Furtuna

În tăcere, măsură cei câţiva paşi care duceau spre uşă. Nu se hotăra să plece, de parcă ceva nelămurit i se aşezase pe umeri şi îl strângea. Poate că totuşi e de la vreme, îşi spuse, numai de nu aş răci tocmai acum, când iarna e pe sfârşite. Îşi trase cu greu puloverul şi îşi mai aruncă o ultimă privire în oglinda ce rămăsese stingheră pe masă. Apele ei atât de clare cândva se cojiseră şi acum atârnau ca o scoarţă pătată de vreme; claritatea imaginii însă nu se estompase şi putu vedea chipul trecut şi alungit, cu expresia ochilor absentă; părul i se albise de tot şi chelia îi dădea un aspect distins, dar lipsit de frumuseţe. Cât poate fi de târziu, se nedumeri, până la urmă e cât se poate de târziu şi eu nu mi-am dat seama. Stinse lumina oricum puţină, îşi trase umerii şi ieşi până la urmă.
Strada îl primi ca pe un copil orfan, indiferentă şi pustie. Poate că e vreun meci, îşi spuse, de au intrat cu toţii în casă, poate că iar sunt alegeri sau poate că s-a trezit iar preşedintele să anunţe că suntem invadaţi. Poate că e cutremur în zona montană, poate că s-a prăvălit vreo Americă, ori poate că stau toţi agăţaţi cu putere de veţile lor, cine ştie ce-i ţine iar în casă…Se strânse de frig şi tuşi uşor. Era mai întuneric decât ieri la aceeaşi oră şi se nedumeri, doar ziua era în creştere. Până şi ziua se duce înapoi, şopti, ne are şi ea pe suflet, îmbătrânim. Pe trotuare câteva frunze uitate din toamnă începură să danseze uşor, în timp ce curenţi de aer cald îl învăluiau. Atunci i se păru că zăreşte în faţă o siluetă îmbrăcată într-un mantou violet, dar, nefiind sigur dacă era femeie sau bărbat, o pierdu din ochi. Un rătăcit ca şi mine, spuse, un iluzionat, un noptatec. Pe trotuare câteva pahare din plastic, mişcate de vânt, se roteau cu un zgomot spart, amplificat din pricina golului străzii. E loc destul astăzi, îşi spuse, e loc pe trotuare, nu te mai fereşti de nimeni şi asta îţi dă un sentiment bun, nu te mai îmbrânceşte nimeni, nu mai simţi mirosul de transpiraţie al vreunui domn bine hrănit, nici parfumul suav şi ieftin al vreunei gospodine. Nu mai auzi comentariile de prost gust ale adolescenţilor din colţ, nici râsul isteric al trecătoarelor.
Îşi strânse gulerul şi începu iar să tuşească. O fi de la praf, îşi spuse, hotărât că nu e răcit. De pe o stradelă o cutie goală de conserve se rostogolea rotitor. Câteva crenguţe din teiul secular căzură cu zgomot sec, speriindu-l. Undeva, într-o curte, un câine începu să latre uscat şi fără motiv. Poate că m-a simţit, câinii simt totul. Într-o vitrină doi peşti aurii se curtau leneş, în timp ce un altul, peştele sanitar probabil, curăţa cu spor viaţa lor tihnită. Zâmbi amintindu-şi o spusă dintr-un film: oamenii stau între viaţă şi moarte şi gândesc; peştii nu gandesc, peştii sunt muţi, expresivi, peştii nu gândesc PENTRU CĂ EI ŞTIU totul…
Se opri, ca şi când ar fi uitat ceva şi privi de-a lungul trouarului cu bordurile imense şi oribile, înlocuite pe bani grei de la stat de vreun potenţat al zilei. Măcar de le-ar fi făcut mai frumoase, măcar de nu ţi-ar intra în suflet cu urâţenia lor… Aşa rol are URÂTUL, îşi spuse, să te agreseze, să te invadeze, să nu te lase în pace să respiri… Urâtul te ţi se strecoară în cele mai intime fibre, grotescul te termină, aşa ca o dantură stricată pe care un coleg ţi-o arată în fiecare zi a vieţii tale, doar vorbindu-ţi… Cât de mult urât peste tot, Doamne, îşi spuse şi o luă înapoi spre casă, măcar acolo avea loc de refugiu, măcar acolo nu reuşise încă să intre nimeni, aruncase şi televizorul, ca să nu intre urâţeniile prin sticla bombată, să-l lase în pace cu meschinăriile lor, cu deşteptăciunea lor perversă, cu discursurile lor, cu războaiele lor, cu singurătatea lor ţipată şi fardată.
Pătrunse în holul întunecos şi stingher şi se uită la cuierul de metal, moştenire de familie. Praful se aşezase peste tot, hainele nu mai fuseseră scuturate de iarna trecută. Am să chem femeia de servici, spuse, am tot uitat. Îşi dezbrăcă haina puţin învechită, apoi se aşeză în fotoliu. Acum , spuse, nu are decât să înceapă!
Nu peste mult se auzi un tunet înfundat, apoi încă unul, mai aproape… Fulgere începură să cutreiere spaţiul de dincolo de fereastră. Stropi grei răpăiră pe geamuri şi trântiră obloanele de lemn…
Începe Potopul, surâse, cam târziu…

Ce credeţi despre această alegorie:
1. Calea ferata – drumul; destinul
2. Fantoma - moartea, mesagerul
3. Furtuna – finalul care mereu ne găsește nepregătiți…
4. Biletul.… dacă cineva te-ar anunța că mori chiar mâine, ce ai face? Ai rupe liniștit biletul, l-ai arunca în sus… De sus ar curge o ninsoare…
Cirque du Soleil nu e doar un circ, e ARTĂ!
MAI AVEȚI ȘI ALTE SUGESTII?