Stația terminus (1980)
Prea multele cuvinte mă urâțeau
nimic nu rămăsese nespus
lovită eram de toate ninsorile
mult prea gândite.
Pașii mă purtau nemernici
și mereu se terminau în cuvinte
în fisura lor albă și încordată
ca o cursă de șoareci.
mă molipsisem de tine postum
și mi-au rămas doar nescrisele
să le acopăr și să le adun
în fața ușilor cartonate
ale stației terminus
pe când
și începe să mă strângă în spate
traversa asta lucioasă
umflată de râs.
(Picturi de Mikey Welsh, thanks, dear Mikey!!!)
Sint extraordinare picturile! Extraordinare!
februarie 23, 2010 la 4:26 am
nu il stiam pe pictor
foarte inreresant
multumesc
zi foarte buna
februarie 23, 2010 la 11:02 am
Cu adevărat ”scrisul rămâne” și așteaptă până când îi vine timpul. Iar când se arată ”în cuvinte” poate că spune cu totul altceva decât spunea demult… Scrisul, poezia asta a ta e un portret alcătuit din cuvinte pe un fond negru sau foarte gri, așa cum sunt toate zăpezile după un timp. Ai ales un pictor care povestește despre foarte multe ”uși cartonate”, e un fabulatoriu.
februarie 23, 2010 la 8:56 pm
Stefana, Belle, pictorul e un tanar american extrem de destupat la minte si fara ifose!Ma bucur ca va place! Am avut oarece emotii, picturile sunt indraznete, dar mitice, totemice in substantza lor… Mie imi plac mult si corespund starii pe care o am (sau am avut-o candva!)
Dumitru, poeziile scrise la 19-20 de ani sunt o parte frumoasa din noi insine de care nu ar trebui sa ne fie jena.
februarie 23, 2010 la 9:42 pm
Pingback: Despre bărbaţi « Ioan Usca