatrului “M. Eminescu”)
Ca şi cum…
(pictură de Gabriel Pacheco)
Ca să traversezi marea de provincialism din târgul acesta din nordul Moldovei, trebuie să te comporţi CA ŞI CUM…
– ca şi cum ai fi orb şi ai fi surd, şi afară ar ploua continuu, şi tu nu ai vedea decât o singură lumină, cea din tine…
– ca şi cum te-ar bate pe spate Îngerul şi ţi-ar spune să nu fii îngrijorat, Învierea nu se amână, aşa cum tot anunţă ziarele…
– ca şi cum la poartă ar răsuna clinchetele de Crăciun în fiecare zi şi vestitorii s-ar aduna pentru bănuţi şi nuci…
– ca şi cum ai valora ceva şi ca şi cum cuiva chiar i-ar păsa de asta…
– ca şi cum ai scrie tot felul de chestii şi ca şi cum cineva chiar le-ar citi…
– ca şi cum ai vorbi la pereţii teatrului “M. Eminescu” şi nu cu directorii lui.
Astăzi am asistat la o mare reprezentaţie de provincialism. Spectacolul nostru a smuls aplauze cu forcepsul… aplauze chinuite, marcate de invidii subterane (spectatorii nefiind, majoritar, din Laurian, ci profesori si elevi “olimpici” de la toate şcolile şi liceele din judeţ). Spectacolul a ieşit binişor, în pofida contrelor tradiţionale puse de direcţiunea teatrului Eminescu, în pofida sictirului cu care ne tratează dl. Volin Costin. Tinerii actori ai Laurianului au repetat lecţia: “nu e suficient să fii bun, trebuie să te asemeni cu ceilalţi!”
Pentru că Alexandru Sârbu, frumosul idealist al Laurianului e amărât şi bolnav, decepţionat şi obosit, îi spun: Alexandru, NOI SUNTEM CU TINE! Laurianul e o familie, trebuie să răzbim cumva. Mereu am răzbit…
PS Dacă mai ajută la ceva şi pe cineva, anunţ, oficial, că ziarul elevilor din Laurian, ATLNews, şi-a reînceput apariţia cu o nouă serie.
Ziarul se poate citi şi pe blogul nou creat de Daniel Tremură.
Alt spectacol al Laurianului
Musical-ul “Laurian, Laurian”, regizat de elevul Alexandru Mihai SÂRBU, cu o participare de 90 de elevi. premiera a fost în octombrie, la Zilele liceului.
Mulţumim BT Fun pentru imagini!
Fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia (Cristian Bădiliţă)
(Sculptures by Philipe Jackson)
“Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie — o versiune actualizată la vremi — a unicei Evanghelii. Dacă s-ar respecta îndemnul lui Papini, Evanghelia n-ar mai fi Evanghelie, ci un fel de ghid turistic pentru Împărăţia cerurilor. Nu, fiecare generaţie trebuie să rescrie, după asemănarea sa cu Dumnezeu, aceeaşi unică Evanghelie!
*
A face cultură, revin, nu înseamnă a muri pe cruce. Pe de altă parte, nimeni nu s-a mîntuit citind doar Biblia. Nu se poate face cultură nici pe Golgota, nici pe Tabor. Dar fără cele două repere metafizice: suferinţă şi transfigurare, cultura îşi anulează sensul. Raskolnikov şi Mîşkin nu cunosc sensul acestui cuvînt omenesc, prea omenesc: cultură.
*
O altă etimologie a cuvîntului “păgîn”, mai captivantă, recunosc, decît cea consacrată, pe care am găsit-o în Introducere în latina biblică şi creştină a lui Olegario García de la Fuente: termenul ar fi fost impus de către soldaţi şi-i desemna pe cei rămaşi acasă, pe “civili”. Creştinii se considerau înregimentaţi în oastea Domnului — erau milites. Aşadar păgînii erau cei rămaşi în pagus, oamenii paşnici, “la casa lor”. Etimologie perfect catolică, întemeiată pe o teologie a faptei, justificată de spiritul misionar al acestei confesiuni.
*
Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, “citat” la tot pasul.
*
Să notez în acest caiet şi ce n-am făcut. S-ar aduna multe! De pildă, azi, n-am făcut nici greacă, nici spaniolă, nici dogmatică, deşi mi le propusesem. N-am mîncat dimineaţă, n-am tradus la latină. N-am vorbit cu nimeni. Şi nici măcar Oblomov nu sînt…
*
Un sociolog ar putea învăţă ceva din “statul la coadă”. Într-o societate civilizată nici nu se concepe ideea de “a te băga înainte”. “A sta la coadă” ţine de un fel de instinct elementar al bunului simţ. La noi, comunismul a inventat însă un tip special de “coadă”. Coada la pomană. Cine ajunge primul, acela pune mîna pe colac. Spune-i românului să aştepte cuviincios să-i vină rîndul şi ţi l-ai făcut duşman de moarte. Se simte agresat, rănit mortal în cea mai ascunsă şi preţioasă fibră a fiinţei sale.
Să zicem că un asemenea specimen “se bagă-n faţă”, iar ţie, ca om cu răbdarea măsurată (aştepţi deja, resemnat, de vreo două ceasuri) îţi sare ţandăra şi-l plesneşti. Prima reacţie nu vine din partea celui “atenţionat”, ci din partea celor care au aşteptat, şi ei, ca şi tine, două ceasuri ca să cumpere o pîine amărîtă sau vreun alt produs cît de cît comestibil. După ce, cu o clipă înainte, se zbîrliseră într-un glas la mişelul care încerca să-i tragă pe sfoară, acum se întorc cu aceeaşi furie împotriva ta, cel care ai izbucnit primul, reacţionînd, de fapt, aşa cum, în gînd, numai în gînd, eşti sigur că a reacţionat fiecare. Acum însă nesimţitul luat la palme s-a transformat în victimă. Brusc toată lumea îi ţine partea, compătimindu-l. Forţele se regrupează în jurul său. Babele încep să zbiere, matracucele ar fi în stare să-ţi înfigă ghearele în gît, bărbaţii iau o atitudine mai demnă, dar categorică: te-njură, te huiduie şi te scuipă, aşa, de la obraz, fără să aibă însă curajul să te-atingă. Unul mai al dracului te ameninţă cu poliţia, cu puşcăria, cu “statul la răcoare”. Din agent al dorinţei lor ascunse ai devenit brusc golanul indezirabil, “criminalul”, “securistul”, “destabilizatorul”… Şi în timp ce ei, oamenii de bună-credinţă, trecuţi prin şcoala vieţii, educaţi de doica activistă, te împroaşcă cu cele mai slinoase măscări, ba chiar îţi strecoară, pe furiş, şi cîţiva pumni între coaste, “victima”, culegîndu-se de pe jos, cu un rînjet dispreţuitor în colţul gurii, îşi umple sacoşele calm, fără nici o grabă, plăteşte şi, în cele din urmă, îmbrăţişînd cu privirea coada uriaşă, de cel puţin cincizeci de persoane, exclamă oarecum blazat: “Asta-i educaţia, dom’le, care l-a educat la şcoală! Halal educaţie…” Şi pleacă lăsînd în urmă o sută de ochi întunecaţi de o mare mîhnire. “
Extras din Nodul gordian, ediţia a III a, Curtea Veche, 2005.
Un popor acedic (Cristian Bădiliţă)
(pictura de Hugo Simberg: source)
“…românii au devenit un popor acedic. Acedia este “boala demonului de amiază”. Ea a fost perfect cântărită, măsurată şi definită de Părinţii pustiei, mai ales de Antonie şi de Evagrie: e un soi de lehamite metafizică. Călugărul acedic nu mai are chef să facă nimic, nici să se roage, nici să citească, nici să mediteze, nici măcar să mai creadă în Dumnezeu. Atins de această boală, plictisit în ultimul hal de tot şi de toate, Antonie primeşte totuşi un leac divin. Un înger, un dublu al său perfect, o ectoplasmă spirituală, se aşează în faţa chiliei sfântului şi începe să împletească un coş din trestii. O voce îi spune : “Să faci şi tu ca mine şi te vei vindeca”. Leacul acediei este, până la urmă lucrul artizanal. Pare anecdotic, dar, de fapt, e foarte serios. Rodin, bietul, sculpta de dimineaţa până seara ca să-şi învingă acedia. Uneori îmi spun că şi francezii, în general, sunt un popor acedic, care şi-a găsit leacul în câteva forme de civilizaţie pe care le-au şlefuit cum îşi şlefuia Brâncuşi capetele de copil. Un “acedic” francez atunci când pregăteşte o masă ţine seama nu numai de potrivirea sosurilor cu felul principal, de aşezarea tacâmurilor după ritualul sacrosanct al bunului gust, ci şi de repartizarea oaspeţilor în jurul mesei după culoarea ochilor (exagerez, fireşte, dar nu mult) sau de potrivirea vinului cu irizările lustrei din tavan ori cu intensitatea flăcărilor din şemineu. Francezii se vindecă prin civilizaţie, românii prin bancurile şi “deşteptăciunea” de o calitate destul de îndoilenică.
Acum, acedia fireşte că este început pentru toate. Ea este starea de haos (ontologic, psihologic, politic, dacă vrei) care precede cosmos-ul, rânduiala, creaţia. Liviu Rusu, un estetician uluitor de interesant, uitat azi, şi-ar fi putut intitula sistemul: potenţele acediei în creaţia literară. Părintele Bunge a scris pagini remarcabile despre acedie ca dizolvare a sufletului, înainte de trezire. Aşa cum monahul acedic nu se gândeşte la altceva decât la fuga din chilie şi la uitarea lui Dumnezeu (s-a săturat de călugărie ca dracul de tămâie) tot aşa am senzaţia, de fiecare dată când mă întorc în România, că românii s-au săturat de România şi de ei înşişi. Peste tot domneşte nemulţumirea, exprimată printr-o intonaţie specifică, agresivă, duşmănoasă, nepoliticoasă şi ura faţă de tot ce-i în preajmă. Nu întâmplător peste două milioane de compatrioţi umblă brambura prin Europa. Ce caută, săracii acedici ? Avere şi confort. Dar cu ce preţ! Iar ţara/chilia, unde mai devreme sau mai târziu, tot se vor întoarce, a reîncăput deja pe mâna ştim noi cui. Acum, leacul văd că a rămas tot în seama altora. Românii cred că intrarea în UE e leacul potrivit contra acediei naţionale. Se înşeală amarnic. Leacul se află în fiecare dintre ei şi în primul rând în gradul de cinste cu care îşi asumă fiecare boala. Dincolo de metaforă, acedia este o boală naţională concretă, iar vindecarea ei nu se poate realiza printr-un act politic, ci printr-o convertire de natură spirituală. “
Fragment din interviul realizat de Ştefan Colceriu 22 martie 2004, Bucureşti-Mont Saint Aignan
Vrabia din mine (Cristian Bădiliță)
(imagine source: Brisa Elisabeth)
Vrabia din mine a murit râzând
Vrabia din mine a murit râzând
Într-o primăvară aspră, ca aceasta,
când se varsă stelele-n pământ
când din nou îmi zămisleşte coasta
inima cu ciocul, albă, mi-a rănit
iar pe cicatrice doarme dus un înger
fără îndurare doarme dus un înger
gras, miop şi plictisit.
Vino tu şi-ţi pune buzele cu rouă
peste crucea mea de înserat,
fă cu sânge proaspăt la priveghi să plouă
şi-nveleşte-mă în giulgi curat
până când am să devin lumină,
aer sfânt sau pasăre cu dinţi
până când din omeneasca-mi faţă
zeci de ochi te vor privi fierbinţi,
vino tu, mireasă neîncepută,
să mă vindeci ori să mă ucizi,
intră blând în mine şi-mi alungă
dintre coaste vulturii gravizi.”
Cristian Bădiliță, Poeme pentru păsări și extratereștri, Ed. Curtea Veche, București, 2007
Se dedică acest poem: Gabrielei, lui Dumitru, lui Vania, Bellei, Dianei, lui Carmen, Lanternativei, Ștefanei și lui Mihai, lui eXergy, celei de-a 25 a oră, dragelor mele Mihaela și Caterina.
Cine e Cristian Bădiliță?
Azi elevii mei m-au întrebat: cine e Cristian Bădiliță?
Cristian Bădiliță este:
(Foto: Liliana Grecu)
1. Un fost laurian.
2. Un tânăr savant și talentat scriitor.
3. …încă legat de liceul lui printr-un subtil cordon ombilical…
Laurian, Cristi vine din Franța să te vadă:
la Teatrul Naţional din Bucureşti, 14 februarie 2010
Vorbitorii la eveniment au fost:
Cristian Bădiliţă, Laurenţiu Constantin Erbiceanu şi Francisca Băltăceanu. Actorul Victor Rebengiuc a lecturat trei fragmente proprii doar Evangheliei după Ioan. În preambulul lecturii marelui actor, Cristian Bădiliţă a citit, în greaca veche, primele cinci versete.
Trupul postum al cărții
Ca ORICE pe lumea asta, Cartea moare și ea… Moare în foc, moare dospind de mucegai, moare în lada cu vechituri, moare în raftul de bibliotecă, moare de moarte rea ori de moarte bună… dar moare…ca ORICE PE LUMEA ASTA.
Iata că am găsit pe net un recuperator de cărți moarte, un artist care sculptează în cărțile moarte, care le transformă, anulându-le misia, autorul, paginile chiar, anulându-le aproape întrutotul… făcând din ele mici jucărioare pe care le ții la vedere, în loc de bibelou… Relicve ale Cărții, nu știu dacă triste sau doar întristate. Relicvarii:
Ansambluri de cărți moarte și de moarte jucării dau ideea unor adevărate opere de artă barocă. Poetica fascinantă a jucăriilor vechi, aruncate prin cuferele din pod, îmbătrânite ele însele, în timp ce posesorii lor sunt deja bunici…
Straniul în care ele se situează, umplând spațiile mici ale cărților moarte cu simbolica trupului lor acum neputincios.
Fricile copilăriei cu monștrii care fură visele și le țintuiesc în dosul unor uși ruginite…
Păpuși care și-au pierdut rolul lor fundamental, acela de a trezi pofta ludică, stau acum, în aceste ”instalații” să aducă alte sensuri ideii de Timp și de Trecere.
Cartea însăși devine un fel de păpușă, îmbrăcată în pânză și culori, cu mărgele și steluțe agățate de fostele ei pagini, vine, așa transformată, să se adreseze, cu o ultimă suflare, derizoriului și ochiului, din carte cuvintele s-au șters.
Cuvintele tăiate au suferit o transformare la care nu se așteptau… au devenit frunze de cuvinte, crengi de cuvinte, ferestre de cuvinte… Cartea a devenit un obiect pe care îl admiri, desigur, cu o strângere de inimă.
Imaginile din carte au suferit și ele aceleași transformări… Astfel colate, ele dau alte sugestii și devin opere de artă.
Toate aceste interesante lucrușoare aparțin lui KAREN WHIMSY, thanks, dear Karen!!
Ultima vară cu Jar (2007)
Boala se pitulase în el pe tăcute, îl slăbise puțin la trup și noi credeam că e doar bătrânețea.
…de câte ori vine martie, mi-e cumplit de dor de Jar…
Atunci caut cu înfrigurare fotografii, încerc să înțeleg ceea ce ATUNCI mi se părea doar rutină sau amuzament…
Privirile lui, respirația, alergăturile, nestăvilita și necondiționata lui iubire…
Forța terapeutică a iubirii…
Le monde violet de m-me Benoit Basset
Violetul e culoarea sacralității, a seriozității, a divinității, a melancoliei. Nu are nicio conotație negativă, și totuși…
(Images source: Benoit Basset. GRAND MERCI, CHERE MARIE!)
La baza lumii lui Marie Paule stă substanța violetă. Grâul se nutrește din țărâna violetă, Creatorul este, în viziunea pictoriței, o mare umbră care și-a întins lenjeria nopții la uscat pe cerul negru cu sclipirile colorate ale blocurilor.
Apoi, după ce și-a desăvârșit Opera, și-a pus ochelarii și a construit oamenii…
Cumva, oamenii nu i-a construit ÎNTRU TOTUL după chipul și asemănarea Sa, ci, mai degrabă, după faptele și chicotele lor, după gândurile lor. Chiar! Dar dacă Marele Creator ne-ar fi alcătuit în funcție de temerile noastre, de invidiile noastre, de urile noastre, de durerile noastre? dar dacă, până la urmă, ceea ce râmâne din noi, ESENȚA, e tot ceea ce suntem: o caricatură??
În lumea lui Marie Paule oamenii au guri invers proporționale cu poftele lor, au coafuri și podoabe invers proporționale cu aspirațiile lor, au veșminte VIOLETE, PE MĂSURA PERVERSITĂȚII LOR! Ei se nutresc cu mâncare VIOLETĂ, ca să-și hrănescă ambițiile demente…
În lumea barocă a pictoriței, tăinuitorii (desigur îmbrăcați cu ceva VIOLET!) , legiuitorii, sofisticații și inițiatorii se mișcă asemeni păpușilor de catifea, cu agilitate și dând impresia că sunt și ei oameni.
Până și Moș Crăciun are o ”umbră” VIOLETĂ, până și el devine doar o MARIONETĂ… Căci, în lumea de care vorbim, VIOLETUL MANIPULEAZĂ, se situează în dosul tuturor, dar e este cel mai relevant.
Banii, au și ei culoarea VIOLETĂ, sunt stropiți cu cerneala tuturor posibilităților. E o lume a OFERTELOR, a seducției, o lume a DULCIURILOR de toate gradele de violet: rezistă-i dacă poți!
Când inițiatorul e din zona VIOLETĂ, miresa nu mai poate rezista, ea va ceda!
Ori mireasa nu e totdeauna o femeie…Mireasa poate fi…o ȚARĂ, un continent, o IDEE! Va sfârși prin a cădea în PLASA VIOLETĂ:
Și apoi?Ce mai rămâne decât o scalvie eternă? O noapte violetă…
Câți de ”va urma” mai putem număra? Câte jocuri de culise?
Ce substanțe VIOLETE se vor mai amesteca în cupa farmaciilor nopții?
…pentru ca, finalmente, să aflăm că am luptat o luptă nedreaptă, în care ne-am situat, de la început, drept victime pe o câmpie violetă?
Le violet est la couleur du sacré, de la sériosité, de la divinité, de la mélancolie. Cette couleur n’a aucune connotation négative, et tout de même…
Au centre du monde de Marie Paule reste la substance violette. Le blé se nurisse avec la poussière violette. Le Créateur est, dans la vision de la femme peintre, un grand ombre qui a étalé à sécher la lingerie de la nuit sur le ciel noir avec les éclairs des immeubles.
Ensuite, après avoir accompli son œuvre, il a mis ses lunettes et il a construit les gens.
Il n’a pas construit les gens strictement d’après Son image, mais plutôt d’après leurs faits et leurs éclats de rire,d`après leurs penssées. Voilà ! Et si le Grand Createur nous aurait fait en fonction de nos peurs, de nos envies, de nos haines, de nos douleurs ? Et si, en définitif,ce qu`il reste de nous, L’ESSENCE, tout ce qu’on est n`est qu` une caricature ??
Dans le monde de Marie Paule les gens ont les bouches inversement proportionnelles à leur envie, ils ont des coiffures et des vêtements inversement proportionnelles à leurs aspirations, ils ont des vêtements VIOLETS à la mesure de leurs perversité ! Ils se nourrissent avec des aliments violets pour nourrir leur ambitions démentes…
Dans le monde baroque de l`artiste, les receleurs (bien sur, vêtés en violet), les législatifs, les sophistiqués et les initiateurs se deplacent tel les poupées de velours, avec agilité et en donnant l’impression d’être, eux aussi, des gens.
Même Père Noël à un ombre VIOLET, jusqu’à ce qu’il devienne seulement une MARIONETTE… car dans le monde dont on parle, LE VIOLET MANIPULE, il se situe dans le derrière de tous, mais il est le plus pertinente.
L’argent est lui aussi VIOLET, il est aspergé avec l’encre de toutes les possibilités. C’est un monde des TENTATIONS, de la séduction, un monde des BOMBONS colorés en nuances variées de violet : résistes-y, si tu peux !
Quand l’initiateur se situe dans la zone VIOLETTE, la mariée ne peut plus résister, elle cédera.
Or, la mariée n’est pas toujours une femme. La mariée peut être un pays, un continent, une idée ! Elle finira par tomber dans le FILET VIOLET : et alors ? Qu’est ce qu’il reste sinon un éternel esclavage ? Une éternelle nuit.
Combien de « a suivre » est ce qu’on peut encore compter ? Combien de jeux de coulisses ?
Quelles substances violettes mélangeront dans la coupe des pharmacies de la nuit ?
… pour que finalement, on entende qu’on a lutté une lutte injuste, ou on s’est situé, dès le début, en tel que victimes sur un champ violet.
Je remercie a ANDRA pour la traduction de mon texte!
NOTĂ: PE ORICE LINK ALBASTRU VEI APĂSA, O LUME ȚI SE VA DESCHIDE!!
Suntem un neam de (z)eroi tv!
Postul de televiuziune OTV (zero tv, în traducerea multora!) știe următoarele:
1. Că nu e un post profesionist, DAR CUI, AICI, PE PLAIURILE MIORITICE ÎI TREBUIE PROFESIONALISM??
(Imagine source: Benoit Basset. Merci, chere Marie Paule!!)
2. Că e o televiziune de cartier, care are drept singur obiectiv, scoaterea în față a mizeriei umane, a lăturilor existenței.
3. Că singura ei motivație de A FI e BANUL obținut de realizatori, nu educând, ci tâmpind un popor.
4. Că nu trezește în cei care o privesc decât instinctele primare, încurajând mahalaua, prostul gust, stupiditatea.
5. Zero tv știe deja foarte bine că UN POPOR PROST, fără identitate, E MAI UȘOR DE GUVERNAT!
6. Zero tv ȘTIE DEJA că, manipulând și diseminând neamprostia, nu face decât să-și asigure cât mai mult (și mai prost!) public plătitor. Zero tv pune un umăr (era să zic fund) solid la distrugerea noastră!
7. Televiziunea de cartier( ca și primarii de cartier, ca și președinții de cartier, ca și generalii de cartier, ca și academicienii de cartier, ca și patapievicii de cartier, ca și liicenii de cartier) știe că are (au) au o singură, istorică, șansă: SĂ TACĂ! dar nu o va (vor) folosi și… se vor aduna să se admire… ”bulgăroi cu ceafa groasă…grecotei cu nas subțire”…
8. Zero tv ȘTIE, dar noi încă nu știm, că e suficient să manipulezi această imensă masă de manevră care se numește, eufemistic, POPOR, și succesul lui X în alegeri va fi garantat!
9. Zero tv știe că puterea e meandrică, doar prostia e eternă. Ea, televiziunea de cartier MIZEAZĂ PE ULTIMA!
DAN DIACONESCU, BRAVA!!!
Pentru înțelegerea mesajului acestui post, vă rog să ascultați următoarea melodie:
Chilian, Suntem un neam de eroi (porunca a zecea)
Se dedică această postare: Ștefanei Sava, lui Ioan Usca, lui eXergy, pentru Belle, pentru Ora 25, și, în general, tuturor celor care aderă la amărăciunea mea!
Blogurile mele, dragele de ele…
Deși figurează în dreapta paginii mele, blogurile mele sunt luate in seamă doar de laurieni (Notă: laurienii sunt acele persoane simpatice ce slujesc sau vizitează Colegiul Național ”A.T. Laurian” din Botoșani).
De aceea vă propun să le vizitați, mai cu seamă după niște postări noi.
(Bunică admirând laurienii!!! Foto: Răzvan Chirilă)
Iată excelenta activitate a colegei mele , Gabriela Tanasă, și superbele fotografii ale lui răzvan Chirilă pe blogul liceului. Apoi fotografiile celor de la Drama Club (trupa de teatru a liceului) cu Florin Piersic, pe blogul DRAMA CLUB.
Apoi vă propun blogul pe care l-am creat în memoria profesorului meu de lingvistică de la Universitatea ”Al. I. Cuza” , Iași, dl. Dumitru Irimia.
La Blogul revistei SARMIS, pe care o tipăresc în fiecare an nu am mai scris de mult…dar o sa reiau această ocupațiune…
Vania, defenestrând…
Cum Natașa nu-l mai asculta și plecă de nebună să-și ia singură din frigider porția de lapte, Vania se scărpină îndelung în cap (noul șampon îl cam sâcâia!) și-și spuse, înjurând în gând pe tovarășul plutonier major Onici, cum că viața fără Ze List e nedreaptă și că nimic, dar absolut nimic, afară, poate de o votcă-două, nu mai are sens!
Descurajat și lipsit de acea forță elementară de a continua, varsător convins, aruncat deasupra zodiei de o soartă nedreaptă, Vania se bucură în sine-i… Până la urmă nu e chiar așa de rău, de pildă, m-aș … DEFENESTRA!!!!
Astfel, fraierii din blogosferă vor sări în ajutor și cine știe, poate chiar voi revoluționa Ze Listu M-sii!!
Vania scria, de fapt, tare bine! Ca orice jumate român-jumate rus, Vania era talentat și ținea vreo două-trei bloguri deodată, talentul enervându-l peste măsură și debordând…
Oricât s-ar mira unele doamnele profesoare de limba și literatura română, talentul poate deveni extrem de enervant și Vania știa asta mai mult ca orișicine!
Uneori, lipsit de vreo finalitate anume, talentul se adună ca o ploaie de vară și curge pe burlanele înfundate până când se impregnează de toată mizeria lumii, apoi adastă. Vania își frecționă asiduu chelia (al naibii șampon!!!) și-și spuse cu amărciune: ”Cum viitorul nu-şi iţeşte de nicăieri făgăduinţe de mai bine, ternul părând definitiv instaurat, am decis ca luni, 15 martie a. c., la o oră de maximă audienţă, să-mi pun capăt zilelor prin defenestrare.”
Cum defenstrarea se apropia, își luă o tensiune, își scrise testamentul, apoi se duse la Papa -Cafe, să bea o votcă.
Stătea așa, hamletian, cu votca în mâna dreaptă, privind în zarea fără de margini cât de murdar era paharul… A FI SAU, LA NAIBA, A NU MAI FI DECÂT…
…un nume in ZeList…
Până la urmă, Vania se lăsă înduioșat mai puțin de viața asta absurdă, cât de mieunatul Natașei, pe care îl putea auzi de la mii de kilometri, pentru că Natașa și el erau extrem de empatici.
La naiba cu ZeListu ăsta, își spuse, până la urmă contează doar că o gașcă de prieteni sunt aici, în capul și pe blogu meu!!! Restul, doar mofturi, inventate de ăștia din Blogosferă, ca să moară de ciudă ăia de la președinție!!!
PS pe fiecare sintagmă albastră de vei apăsa, o lume ți se va dechide!
(Imagini: source: Mikey Welsh; thanks, dear Mikey!!!)
Croncăneli (gând)
Păsările au ceva fascinant în ele și nu e numai zborul. Și nu sunt numai penele mai mult sau mai puțin frumos colorate. Poate că de la ochi li se trage fascinul, nu știu.
Își scutură de praf haina cea roasă și se așeză pe banca de pe care verdele se scorojise demult și acum se târa, în dâre frunzoase, către final. Păsările m-au uimit dintotdeauna, își spuse, de pildă… de unde știu ele să anunțe vremea, ori vreo nenorocire? Cred că m-am tâmpit, își spuse, întotdeauna îmi pun întrebări tâmpite și acum nu mă abat de la normă.
Se răsuci pe bancă în direcția unui croncănit și stătu așa să-l asculte, ca pe ceva cu totul special. Nu era decât o cioară beteagă, o eternă cioară cu penele de-un negru-lucios, cu pliscul acela care, când mânca, ori se supăra, făcea ca toaca unui călugăr abia trezit din somn.
Cât poate să protesteze, își spuse, câtă forță degajă întreaga ei jelanie neagră. Dincolo, peste deal, liniștea deveni o haină maronie, uitată de un școlar indolent la colțul sălii de clasă. Pasărea își scutură aripile și-și însoți revolta de câteva cârâituri cu sonorități umane; părea, acum, o țață fără noimă, care se întreabă într-una despre viețile celorlalți, uitând, desigur, de viața ei nenorocită și ternă. Uscățivă și, cu siguranță, depășită de vreme, pasărea făcu o mișcare bruscă și veni foarte aproape de el.
Cum n-o mai putea vedea în întregime, rămase întors pe jumătate și i se păru acum stilizată, redusă la esență. Și esența pe care o percepu nu-i dădu un sentiment mai bun, dimpotrivă. O căldură ciudată îl cuprinse, și își simți inima bătându-i neregulat. Mâinile îi amorțiră și buzele se răciră. De nu aș aluneca iar, își spuse, de nu ar începe să mă învăluie…
La chemarea ei uscată, prinseră a răspunde câteva mai tinere, din copacul de pe deal…
Urechile îi vâjâiau și crezu că o să cadă, dar căldura aceea intensă se opri brusc și văzu limpede…
Văzu dealul și crengile de salcâm, încărcate cu ciori dormitânde , ca niște fructe ale vreunei toamne înnegrite.
Își opri surparea și încetă să mai alunece. Toate trec, până la urmă, își spuse, ce sens are să mă gândesc LA ASTA acum?? Se ridică cu greu și ușor amețit de pe bancă, cele câteva adieri de aripi le primi în față, apoi le ignoră.
Prinse a se depărta cu greutate, în timp ce păsările, ca la un singur semn dat de un Dirijor invizibil, începură să croncăne asurzitor.
(Picturi și grafică de DUMITRU VERDIANU. Mulțumesc!!!)
Un gând bun prietenilor din blogosferă care-mi accesează cu o frecvență mulțumitoare blogul!!
Art-mobila
În zilele noastre, acum și aici, stilul de tip ”feng -shui” a cuprins țara ca o molimă. Toate gospodinele vor mult mult roșu prin casă, patul să fie orientat cum scrie în cărțile de popularizare, biblioteca să fie cât mai goală (cartea nu se mai poartă, e veche și încărcată de praf!!!)… Evident, nici viața nu e lipsită de ”minimalismul” noului stil… Copiii cresc mai sănătoși fără praful de pe cărți, fără părul de la animale, fără covoare și fără…în general…FĂRĂ!
Iată că artiștii sfidează evidențele și, atunci când sunt inspirați, imaginează o mobilă cu totul ieșită din ”tendințe”, dar, pentru a ți-o permite, trebuie să-ți pui banii și mintea la lucru…
Avner Zabari are o imaginație debordantă. Liniile la el sunt rareori drepte și spiritul creator se mișcă LIBER prin toate zonele, de la mitologie la modernitate. La Avner, mobila capătă atribute antropomorfe, scaunele au picioare de om, mesele, la fel, iar oglinzile reflectă făptura, în toată frumoasa ei dimensiune.
Fire de poet, Avner își alintă fiecare model cu denumiri simbolice…
LAST NIGHT DREAM…
STAR DUST
STAY FOREVER
Avner e obsedat de sertare și de ușițe…
Ca și cum ființa intimă a artistului se ascunde în multele sertare și sertărașe pe care doar trebuie să le descoperi cu uimire.
Mobila pare făcută să fie admirată mai mult, e mai puțin funcțională. E… operă de artă sub formă de sertare…
(source: Avner Zabari; Thanks, dear Avner!!)
Vei spune: bine, dar cum să le asortăm??? tocmai asta e și ideea! De ce trebuie asortate???
Atingeri
Un lucru minor m-a uimit când am călătorit în Franța: francezii, oricât ar fi de ostili unii altora (să zicem colegii de serviciu, care se mai supără între ei, așa e firesc…) în fiecare dimineață, când se întâlnesc, se sărută ușor, atingându-și obrajii, urându-și o zi bună.
Eu, na, ca o româncă adevărată, le-am întins mâna și am salutat rece, AȘA CUM SUNTEM NOI ÎNVĂȚAȚI! Prietena mea franțuzoaică m-a dojenit cu finețe și mi-a spus că nu e politicos să nu-i sărut pe absolut toți colegii și prietenii pe care ea mi i-a prezentat. Așa că, urmând recomandările ei amicale, dar ferme, am început să mă comport și eu NORMAL, bisous, zâmbet, urare…
Cât de firești sunt atingerile și câtă nevoie e de ele…
Indiferent câte forme vor lua, atingerile vorbesc despre vârsta frumoasă a copilăriei, lipsită de conformisme și frustrări inutile.
De la primele atingeri, materne, până la ultima sărutare, trecem prin viață încercând să ne atingem, dintr-un frumos complex al ocrotirii, al peșterii, al pântecului matern.
Atingerea Celuilalt ne proiectează într-un spațiu-timp securizant, ne îmblânzește, ne fortifică.
Cei care iubesc animalele, de pildă, nu-și pot reprima dorința de a le mângâia, descărcându-se, astfel, de problemele lor, impregnându-se de iubire.
Astăzi cumpăram ceva de la un magazin alimentar . În fața mea, doi bărbați destul de neciopliți fuseseră trimiși de cineva probabil să cumpere mâncare pentru câine. Unul din ei s-a oprit la un pachet din acela cu mâncare solidă mai scump. Celălalt l-a bruscat, l-a tras violent de mână, și, printre două înjurături, l-a convins că animalul respectiv nu merită atâția bani.
Ce anume e în capul mamelor care-și cresc copiii cu fraza ”Vezi că te papă cățelul!”?? Despre ce vorbim?
E primăvară, e frig, mesaje depresive peste tot, guvernanți zăpăciți, nu mai stă nimeni să se salute cu un bisou, nici măcar cu un surâs!
(imagini source: Mihaela Paraschivu -Îți mulțumesc, dragă Mihaela!)
Fusese născut pentru zbor
Stătea de câteva ore și încerca să priceapă… Cutremurul din Chile și profețiile mayașe îl întristau. Spuneau unii că însăși axa lumii s-ar fi mișcat, că Timpul, așa de linear și de insipid cum era, el însuși ar fi intrat în declin… Deși nu mai fumase de câțiva ani buni, simți nevoia să-și aprindă o țigara. Va să zică așa, Timpul va fi, în fine, învins! Cineva se gândise, iată, să-l scurteze, la urma urmei, nu mai conta! Era TERIBIL DE TÂRZIU!
Se uită pe perete. În fotografia de la nuntă îi surâdea o nevastă care acum nu-i mai sugera nimic. Atunci crezuse că o iubește și chiar poate că o iubise… Acum abia de mai dădea de ea prin casă, mirosul ei de cartofi prăjiți nu-l mai ispitea, nici mâinile ei uscățive, cu care-i turna ciorba, nu le mai sărutase de un deceniu… Fotografia de la nuntă era decolorată, așa retușată, cu florile acelea artificiale din mâna miresei… Buzele ei fuseseră vopsite de fotograf cu un roșu strident și, așa îndrăgostiți cum erau, păreau a fi niște clowni într-o comicărie ieftină.
…și totuși…
FUSESE NĂSCUT PENTRU ZBOR!
Fragmente amare de aripi se răspândiseră prin livadă. Niciodată nu le va mai aduna, erau risipite printre florile de cireș, stăteau agățate pe crengile mărului altoit. Vara începeau să se coacă merele mici , roșii și aromate, apoi toamna se coceau celelalte, de pe altoi…
Când toamna se instala comodă în burta vremurilor, pomul acela începea a sângera după merele de vară… ca și el, sângera în fiecare zi și nu-și mai simțea mâinile și nici picioarele…
Încă de mic, îl ustura în spate și, glumind, spunea colegilor de joacă că-l DOR ARIPILE… Ei râdeau, desigur, așa că trebui să se joace singur…
Zborul devenise obsesie și, când mânca, de pildă, prefera să nu se uite la nimeni, se uita în el însuși, la zborul lui, la visele lui…
Nevasta îl apostrofa deseori că nu e atent, că scapă mâncarea pe jos, că soarbe cu zgomot… niciodată nu o auzea…fusese născut pentru zbor, așa că mâncarea putea să scape pe jos cât poftea!
Nu se uita niciodată în ochii cuiva… când ești născut pentru zbor, trebuie să privești doar în sus… așa-i spusese nu știu ce Bătrână a Timpurilor cândva, când se agățase de gardul cu țepi de metal din curtea școlii și-și făcuse o rană cât se poate de urâtă… atunci o întâlnise, pentru prima dată pe Ea…pe Bătrâna Timpurilor…
Ea îi spusese despre profețiile mayașe și despre moartea timpului. Glumise pe sema lui, desigur și ea se amuză de cât de prostuc poate fi… Apoi îl sărută pe frunte și continuă să-i spună Povestea fără de Sfârșit, cu Timpul etern și cu cel linear și ireversibil, de parcă el ar fi înțeles ceva din sporovăiala ei absurdă.
Ceva neliniștitor se întâmplase însă, pe când Bătrâna își torcea profețiile… cum nu putea să o urmărească, în bolboroseala ei, putea doar să vadă cum trupul ei uscățiv se ridica ușor, levitând, și cum lumina filtrată de fereastra cumințită se aduna toată deasupra capului ei…
Zâmbi amar, poate că avusese, totuși, dreptate Bătrâna, poate că suntem cu toții duși!
Se născuse în Pești și nu putuse niciodată să priceapă de ce avea oroare de apă și de ce zborul îl atrăsese de când se știa…
Nevasta din tablou îi trimise, cu o voce blajină și calmă, mesajul capital al vieții ei: ”Să te întinzi și tu puțin după amiază, apoi mergem să facem cumpărăturile la Mall!” Dar el nu avea niciun chef de somnul de după amiază, cu atât mai puțin de cumpărăturile de la Mall… Axa lumii se mișcă, totuși, își spuse, câtă zădărnicie!
Undeva, prinsă între două lumi, pisica stelară prise a mieuna! Cât de târziu e totul, spuse, cât de absurd și târziu!
Și doar fusese născut pentru zbor! Cioatele de pe umeri îl mai dureau, la schimbarea vremii… Îndrăzni chiar să le scuture, ca și cum ar fi putut zbura. ”Nu uita să iei și castraveciori în oțet, dacă tot ieși!” șuieră nevasta și copiii începură să dea semne că vor plimbați…
(imagini source: Gabriel Pacheco; thanks, dear Gabriel!!!)
pentru că!
…pentru că precedenta mea postare (”Trist mărțișor”) era într-o notă deprimantă și bloggerii au trimis mesaje puțin mirate, am hotărât să nu destabilizez. Așa încât vă propun acest cânticel pionieresc de care unii din generația mea își mai amintesc poate!
Enjoy!
…asta, ca să nu sune cam așa:
Trist mărțișor
(imagini source: Gabriel Pacheco; thank you, dear Gabriel!!!)
Privirea copiilor de 1 martie… Doar privirea lor contează! Eram mică și mama pregătea, în fiecare an, mărțișoarele pentru profesori. Alătura și niște figurine ieftine din ghips, apoi mă punea să scriu felicitările. Nu am priceput niciodată de ce trebuia să fiu politicoasă, atunci când făceam textele, cu profesorii la care nu țineam. Mama mă certa blând și spunea că astfel de lucruri nu se discută. Mă supuneam, de dragul ei, scriam felicitările și le așezam pe toate în celofan. Eram foarte mândră, de 1 martie, să OFER (NU să DAU!!!!) mărțișoarele. Apoi venea 8 martie care mă enerva întotdeauna. Doar pentru că mama era o conformistă și doar pentru ea, 8 martie avea sens.
Am găsit printre lucrurile ei ”comoara”: a păstrat toate felicitările mele de 1 și de 8 martie, atingerea lor ACUM, mă termină pentru că e ca și cum aș atinge pielea copilului care eram, mâna ușor pătată de cerneală, plicul mic și ghioceii pictați de doamna învățătoare (învățătoarea mea era pictoriță și ne făcea tuturor felicitari pentru mamele noastre!).
Ce straniu și amețitor e trecutul! Mama nu mai e, și ziua de 8 martie a plecat, în mine, pentru totdeauna. Doar 1 martie mai există, dureros, ca o aducere aminte. Copilăria nu e întotdeauna cea mai fericită secvență din filmul acesta al vieții noastre. Uneori derulează momente pe care nu le vrei actualizate, alteori te redescoperi cu surprindere, aproape cu spaimă.
Îmi amintesc de mirosul firelor roșii și albe, pe care le răsuceam pe două creioane , ca să facem, mama și cu mine, funde la mărțișoare. Era un fel de taină, la care participam doar noi două, pe care, mai apoi am împărtășit-o și fetei mele. Rareori accept mărțișoare de la elevi: mă gândesc să nu fiu cumva profa aceea căreia un elev îi oferă, de formă, un mărțișor. Prefer să mă gândesc la mama, de 1 martie, mai apoi, mă gândesc la Jar, pe care l-am dus pe drumul ăl mai lung cu un mărțișor de zgardă.
Cu tristețe mă gândesc și la Olivia, fina mea, care și-a îngropat astăzi fratele! Trist mărțișor, triste vremuri.
Comentarii recente