Lumea bloggerilor-o lume altfel (I)
(source imagine: Mihaela Paraschivu; mulțumesc, dragă Mihaela!)
Bloggerii sunt creatori harnici,dar unii destul de comozi ca să-și mai scoată cărți, să le stivuiască undeva, într-o bibliotecă în care mai intră, la intervale, câte un student înspăimântat de materia vreunui curs. Alții le-au scos, dar tot mai bine e să aibă cititorii în direct. Tot ce e mai nedisipat in ei, se varsă pe blog. Dacă nu sunt de tot TÂMPIȚI, bloggerii se exprimă, în general, LIBER.
Indiferent de ce parte a baricadei politice se află, ei sunt CAPTIVANȚI,
SURÂZĂTORI,
CREATIVI,
ÎNDRĂGOSTIȚI, sunt
FINI DEGUSTĂTORI DE ARTĂ,
DE IDEI,
POEȚI ÎNCĂ NEDESCOPERIȚI,
PROFESORI NOSTALGICI,
ARTIȘTI AUTENTICI,
MARI POEȚI,
SURÂZĂTOARE DOAMNE ELEGANTE,
COPILE ABIA ÎNVĂȚÂND CE E VIAȚA,
ZIARISTE INIMOASE ȘI ATENTE,
O lume diversă și FRUMOASĂ, o lume în care nu trebuie să stai în poziție de drepți, o lume a alegerilor și a deschiderilor. O lume care combină arta cu muzica și cu imaginea. O lume fotografică și liberă. O LUME ALTFEL! Indiferent pe care cuvânt vei da CLICK, o lume ți se va pune la picioare!
Un suflet într-un ceraceaf: magnificent! (gând)
Pentru că ceața se aruncă peste lucruri cu putere, mă gândeam ce imense cearceafuri peste Fire…
(source: Philippe Charpentier)
Poate că mii de suflete coboară din înalt și se așează peste tot, cu ceața… Câte un suflet se agață de copaci cu puterea revenirii. Zâne și spiriduși îl înconjoară.
(source: Robert Bisset)
Curând se vor desprinde de noi și vor urca din nou! MAGNIFICENT!
Stare de jazz (gând)
Starea de jazz e atunci când ființa ta facilă obosește și-ți cere altceva. Poate că nu cererea e problema, cât frumoasa stare indusă de un gen nu accesibil, ci aș crede că e bine să-l numim LĂUNTRIC.
(Elvin Jones – picturi sonore de Philippe Charpentier; merci, cher Philippe!)
Jazzul e o nutrire cu sonorități și ritmuri care PRELUNGESC retrageri în scorbura amară a sinelui.
(Miles Davis)
(John Coltrane)
(Mc Coy Tyner)
(Thelonius Monk)
Jazzul și Drumul se înrudesc adesea. În mașina mea o voce de jazz, rătacită în rock, îmi face șederea mai bună.
(Janis Joplin)
Stația terminus (1980)
Prea multele cuvinte mă urâțeau
nimic nu rămăsese nespus
lovită eram de toate ninsorile
mult prea gândite.
Pașii mă purtau nemernici
și mereu se terminau în cuvinte
în fisura lor albă și încordată
ca o cursă de șoareci.
mă molipsisem de tine postum
și mi-au rămas doar nescrisele
să le acopăr și să le adun
în fața ușilor cartonate
ale stației terminus
pe când
și începe să mă strângă în spate
traversa asta lucioasă
umflată de râs.
(Picturi de Mikey Welsh, thanks, dear Mikey!!!)
Era dinozaurilor, spre final!
Dacă nu fac politică, nu înseamnă că politica nu mă interesează. Pe toți ar trebui să ne privească…
Sigur, așa cum se face politică la noi, e totul, absolut totul sortit eșecului unei priviri idealiste. ȘI TOTUȘI…
Simt că era dinozaurilor politici de esență comunistă e spre apus…
Înspăimântător de corupții și gușații politici DIN TOATE PARTIDELE – abonați, de fațadă, în splendoarea mizeriei lor intelectuale, la diplome de doctor și la trai neneacă – au început să facă un pas înapoi ( cu o excepție!!!!), cu mârâiturile de rigoare, cu balele curgându-le pofticioase încă, cu sunetele acelea de bestie rănită, care încă mai speră ca-și va sfâșia prada chiar cu prețul vieții.
Aiuritor de lacomă și obsedată de putere, clica dinozaurilor din epoca ceaușistă, urmașii lor de nimic, copii fără educație și fițoși, au început (vreau să cred cu putere!) să obosească!
Nu prea tânărul (dar arătând foarte tânăr și cu spiritul tânăr) șef la PNL, Crin Antonescu, și, recent, încă tânărul avocat și bun vorbitor de limbă română, Victor Ponta, la PSD. Ambii au reușit să îmblânzească Fiara! Și, dacă nu au reușit să o scurteze de capetele numeroase pe care le are, măcar au reușit să o facă să mârâie în surdină! De ce? Simplu: pentru că pe ei nu-i are la mână vechiul și obositul sistem securistic… Sunt prea tineri, nu sunt copii de potențați comuniști, au făcut o figură bună (în cumplit de îndelungatul timp) de când fac politică.
Cu siguranță, așa cum lui Crin Antonescu i s-au adus învinuiri că ar fi manipulat de bogații partidului, și lui Ponta i se vor pune multe bube în cap. Așa se face politică aici, la nord de Dunăre. E în regulă.
Dar măcar AU REUȘIT! Au reușit să dobândească dreptul la a se exprima liber oameni care ar putea atrage de partea lor, în sfârșit, TINERETUL! Ar fi chiar așa de rău să avem un partid de stânga inteligent și un partid de dreapta inteligent și tânăr??? E chiar așa de rău???
Și dacă Iliescu îl susține pe Victor Ponta, Iliescu are, cu toate păcatele lui istorice, simpatia mea! Și dacă Victor Ponta nu o să știe ce să facă cu funcția lui, atunci e chiar totul pierdut. Dar am măcar dreptul să sper câteva clipe.
Dinozaurii din PSD (și cred că nu numai!!!!!) au primit aseară o pălmuță nu puternică, dar bine țintită. Cu timpul se vor obișnui cred să accepte faptul că nu sunt decât niște arătănii de pe ceea lume și că trebuie să lase vocea mai jos și să se privească CU ADEVĂRAT ÎN OGLINDA ce le va arăta chipul cam așa:
(source)
PS Aflăm, de la TV, că Miki Șpagă (Șerban Mihăilescu) – un dinozaur cât se poate de ”tare” se retrage să îngroașe rândul la ”independenți”, adică pro-Base! Să-i urăm cale batută!!!
Și, ca să închei într-o notă culturală, amintesc tinerilor mei prieteni cât de bine sună poezia lui Eminescu, atunci când se pune în slujba unei cauze nobile:
”Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avînd în minte vreun valţ de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfîşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, cîştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea III; source)
Vârtejul (vârste)
Începe cu un vârtej mic, așa ca un joc. Genele plecate sunt doar pentru a le ridica cu putere și a clipi ștrengărește…
(sursa imaginilor: L Enfer. Thanks!)
La mijloc, vârtejul îi topește cu forța lui și nu se mai știe care e ochiul lui și ochiul ei, care e gura lui sau a ei, posesivele dispar, așa e firesc…
(sculptură de Camille Claudel)
…apoi, la final, vârtejul se disipă în mici molecule unele mai frumoase, altele de-a dreptul hâde… firești, toate…
(ansamblu sculptural de Sophie Cave)
…apoi, solemnitatea tăcerii…
(imagine de la Glasgow University de L enfer)
De iarnă…
Singurul videoclip la care mă gândesc cu oarecare strângere de inimă în iarnă e cel făcut de cei de la Holograf. Îmi plac, în total, DOUĂ videoclipuri ale lor. Acesta e primul…mi se pare absolut abisală ideea de a pune pe seama unui copil, Destinul… Și cred că e chiar așa: până la urmă Destinul e un copil prostuț care ne trage șireturile exact când credeam că le stăpânim…
ENJOY!
Nostalgia rotundului Înalt
Lumea celor vechi (”CEL Vechi de Zile” fiind atunci prezent și revelat!) era o lume simetrică, ROTUNDĂ, perfectă.
(Picturi de Hieronymus Bosch: source)
Lumea Multului Rotund era nu numai perfectă, dar armonioasă și adâncă de sensuri… Fiind în armonie cu Divinitatea, Omul împrumuta din magica ei splendoare…
Din lumea simetric-perfectă Răul nu lipsea, doar era bine stabilit, ierarhizat.
Răul își ducea și el zilele cum putea, iar Fiul Omului se preumbla pe pământ cu smerenie și forța lui era creatoare de lume sau de lumi.
Fiul Omului își purta copilăria ca pe o morișcă. Vântul bătea ușor în petalele ei și Fiul se bucura.
Ferestrele perfecțiunii-ale lui Bosch-ni-l arată a fi fiind fericit…
Demult, inițiații desenau mandale ce aveau în Centru un Model divin și probabil că lumea se rostogolea către el.
Farisei și ucigași se încadrau în armonia lumii, nu în afara ei.
Până la urmă și ei trebuia să se încadreze în schema perfecțiunii divine… Odată învins, Răul e chiar justificabil. Dar e consubstanțial Binelui, e parte a lui. Nu e numai Rău, nu e numai grotesc, nu e numai boală, nu e numai suferință, nu e numai încrâncenare, nu e, totuși, numai dezastru.
Din însăși inima Răului și dezastrului și suferinței se năștea puiul pelicanului, speranța…
Speranța se clocea și se năștea într-o lume bântuită de Rău, care încă păstra datele perfecțiunii, era rotundă, ca soarele, ca pântecul matern, rotundă ca pâinea bunicilor, ca gura fântânii, ca luna, ca o înserare poleită de flori de tei…rotundă ca o mirare plină de viață.
Azi, lumea e plată, ca o felie de pâine cu unt, asemeni unui luciu de apă înghețat: speranța e pe ducă. Aici, cel puțin…
PS Dedic acest post minunatului poet, d-lui Emil Brumaru.
Cine suntem??
Ne place să ne vedem frumoși, interesanți, impecabili. Ne spălăm, plătim parfumuri scumpe, ne pomădăm. Ne place să credem că Lumea se rotește în jurul nostru, ne enervează când nu e așa. Ne admirăm, ne pare bine că existăm, ne împăturim în propria-ne imagine, ne codim doar de formă, ne prostim, ne aplaudăm, disimulăm, disimulăm…
Cine suntem, de fapt???
Ăștia suntem:
(picturi de Soutine: source)
Pisica stelară (Felix Aftene)
Și Carmen și Vania vor fi, probabil de acord, că și pisicile au îngerii lor sau…devin ele însele îngeri!
Oricum ai da-o, pisica stelară are pieptul albastru și două minuscule aripioare.
Nu e obișnuit ca eu, crescător de câini și fan câini să laud o pisică… dar pisica stelară a lui Aftene se cere lăudată! E stranie și e purtătoare de simbol.
În mersul ei de felină-selenă se citește poezia așteptării, dar și pânda și delicata alunecare prin spații…
Din punctul de vedere al pisicii, omul nu e decât un canar albastru pe care nu-l poate ignora, dar nici nu-l poate înțelege. Ea îl va domina de-a pururi; va toarce ușor printre stele, apoi se va plictisi de visare și va adormi lângă colivie…
Omul, acest mare canar albastru, se va bucura de Clipa ce i-a fost lăsată, apoi de trecerea leneșă, pe acoperișuri, a pisicii stelare…
Mulțumesc lui Felix Aftene pentru permisiunea de a publica imaginea frumoaselor lui sculpturi.
Esențele lui Aftene
Ce poate să facă făptura umană atât cât trăiește? Se poate înclina recunoscătoare în fața Clipei și a Vieții, se poate închina, poate medita, își poate cunoaște lăuntrul, de parcă i-ar aparține, ca și cum ar fi al ei…
…își poate vesti prezența în lume, cu o foame de viață urieșească, se poate amuza ori se poate prinde în frumoasele capcane ale Jocului…
…se poate răzvrăti, poate cânta sau plânge…
…poate vorbi cu Îngerul sau poate adăsta…se poate mira, se poate uimi, are revelații și le pierde, pe rând, ori poate că nu…
…se poate împărtăși din tainele lumii sau poate dormi…
…poate crea sau rămâne în umbră, poate cânta sau poate surzi, se poate îndrăgosti…
Își poate face iluzii și vise și le poate numi ”himere” ori, dimpotrivă, le poate respinge și o poate lua de la capăt. Făptura umană e mereu surprinzătoare, inepuizabilă. De aceea Vestitori fără număr o înconjoară.
Ei aduc esențele, le topesc în ea, ei mistifică realitatea, dar cât de frumos. Ei anunță monștrii și tot ei dau ideile respingerii sau luptei…
Vestitorii au o anatomie simplă și par atât de comuni, încât rareori pot fi percepuți imediat. Ei sunt, de cele mai multe ori, aducătorii Miracolului, dar insignifianța lor îi face de nerecunoscut.
Ici, colo, câte un detaliu îi poate ajuta să se facă văzuți, să se reveleze… unii au o privire mai pătrunzătoare, alții par coborâți din basme, alții sunt însoțiți de un Păzitor la Pragului, sub formă de câine ori de alt animal…
…unii vin în chip de Pasăre sau de oameni comuni…
Alți Vestitori pot avea o anatomie ușor modificată, ici colo, câte un ochi în plus, ori o gură în plus…ori niște coarne…
…cum poate fiecare să-și distribuie în uman trupul stelar…
Indiferent ce Formă iau, Vestitorii sunt, în esență, LA FEL: dornici să înalțe, prin cunoaștere, făptura umană.
Trezește-te! spun ei, e Vremea! Nu mai dormi, nu mai sta în bârlog,nu te consuma pentru ce nu merită, nu uita, nu uita, nu uita!!!!
Nu te certa, nu trânti, nu amorți, nu trece indiferent, nu uita să cânți, nu-ți uita esența!
Cântecul este esența, deci cântă! Mlădios și senin, și, dacă tu nu poți cânta, adu-ți Pasărea cu tine, poate că ea te va salva…
Oricum, nu te certa, nu cobi, nu unelti…
Nu aluneca în gura imensă și rău mirositoare a Lumii, nu fi trist!
Așa e datul făpturii umane, să treacă prin viață și să se mire că există. E frumoasă, cu toate acestea. E rânduit SA FIE!
Câteodată adoarme înfrântă sau frântă de propria-i greutate. Alteori aripile nu o mai țin și cade. Moare puțin, preț de o clipă, doar cât să renască, doar cât să se nască iar…
PICTURA LUI FELIX AFTENE E O PICTURĂ A ESENȚELOR FĂPTURII UMANE. Îți mulțumesc, dragă Felix, pentru că mi-ai permis să public aici aceste câteva minunate lucrări!
Sursa: AICI și AICI.
Am aflat de pictura lui Felix de AICI.
Furtuna
În tăcere, măsură cei câţiva paşi care duceau spre uşă. Nu se hotăra să plece, de parcă ceva nelămurit i se aşezase pe umeri şi îl strângea. Poate că totuşi e de la vreme, îşi spuse, numai de nu aş răci tocmai acum, când iarna e pe sfârşite. Îşi trase cu greu puloverul şi îşi mai aruncă o ultimă privire în oglinda ce rămăsese stingheră pe masă. Apele ei atât de clare cândva se cojiseră şi acum atârnau ca o scoarţă pătată de vreme; claritatea imaginii însă nu se estompase şi putu vedea chipul trecut şi alungit, cu expresia ochilor absentă; părul i se albise de tot şi chelia îi dădea un aspect distins, dar lipsit de frumuseţe. Cât poate fi de târziu, se nedumeri, până la urmă e cât se poate de târziu şi eu nu mi-am dat seama. Stinse lumina oricum puţină, îşi trase umerii şi ieşi până la urmă.
Strada îl primi ca pe un copil orfan, indiferentă şi pustie. Poate că e vreun meci, îşi spuse, de au intrat cu toţii în casă, poate că iar sunt alegeri sau poate că s-a trezit iar preşedintele să anunţe că suntem invadaţi. Poate că e cutremur în zona montană, poate că s-a prăvălit vreo Americă, ori poate că stau toţi agăţaţi cu putere de veţile lor, cine ştie ce-i ţine iar în casă…Se strânse de frig şi tuşi uşor. Era mai întuneric decât ieri la aceeaşi oră şi se nedumeri, doar ziua era în creştere. Până şi ziua se duce înapoi, şopti, ne are şi ea pe suflet, îmbătrânim. Pe trotuare câteva frunze uitate din toamnă începură să danseze uşor, în timp ce curenţi de aer cald îl învăluiau. Atunci i se păru că zăreşte în faţă o siluetă îmbrăcată într-un mantou violet, dar, nefiind sigur dacă era femeie sau bărbat, o pierdu din ochi. Un rătăcit ca şi mine, spuse, un iluzionat, un noptatec. Pe trotuare câteva pahare din plastic, mişcate de vânt, se roteau cu un zgomot spart, amplificat din pricina golului străzii. E loc destul astăzi, îşi spuse, e loc pe trotuare, nu te mai fereşti de nimeni şi asta îţi dă un sentiment bun, nu te mai îmbrânceşte nimeni, nu mai simţi mirosul de transpiraţie al vreunui domn bine hrănit, nici parfumul suav şi ieftin al vreunei gospodine. Nu mai auzi comentariile de prost gust ale adolescenţilor din colţ, nici râsul isteric al trecătoarelor.
Îşi strânse gulerul şi începu iar să tuşească. O fi de la praf, îşi spuse, hotărât că nu e răcit. De pe o stradelă o cutie goală de conserve se rostogolea rotitor. Câteva crenguţe din teiul secular căzură cu zgomot sec, speriindu-l. Undeva, într-o curte, un câine începu să latre uscat şi fără motiv. Poate că m-a simţit, câinii simt totul. Într-o vitrină doi peşti aurii se curtau leneş, în timp ce un altul, peştele sanitar probabil, curăţa cu spor viaţa lor tihnită. Zâmbi amintindu-şi o spusă dintr-un film: oamenii stau între viaţă şi moarte şi gândesc; peştii nu gandesc, peştii sunt muţi, expresivi, peştii nu gândesc PENTRU CĂ EI ŞTIU totul…
Se opri, ca şi când ar fi uitat ceva şi privi de-a lungul trouarului cu bordurile imense şi oribile, înlocuite pe bani grei de la stat de vreun potenţat al zilei. Măcar de le-ar fi făcut mai frumoase, măcar de nu ţi-ar intra în suflet cu urâţenia lor… Aşa rol are URÂTUL, îşi spuse, să te agreseze, să te invadeze, să nu te lase în pace să respiri… Urâtul te ţi se strecoară în cele mai intime fibre, grotescul te termină, aşa ca o dantură stricată pe care un coleg ţi-o arată în fiecare zi a vieţii tale, doar vorbindu-ţi… Cât de mult urât peste tot, Doamne, îşi spuse şi o luă înapoi spre casă, măcar acolo avea loc de refugiu, măcar acolo nu reuşise încă să intre nimeni, aruncase şi televizorul, ca să nu intre urâţeniile prin sticla bombată, să-l lase în pace cu meschinăriile lor, cu deşteptăciunea lor perversă, cu discursurile lor, cu războaiele lor, cu singurătatea lor ţipată şi fardată.
Pătrunse în holul întunecos şi stingher şi se uită la cuierul de metal, moştenire de familie. Praful se aşezase peste tot, hainele nu mai fuseseră scuturate de iarna trecută. Am să chem femeia de servici, spuse, am tot uitat. Îşi dezbrăcă haina puţin învechită, apoi se aşeză în fotoliu. Acum , spuse, nu are decât să înceapă!
Nu peste mult se auzi un tunet înfundat, apoi încă unul, mai aproape… Fulgere începură să cutreiere spaţiul de dincolo de fereastră. Stropi grei răpăiră pe geamuri şi trântiră obloanele de lemn…
Începe Potopul, surâse, cam târziu…
Ce credeţi despre această alegorie:
1. Calea ferata – drumul; destinul
2. Fantoma - moartea, mesagerul
3. Furtuna – finalul care mereu ne găsește nepregătiți…
4. Biletul.… dacă cineva te-ar anunța că mori chiar mâine, ce ai face? Ai rupe liniștit biletul, l-ai arunca în sus… De sus ar curge o ninsoare…
Cirque du Soleil nu e doar un circ, e ARTĂ!
MAI AVEȚI ȘI ALTE SUGESTII?
The Lunatics?
Când nebunii de legat sunt liberi şi când cei cu probleme sunt prinşi, legaţi, drogaţi şi interogaţi, apare dramatica supunere la SISTEM. Sistemul e infailibil, sistemul nu iartă, nu vede, nu aude, nu suportă, sistemul nu simte durerea pentru că se regenerează veşnic.
Film de văzut şi carte de citit:
“Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Milos Forman, cu un actor de excepţie (Jack Nicholson) după romanul lui Ken Kesey.
Muzică de auzit: Roger Waters (Pink Floyd)
Autiştii (gând)
Privind cu detaşare amară imaginile de la Tv, cu marile partide care-şi fac acum de lucru cu marile lor proiecte, tot mai dornice de publicitate şi de atenţie, mă gândeam că, de fapt, ei şi noi trăim în lumi CU TOTUL DIFERITE. Aşa ca autiştii… nimic din ce gândim, simţim, suferim NOI, nimic din ce spunem NOI nu ajunge la EI. EI, bine situaţii şi frumos îmbrăcaţii, guşaţii şi interesanţii, ei, băieţii ironici şi nervoşi, ele, fetele frumos mirositoare şi elegante, EI, încrengături abisale…şi NOI, noi, cei de JOS, din întuneric, noi cei care nu contăm decât când vine ziua votului, noi, cu problemele noastre insolubile, noi, singuraticii şi naivii, noi, stând prostiţi şi văzând cum oameni care ar trebui să fie deliciul psihiatrilor ne sunt serviţi de modele, noi, tăcuţii şi reduşii la tăcere, noi, AUTIŞTII…
Muzică de auzit: albumul “Lady & Bird” (proiect de Keren Ann şi Bardi Johannsson)
Maşinăriile
…sunt flămânde, sunt ahtiate de putere, vor mai multă putere, mult mai multă putere… sunt rapace, se îmbracă în aceeaşi culoare, atrag în aceeaşi măsură în care resping, ca broaştele acelea otrăvitoare, ca peştii adâncurilor, cei mai frumoşi, coloraţi, ca şerpii. Maşinăriile sunt gata. Din clipa în care păşeşti şi până mori te determină şi te măsoară, te preţăluiesc, te mituiesc, te încântă, te ameţesc, te aiuresc până la urmă, te doboară. Te doboară prin cruzime, prin indecenţă, prin confrerii, prin suficienţă, prin înşelăciune, prin sloganuri, prin falsa reputaţie, prin umilire, prin manipulare, prin manipulare, prin manipulare…
Maşinării fără milă, ce naivi ne naştem şi ce frumoşi, câtă forţă au tinerii când se aruncă în lume ca într-o piscină, cu apa albastră, plină de roze. Ce maşinării îşi scuipă fumul şi cât de hrăpăreţe se fac, până într-o zi, într-o zi când nu mai contează.
Filme de revăzut (“Chicago”, regia Rob Marshall) şi muzică de auzit (Pink Floyd – Roger Waters). Chestii de priceput.
Comentarii recente