În mașina moartă, încă suntem vii…
Filme de revăzut (”Arizona Dream”), muzică de auzit (Goran Bregovic)!
Chestii de priceput…
Impozit pe valoare…păi nu?
(pictură de Goya: source)
Guvernul Boc s-a scărpinat îndelung și a găsit marea soluție: impozităm artiștii și pe cei cu doctorate!
ASTA va salva economia! Păi, da, sigur! Cum nu de ne-am gândit până acum??? După un calcul simplu, țara geme de oameni cu doctorate! Prin urmare, guvernul Boc va aduna enorm din banii mei, ai tăi, ai lui… Așa-mi trebuie, dacă, în loc să mă fac politician, mi-am mâncat sănătatea ca să-mi dau un doctorat! Ar trebui să fiu arsă pe rug, guvernul Boc ar strânge cenușa mea și ar hrăni mănoasele holde… Guvernul nostru e pe măsura președintelui nostru… adică…nu multă carte, doar mult ambiț! Noi ne iubim președintele, cum spunea , cândva, un coleg de facultate, securist. Sigur că-l iubim! Păcat că el nu ne poate iubi pe noi! Mare păcat. Dar, de-acum sunt liniștită… președintele și guvernul lui vor veghea ca mie să nu-mi mai ardă pururi de doctorate, iar copilul meu să se care naibii din țara care e A LOR, DOAR A LOR!!! Să se simtă bine EI ÎNDE EI! Asta e important, nu?
Ce doctorate, ce gargară, ce valori??? Atâta carte cât să știi să te semnezi! Asta vor, asta vor avea!
(Goya, ”Bătrân mâncând”… source)
O mărturie cu adevărat șocantă de la Carmen Olaru
Prietena mea, Carmen Olaru, fost profesor de engleză în Laurian, este redactor de film în televiziune. Soțul lui Carmen, Orodel Olaru, este un foarte talentat actor. S-au stabilit la București…Iată commentul lui Carmen, pentru care îi mulțumesc…
”Da, o să-ți povestesc și eu o întâmplare care m-a vlăguit emoțional.
Astă-vară, am fost cu Oro la Sfântu Gheorghe, în Deltă, la festivalul ”Anonimul”. Ar fi fost paradisul, dacă satul n-ar fi fost ticsit de căței atât de chinuiți, încât nu-ți mai ardea de filme până dimineața. S-o iau cu începutul.
Am coborât de pe vapor. La debarcader ne-au întâmpinat sătenii, care cu căruțe, care cu roabe, care cu trăsuri, ca să ne ducă pe fiecare care-n-cotro. Dar ne-au așteptat și câinii. Câini de rasă sau metiși, cu priviri triste și cu nici măcar un centimetru de piele fără căpușe. Am crezut că mor. Aveau pielea plină de răni, urechile sfârtecate, ochii bolnavi… Unii își așteptau stăpânii care i-au abandonat pe insulă, mi-au spus sătenii. Nu se mai pot întoarce la Tulcea decât cu vaporul. Unii au încercat, dar au primit bocanci în burtă de la falnicii matrozi de Dunăre. E drept, viața e dură în Deltă. Oamenii sunt atât de săraci și de năpăstuiți, încât au uitat că au suflet. O lipoveancă trupeșă, care căra într-un sac găini cumpărate de la Tulcea și pe care le alinta de parcă i-ar fi fost copii, mi-a spus pe vapor ca sânt-gheorghenii știu că au suflet, dar n-au habar ce sa facă cu el. Eu, impresionată că le vorbea cu atâta dragoste găinușelor, mi-am manifestat admirația. S-a uitat la mine ca la o extraterestră și a început să râdă de se cutremura puntea. “Pai cum să nu-mi iubesc mâncarea, Doamne, iartă-mă ? Găinile astea or să pună carne pe mine la iarnă”. No comment. Viața la țară are legile ei.
Dar să revin la căței. Campingul festivalului e un spațiu în care mi s-a părut că mi-am regăsit specia. Tineri și nu numai, actori, regizori, studenți la toate formele de artă din țară și de aiurea, căsuțe din lemn, terase ”á la Vama Veche”, plaja pustie, fară nimic amenajat, nisip cenușiu, fin, asemenea cenușii vulcanice, oameni dezinhibați, relaxați, o mare tulbure, caldă, vălurită, și niciun strop de muzică nicăieri. Am uitat să spun că în Sfântu Gheorghe nu existau mașini și nici alei pavate, așa că domnișoarele cu tocuri n-ar fi avut unde să se afișeze. Iar pe plajă nimeni nu poartă costume de baie din colecția “uită-te la mine, ce mândră sunt”, din acelea cu sclipici și embleme de marcă. Pentru că acolo lumea vine să citească pe plajă și să facă o baie. Fără jocuri estivale, făra concursuri de plajă cretinoide și altele așijderea. Liniște ca de sfârșit de lume. Unde mai pui că, dacă îți aruncai privirea în zare, vedeai cum se varsă Dunarea în mare. Ca să nu murim de sete însă, un camion aducea zilnic pe plajă bere, suc și apă. Porumb fiert sau copt, nu. Hai, că m-a luat reveria…
Despre căței era vorba. Când am intrat prima oara în campingul festivalului, ne-a întampinat o cohortă de căței. Căței, nu câini. Zeci de căței. Majoritatea, pechinezi, chihuahua, bichoni maltezi și toate combinațiile dintre ei. Câinii mari, mai puțin, dar toți de rasă. Ciobanești germani, am vazut și un setter, labradori… Normal, am crezut ca erau cățeii festivaliștilor. Wrong. Erau câini vagabonzi, urmașii celor abandonați de tulceni și nu numai. M-am mirat că aproape toți câinii erau de talie mică. Un sătean mi-a explicat că așa e moda la Sfantu Gheorghe. Toți și-au cumparat, la un moment dat, caței mici, care mănâncă mai puțin, dar de care s-au descotorosit în momentul în care s-au prins că nu sunt jucării, ca nu mănancă numai mămăligă și pâine uscată, că au nevoie de vaccinuri, că trebuie sterilizați. Așa că le-au dat drumul pe ulițe. Legiunea de căței era prezentă la ore fixe în campus. Firește, la ora mesei. Dacă le aruncai ceva, ieșea omor. Se băteau până le dădea sângele. Dar problema cea mai gravă era că erau plini de căpușe. N-am vazut în viața mea atâtea capușe, în toate stadiile de dezvoltare. Așa că, de a doua zi, am lansat cruciada. M-am dus în sat, mi-am cumparat mănuși de menaj, o pensetă mare, dezinfectant și spirt. Se întelege că nu există cabinet veterinar în sat, iar farmacia e mai mult expoziție, cu medicamentele expuse la juma’ de metru unul de altul pe raft. Hrană uscată pentru căței ?! Ce ?!, m-a întrebat farmacista. Și, uite asa, timp de nouă zile, am descapușat zeci de caței, le-am uns rănile cu alifie de gălbenele, i-am mângaiat și i-am hrănit. Și asa, în fața casuței noastre dormea noaptea o ceata de caței. La vară mă duc blindată. Am văzut catelușe chihuahua nu mai mari decât un șobolan gestante și abandonate, altele sleite de fătari, am văzut caței cu ochii tumefiați de boli, cu labele rupte, cu urechile sfârtecate… Am văzut câini mâncand oase de pește. Atât. Dar am vazut și un ciobănesc german frumos. Era al unei bucătarese. M-am apropiat să-l mangai. Suferea… ca un câine. Avea pleoapele pline de capușe grase, gâtul îi era o rană vie. Scâncea încestișor. Am întrebat-o pe femeie de ce nu-l scăpa de capușe. S-a făcut că nu mă aude și mi-a spus plină de mândrie că Lupu’ aducea pâinea în casa ei. Iarna, vâneaza mistreți în Deltă. Dacă n-ar fi el, mi-a spus femeia, familia ei ar rămâne muritoare de foame. Sancta simplicitas… Am plecat din Sfantu Gheorghe cu inima amară. Normal, cațeii ne-au condus la vapor. Nu e cazul să-ți mai spun ce spunea privirea lor…”
… e totul ATÂT DE SIMPLU! Hrănește câinele de lângă blocul (casa ta) tău! Fă-ți timp, măcar pe gerul ăsta nenorocit, fă-ți doar 1 minut să te gândești la el!!! Du-i niște oase, un pic de pâine…o cană de lapte cald sau de ciorba… o picătură…APOI UITĂ-TE LINIȘTIT ÎN OCHII LUI!!!!
Viață fără ”flacăra violetă”
Într-o țară aflată parcă în plin Ev Mediu, care se orientează după ”maeștri spirituali” școliți Dumnezeu știe de cine, cum și unde, și după talismane VIOLET, viața nu e deloc ușoară, nici prea dreaptă nu e!
Primul meu post și însăși ideea blogului a fost și este în legătură cu o pădure frumoasă, unde obișnuiam și încă o facem, să ne plimbăm câinii, mai întâi pe Jar, acum, pe Lapi: Baisa, pădure aflată la puțini kilometri de Botoșani, practic într-o extensie a orașului.
Durerea se găsește pretutindeni. Durerea e în cantități industriale…nu se termină nicicând. Dar, când treci nepăsător pe lângă ea, parcă e mai profundă. Câinii de la Baisa s-au cuibărit într-o parcare. Oameni miloși le mai aruncă câte un colț de pâine. Alții îi alungă cu bețe și-i lovesc, nu cumva să ia vreun ”microb”, mult mai periculos decât acela din capul lor! Îți dai seama că un câine e lovit foarte simplu: iei un băț în mână! Vei vedea că se trage înapoi și fuge… Fiind așa de inteligent, va realiza imediat cât cântărești! Ce cumplit ar fi să știm adevărul din mintea lor! Cum ar râde câinii de cucoanele ofuscate de atingerea lor!
Vara, ei suferă de sete! Se roagă la zeul lor să plouă… iarna, mor de frig. Câinele căruia Andra îi spune ”căpetenia” este de mărimea lui Lapi, extrem de blând și de frumos! Doarme pe pământul plin de zăpadă, cât mai aproape de locul de parcare…să fie primul la mâncare, poate apucă și el ceva…
Hrănindu-i, realizezi că SUNT MAI CIVILIZAȚI DECÂT NOI!!!! Fiecare își așteaptă rândul la hrană, nu se calcă în picioare, nu-și mușcă adversarul…
Deși mor de foame și de frig, câinii de la Baisa NU NE URĂSC!
Câțiva oameni cu milă de animale și-au sacrificat o oră din viața lor și au făcut 2 adăposturi din frunze pentru niște pui nou-născuți.
Mama lor e secătuită de puteri și aproape nu mai are lapte… Puii par sănătoși…vor sfârși cu siguranță sub roțile mașinilor…
În parcarea de la Baisa viața e dură, câinii de aici nu fac Feng Shui și nu cred în ”flacăra violetă”, nu au maeștri spirituali care să-i învețe cum să nu mai simtă durerea, frigul, foamea, lipsa iubirii…
DACĂ MERGEȚI SPRE SUCEAVA, OPRIȚI ÎN PARCAREA DE LA BAISA PENTRU UN STROP DE IUBIRE! Ca și durerea, iubirea nu are margini, iar câinii o știu cel mai bine! Câinii, nu oamenii!
Vine frigul!!!!!!!!
Sufletul ca un scrin
O postare de pe blogul ”Ora 25” mi-a atras atenția asupra unui tânăr artist din Canada, Jacub Gagnon, căruia i-am cerut și eu acordul pentru publicarea câtorva imagini (îi multumesc!).
Lumea suprarealistă a lui Jacub are câtva constante: suavitatea, legăturile abia perceptibile dintre regnuri, un anume tip de singurătate.
…în lumea complicată a sufletului, nenumărate sertare se deschid și se închid într-un du-te-vino fără sfârșit. Ce anume face ca mișcarea lor sacadată să ne definească? Ce chimie subtilă le deschide, ce apus de gânduri le închide? Populații mici de senzații și de sentimente stau ascunse în fiecare sertar. Din când în când, câte unul se deschide pe neașteptate și ne face vulnerabili, alteori se trântește cu zgomot și realizăm că s-a mai încheiat un capitol. O alchimie continuă e în fiece sertar, câte o singurătate se închide acolo, câte o moarte a câte unei părți din noi, tot așa cum fire nevăzute se strecoară și se țes pe lângă încuietori…
…de parcă un interpret fără nume ar tot cânta aceeași bucată, la nesfârșit, cu singura grijă de a o aduce la perfecțiune. Fiecare încercăm, mai repetându-ne, să aducem aproape de perfecțiune aria vieții, superbul ei eseu.
Scindări fără număr încap în ea, sertarele se tot deschid-închid ca nebune. E măsura ființei schizoide. Până la urmă se va termina urcușul și panta se va așterne înainte…
Vom pricepe că, ceea ce părea la început a fi o minune, nu mai e decât o umbră! Dar umbra unei minuni! Adică o altă minune…
Ce e muzica bună?
Zilele trecute explicam unei prietene eleve că aș dori să aud la stația liceului și MUZICĂ! dar ce e ”muzică”?? m-a întrebat ea…
Chiar!!!
Apasă: ”watch on youtube!”
”Je réalise…”
Revin la acest videoclip pe care l-am mai ales cândva, nu mai știu când, pe blog…
”Îmi dau seama…” are versuri frumoase sau, în fine, simțite… În plus, activismul lui Sinik e de preferat activismului ideologic al politicienilor noștri (mulți dintre ei reduși la cultura de tip ”Pușca și cureaua lată”…).
Artiștii REALIZEAZĂ limitele noastre , ei exprimă, așa cum pot că: anii trec în viteză, că nu ne dăm seama când au crescut copiii, că ducem un continuu război autodestructiv, că în stradă se poate muri foarte ușor, că ATÂT DE PUȚINE VISE SE POT ÎMPLINI…că rentabilă nu e PACEA, că ea e „coșmarul celui care vinde arme”, că, din fericire, ”moartea nu e decât urmarea vieții”, că e în firea omului să sângereze, că e mai simplu să faci rău decât să iubești… că le luăm pe toate cu noi, când murim, că ne revedem cu toții, când murim!
Le știm pe toate, sunt chiar banale, dar când ne gândim la ele, din moment ce suntem atât de ocupați să ne gândim LA NOI… ?
Duminică plăcută!
[Sinik]
J’ai compris que les années ca passe vite c’est inquietant
Je me rends compte que Kelissa aurait 7 ans le 20 septembre
Chaque jour des hommes s’auto-détruisent à la hache
Et pour s’enfuir les plus fort traversent les mers à la nage
J’ai vu l’écart entre la belle et la bête
Ici la guerre à la patate mais à la peine est la Belle
Dans la rue, tu sais les délits profitent aux hommes
Dans 10 ans, le kilo de came sera au prix du kilo de pomme
J’ai compris tard que les regrets me pénalise
Et ca fait mal quand je réalise que si peu de rêves se réalisent.
Que j’avance pas, que leur justice ralentit
Que la France n’est pas si belle, ma prof d’histoire a menti
Que dans la vie faire la paix n’est pas rentable
J’ai compris que faire la paix c’est le cauchemar du marchand d’armes
Je réalise la nuit des courses poursuites dans la ville
Mais n’ayez crainte puisque la mort n’est que la suite de la vie.
[James]
And I’ll take everything
[Sinik]
Je prendrais tout ce qui à prendre, les joies et les larmes
[James]
(Mmm, mmm, mmm) In this life
[Sinik]
Dans cette vie
[James]
I’ll join everyone, when I die
Ooh, these feet carry me far
Oh, my body, oh so tired
Mouth is dry
Hardly speak
Holy spirit rise in me
Here I swear
Forever is just a minute to me
And I’ll take everything
[Sinik]
Je prendrais tout ce qui à prendre, les joies et les larmes
[James]
(Mmm, mmm, mmm) In this life
[Sinik]
Dans cette vie
[James]
I’ll join everyone, when I die
[Sinik]
J’ai compris ce qui allait pas d’ou venait le mal dans nos ZUP
Que les voitures qui prenaient feu ne rentraient pas dans vos urnes
Que tous les jours des amis meurent au cachot
Comment certains sont prêts à tout pour obtenir un plat chaud
J’ai compris que l’être humain ne fait rien d’autre que saigner
Que dans la vie se faire du mal est plus facile que s’aimer
Que les voisins c’est pas “Les filles d’à côté”
Que dans le pays des droits de l’homme des familles vivent à l’hotel
Comprenez le poids des mots, des fois la vie fout le cafard
Les voleurs se font coincer mais les violeurs ont le BAFA
Que dans la vie j’ai toujours senti ce gène
A quel point j’ai grave du mal à dire je t’aime à ceux que j’aime
[James]
And I’ll take everything
[Sinik]
Je prendrais tout ce qui à prendre, les joies et les larmes
[James]
(Mmm, mmm, mmm) In this life
[Sinik]
Dans cette vie
[James]
I’ll join everyone oh, and understand
‘Cause all men die (’cause all men die)
‘Cause all men die (’cause all men die).
(versurile de AICI)
Când citesc… (leapșa I)
(imagine: source)
Belle de Jour ne propune următoarea leapșă pe care o transmit și eu tuturor celor din blogroll:
1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Me: Folosesc diferite semne de carte sau marchez cu post-it.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?
Me: …da, una de versuri de la prietenul meu, Andrei Bodiu, ”Oameni obosiți”, Ed Paralela 45.
3. Citiţi în baie?
Me: Never!
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?
Me: Da (am scris deja , dar încă nu am făcut demersuri pt publicare – sunt leneșă!) e o carte de critică literară.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Me: Colecțiile de carte sunt toate minunate…de oriunde ar fi!
6. Care este cartea preferată?
Me: Gabriel Garcia Marquez: Dragostea în vremea holerei
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Me: Da, Proust și Marquez…tot ce e prin casă…
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Me: Le-aș spune că sunt fericită că ei există!
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Me: Da, dar nu tare mult… cu persoane ce-mi împărtășesc ”gusturile”. În rest, prefer să le citesc în mine! (sunt egoistă!)
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Me: AUTORUL! Trebuie să știu despre el…
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Me: Toate cărțile mari ar trebui să fie obligatorii. Multe ar trebui să fie în programa școlară, în locul multora care nu au ce căuta și pe care trebuie să le citim în tinerețe, pierzând, astfel, timp prețios!
12. Care este locul preferat pentru lectură?
Me: Camera mea.
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Me: Citesc întotdeauna cu creionul în mână și în liniște.
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Me: Mă obosesc… pote-mi iau e-reader…
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Me: Acum, doar cumpărate…
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
Me: O carte e un spațiu intim… te regăsești în ea, o iubești, visezi la ea, o pipăi, o ții lângă tine…o carte e și un obiect frumos…
Sper să vă placă să o rezolvaţi.
După ce citesc, îmi place să ascult ceva muzică… și să vizionez videoclipuri… Mă bucur mult când găsesc videoclipuri cu MĂCAR O IDEE!!! Și care au tangență cu ARTA!
Lapi și politica
Ca și Natașa lui Vania, Lapi se uită foarte des la Tv, și e mare pasionat de politică. Eu i-am spus că asta, pasiunea lui adică, nu e pentru vârsta lui, dar el nu și nu!!!! Iată-l într-un moment de mare tensiune, când la comisii se dezbate veșnica problemă a învățământului românesc!
Comment??
Cât de ”îmbătrânit” poți fi …la piept?
(FR. Goya, Capricii, Somnul rațiunii…: source)
…destul, cât să dezvolți o depresie! Mulțumesc, pe această cale, Partidului Postcomunist Român că am primit astăzi frumoasa sumă de 150 lei ca sa-mi cumpăr cărți!!!!
PS
Mă uitam la filmele în care mame disperate își suiau copiii în autobuze ori în trenuri , ca să-i salveze de război… mamele din România nu mai văd niciun viitor AICI pentru copiii lor… îi urcă în tren, ca să-i salveze. Nu știu dacă marii strategi ai Partidului Postcomunist Român au făcut vreo grilă, întrebând părinții: UNDE e viitorul copilului tău???
(source)
Punct și de la capăt
(pictură de R. Magritte: source)
Cu un zel demn de o cauză mai bună, am alocat 2 zile alcătuirii unor pagini tematice pe blog, nici eu nu mai știam ce mai am… Nu am terminat încă, dar e un pic mai multă ordine sper.
În rest, o sfârșală, ca să spun așa, mâine o luăm de la capăt, cu zile libere cu tot, cu aceleași deprinderi, competențe și cu aceleași idealuri inutile… Poate voi sunteți mai optimiști! Felicitări!
…Poets of The Fall…și aștia…cum se pot numi!!!!
Comentarii recente