La mulți ani! 2009-2010
Să păstrăm clipele frumoase din 2009, să sperăm că vor fi și clipe minunate în 2010!
Urez tuturor cititorilor blogurilor noastre multă perseverență! La mulți ani! Vă împărtășesc câteva din obiectele/ ilustratele noastre de colecție:
(Cap de copil – desen pe mătase)
Să deschidem o sticlă de Cricova!
”Noaptea cormoranilor” (Gabriel García Márquez)
(Pictura de Leonard Tsuguharu Foujita; source: aici)
Dacă proza Cineva răvășește trandafirii (1950) este scrisă din perspectiva unui mort, îndrăgostit de femeia care-i păstrează, timp de 20 de ani amintirea, mica povestire Noaptea cormoranilor (1950) este scrisă din perspectiva unui orb.
Subiectul e simplu, trei bărbați stăteau și beau bere într-o curte unde erau câțiva cormorani. Unul dintre bărbați se apucă să cânte ca un cormoran, imitându-l. Atunci cormoranii se reped și le scot celor trei ochii. Narațiunea este condusă din perspectiva uneia dintre victime. Straniul se degajă din faptul că nimeni nu crede că ei sunt tocmai cei despre care se scrisese la gazetă. Nefirescul, catastrofa iau, la Marquez, forma banalității cotidiene. Dacă ne-am fi așteptat ca naratorul să se plângă de nenorocire, aflăm doar bogăția de percepții pe care o dezvoltă.
(pictură de Tracie Richardson; source)
”Am simțit mirosul de femei triste, stând și așteptând. Am simțit prelungul hău al coridorului în fața noastră, pe când ne îndreptam spre ușă… apoi am auzit cum se deschid mai multe uși. Unul dintre noi se desprinse din mâinile celorlalți și l-am auzit mergând pe bâjbâite, clătinându-se, ciocnindu-se de obiectele dimprejur. Vorbi de undeva din negură… Am dat iarăși de perete. Oricum ne întorceam, dădeam de perete. În jurul nostru, împresurându-ne, era veșnic un perete…
Ne-am așezat. Un soare invizibil începu să ne încălzească umerii. Însă nici măcar prezența soarelui nu ne mișca. O simțeam acolo, pe undeva, căci ne pierduserăm noțiunea distanțelor, a timpului, a direcțiilor. Trecură pe lângă noi mai multe voci.
– Cormoranii ne-au scos ochii – am spus.
Și una dintre voci zise:
– Ăștia au luat în serios ziarele.”
Tăcerile și tristețea din proza lui Marquez sunt dătătoare de atmosferă. Una tragică, dacă nu hilară. Un baroc al senzațiilor, o adâncire în sinele profund, o conștientizare fină a limitelor, acestea sunt câteva dintre percepțiile acestui tip de proză. Evident, ea e purtătoare de filon liric prin sintaxă, prin stilul indirect sau indirect liber, dar și prin frumusețea și ineditul imaginilor.
Trei oameni, lipiți de un perete, al Destinului lor, al autolimitării, al neputinței, ”orbiți”, mutilați înterior până la starea de cădere în copilărie. Ei sugerează cumva condiția noastră limitată, felul în care, uneori, viața ne pune cu spatele la perete, ne testează puterea de a-l accepta, surgiunul interior și modul în care îl putem rezolva.
(Gabriel García Márquez, Noaptea cormoranilor în culegerea ”Ochi de câine albastru”, Ed Rao, 2005, pp. 117-12
”Cineva răvășește trandafirii” (Gabriel García Márquez)
”Pentru că e duminică și ploaia a stat, mă gândesc să duc un buchet de trandafiri la mormântul meu. Trandafiri roșii și albi pe care ea îi cultivă pentru a împodobi altarul din casă și a face coroane… Ea stă prosternată în fața sfinților ei. A căzut pe gânduri din momentul în care am încetat să mă mișc prin încăpere, după ce a dat greș prima mea încercare de a ajunge la altar ca să iau de acolo trandafirii purpurii cei mai proaspeți. Poate că azi aș fi reușit; însă candela pâlpâi, și atunci, revenindu-și din extaz, ea își înălță capul și se uită spre ungherul unde se află scaunul. S-o fi gândit:”Iarăși e vântul”, fiindcă într-adevăr ceva scrâșni lângă altar și încăperea se undui o clipă, de parcă cineva ar fi clătinat suprafața amintirilor îngrămădite acolo de atâta amar de vreme.”
(Gabriel García Márquez, Cineva răvășeșete trandafirii în culegerea ”Ochi de câine albastru”, Ed Rao, 2005, pp. 124-125)
”Ochi de câine albastru” (Gabriel García Márquez)
Preiau de la Alex Moldovan o siglă foarte inspirată:
… de fapt recitesc Garcia Marquez, și ascult Nightwish:
Azi recomand această bijuterie care este povestirea ”Ochi de câine albastru” 1950:
Poziția mâinilor ei deasupra flăcării se schimbă ușurel. I-am zis: ”Uneori, în alte vise, am crezut că nu ești altceva decât o statuie de bronz de prin vreun colț de muzeu. Poate de asta ți-e frig.” Iar ea spuse: ”Câteodată, când dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se asprește, simt cum trupul mi se golește și pielea mi se face ca o foiță de metal. Atunci când sângele-mi zvâcnește înlăuntru, simt de parcă cineva mi-ar bate cu degetele în pântece și-mi aud sunetul de aramă în pat. De parcă aș fi așa cum spui tu: din metal laminat” . Se apropie și mai mult de sfeșnic. ”Mi-ar fi plăcut să te aud, i-am spus”. Iar ea zise: ”Dacă o să ne întâlnim vreodată, pune-ți urechea în dreptul coastelor mele, când dorm pe partea stângă, și ai să mă auzi sunând.”
(Gabriel García Márquez, Ochi de câine albastru, trad. Tudora Șandru Mehedinți, ed. Rao, București, 2005, pp. 97-98)
Drama Club în Bucovina
La începutul vacanței, Dramiștii au petrecut câteva zile în Bucovina, la d-na Ancuța, în satul Mănăstirea Humor. Acolo au avut o plăcută întâlnire. Vezi BLOGUL DRAMA și BLOGUL Laurian.
Sărbători fericite!
Craciun fericit tuturor vizitatorilor acesui blog!
Pentru că sunt enervante clișeele cu Moș Craciun, sănii, globuri, artificii, confetti, pentru că, în general toate clișeele sunt enervante, vă propun frumoasa noastră revelație de anul acesta: LAPI. Și acum e un cățel minunat, dar, când revedem fotografiile de astă vară, oricât de supărați am fi, tot ne vine zâmbetul pe buze.
… și, ca să nu se supere mâțele…
Sărbători cu bine, dragii mei și un An Nou suportabil!!
La acest sondaj puteți opta pentru mai multe răspunsuri. Mulțumesc!
PS Din câte văd până acum, votul dumneavostră merge mai degrabă spre un an nu grozav. E anul tigrului, oricum, se pare că va fi destul de complicat. Întrebarea mea pentru guvern este, în stilul moromețian care-mi place atât de mult, ȘI DACA TU MĂ DETERMINI SĂ MUNCESC DOAR TREI SĂPTĂMÂNI ÎNTR-O LUNĂ, ne mai socotind că stau acasă și sâmbetele și duminicile, cu cine ai să mai construiești în țara asta ceva, măi Bâznaie? Oricum, vestea bună e că că stând acasă așa de mult, o să avem timp de scris!
Duminica Orbului și alte duminici de peste an(i)
(Alegoria orbilor de P. Bruegel Cel Bătrân: source)
Pe 20 mai 1990 românii au votat pentru prima dată liber. AICI, un rezumat. Evident, au votat cu Iliescu. Făcând ordine prin hârtii, am găsit o pagină îngălbenită… Pe atunci nu aveam computer, ci mașina de scris. Am să inaugurez acum o nouă categorie pe blog, ”restituiri”. Mi se pare simptomatic faptul că, între Duminica Orbului (1990) și duminica Sf. Niculae (2009), eu am fost de o consecvență care mă caracterizează și pentru care mulți dintre cunoscuții mei nu știu unde să mă situeze. Iată dar, ce scriam la 20 mai, 1990:
(imagine de aici)
”Duminica Orbului, fără convulsii. Încă de dimineață sediile de votare sunt deschise. Lume multă, corect îmbrăcată: femeile în rochii de ceremonie, demodate, își arată bijuteriile ieftine și trandafirul ofilit, agățat la revere… (notă: trandafirul era semn electoral al FSN, partidul lui Ion Iliescu).
Îi privesc: par frisonați, sunt nerăbdători: ceva îi face să nu vorbească mult, de parcă puținele cuvinte abrupte le-ar răpi fericirea de a vota. Mă întorc acasă. La televizor interviuri de genul: ”Ce ați simțit atunci când ați votat?” și răspunsuri pe măsură: ”Mi-ar trebui o jumătate de zi, ca să vă spun ce am simțit în clipa aceea!”…
În Duminica Orbului s-au pronunțat până la saturație cuvintele (folosite în campanie de Iliescu): ”votăm pentru liniște” și ”să fie bine!”.Un proces de asumare colectivă, ce nu ascunde frica de schimbare. Un generic și o ”liniște” generică sub care conștiințe amorțite de somn vor să-și prelungească abulia. Închid televizorul: emisiunile au un iz vechi (comunist!), trucat cu grijă. Mă întorc pe stradă. Cozi la secțiile de votare, niște cozi ”necesare”. Oamenilor le plac mult cozile, ele au devenit normă (sub Ceaușescu!), absența lor i-ar însingura.
Ieri s-au vândut trandafiri la prețuri mari. Acum se ofilesc, liniștiți și supuși, pe taioarele și costumele puțin uzate ale ”oamenilor muncii”. Sunt mândri de ei: cine nu poartă trandafir e privit cu ură.
Pe străzile aproape pustii ale orașului, vântul poartă afișele masacrate: sunt ale opoziției (liberali și țărăniști, partidele istorice, la acea dată!). Într-un parc de joacă, copiii au spânzurat un afiș al candidatului țărănist Ion Rațiu (anatemizat în campanie, s-a făcut campanie, ca și acum, în 2009, nu pe programe, ci pe atacuri furibunde la persoană!) și se amuză să-l dea jos cu pietre. Părinții lor sunt mândri: ”Deștepți copii!!” În secția de votare , președintele, membrii îmi sunt cunoscuți: juriști și profesori. Ei spun: s-a încercat să se fure ștampile. Umblă zvonul că s-au furat câteva mii de buletine din stoc. Alegătorii sunt și ei dificili. Unii cer furioși listele, amenințând că, dacă nu vor găsi pe ele trandafirul…alții întreabă cu cine să voteze, alții doar votează, cu un surâs pe față. Prin sate e ca în filme: ”oameni de bine” veneau în cabinele de vot să arate țăranilor unde să pună ștampila… Circulă spusa: ”Dacă o să vedem că nu-i bine, peste 2 ani îl schimbăm!”
Ziua nu s-a terminat și rezultatele sunt deja previzibile. Oamenii nu se ascund să spună cui au dat votul, dimpotrivă, glumesc gros, ridiculizând cu setea urii proletare, defectele fizice ale reprezentanților opoziției (erau mai în vârstă!!). Se înserează și mă duc și eu să votez, cu speranța că a mai diminuat coada. Președinta secției îmi aruncă o privire furioasă: poartă, în piept, un ecuson albastru (culoarea FSN!), pe care e desenat un trandafir. Eu port un ecuson cu Eminescu. Nu m-am gândit că se interpretează. Se lasă întunericul. La ultima oră de vot vin, direct de la botez, niște cheflii. Secția se închisese: ”AM impresia că sunteți de-ai lu Coposu!” (Notă: ilustru membru al PNȚ, care a făcut mulți ani de pușcărie politică) aruncă unul. Apoi pleacă înjurând cu dibăcie. E noapte. Colegii mei au rămas să numere voturile. Votarea a decurs în ”liniște”. Prin geamurile deschise se aud Irina Loghin și râsete. Totul e foarte bine și-i ”liniște”! Pe 22 s-ar fi cuvenit puțin să ne amintim de morții ”revoluției”. La tv sunt însă fabule penibile cu curcani și un cocoș. Spre seară, pe ecrane, câțiva dintre cei care s-au văzut la TV pe 21-22. Televiziunea Română inoculează o atmosferă de ”liniște”.
Aceasta e liniștea pentru care, în fond, ne-am pus votul. În curând vom auzi razele de lună ciocnind ușor visele noastre în care mii de demonstranți circulă civilizat, cu mâinile la gură”
(Elena Agachi, 20 mai, 1990)
Un ochi atent va găsi că nu e mare diferența între alegerile din 90 și alegerile de după… Un ochi atent VA ȘTI că și atunci și după, același tip de organizare a fost. Diriguit de aceleași interese. Numai oamenii din rolurile principale s-au schimbat, dar nu tare mult…
PS Mă întreb, în clipele mele amare: dar dacă nu ar fi existat Duminica Orbului?? Ci o duminică obișnuită, în care unui popor abia ieșit din comunism, CINEVA CHIAR SĂ-I FI VRUT BINELE???
Nu!
Ne-au adus în starea-fără-de-stare…Mă uit pe bloguri…nicăieri nu vad luminițe aprinse pentru Crăciun, peste tot numai ”starea-fără-de-stare”, ubicuă și penibilă. La cumpărături, toți se mișcă mecanic…cumpăraturi trebuie făcute, vine Craciunul, de! Încrâncenați mai cumpără câte ceva, pensionarii sunt fruntea, ei nu pot fi scoși din ritmurile lor…
În rest doar frig, nervi, deznădejde… iubitul conducător poate fi mândru! Are poporul fără-de-stare pe care și-l dorește! Așa că, na, neavând o altă stare, reascult Grand Corps Malade, cu tragismul din versurile lui, cu ”activismul” acesta bine temperat pe care-l aduce muzica tânără…
”Nu ne-am născut în locul potrivit!”
Răsfoind paginile blogului lui Bogdan din Botoșani, găsesc acest videoclip pe care îl ”fur”, doar pentru că în el ne regăsim destui, cei din generația mea, și, ceea ce e, iată, și mai grav, cei din generația fetei mele!
Venind mai mult planat prin nămeții de afară, dintr-un oraș care, după votare a murit subit, în care mașinile sunt sub zăpadă, în care pensionarii se îmbulzesc în piață să cumpere câteva ciozvârte pe care și eu le pofteam pentru câinele meu, revenind, deci îngrozită, deschid televizorul… îl închid grabnic!
Au! Doare! Cred, ca și cei de la Guess Who, că ne-am născut aiurea, într-un loc total mioritic , dar nepotrivit, dar nepotrivit…
Cravata roșie de pionier, o, da, ce frumos… avea un inel de plastic; era un sistem pervers care, sub aparența jocului, te învăța să dai raportul… Unii îl dau și astăzi, mulți! dar ce mai contează! Să trăim bine, nu? Hai sa trăim bine, vine Crăciunul. Spunea depresivul Blaga: ”Frate, trăiește tu dacă vrei!” cam asta e, trăiește tu, frate, cel care te ocupi de frâiele țării! Trăiește măcar tu!
Să dăm înapoi timpul, să ne naștem iar, într-o lume NORMALĂ, lipsită de blestemul tipic românesc, să murim apoi acolo, cu un dor nerostit în noi, cu nostalgia că am fi putut să ne naștem chiar aici în țară, cândva, pe când securiștii nu ajunseseră la putere, nici comuniștii, nici fiii comuniștilor, nici fiii fiilor lor, amin!
Notă: aceste sondaje sunt modalitatea prin care eu pot să înțeleg dacă postările mele plac ori ba… Pentru cei care au suspiciuni, de știut că nu apare nicăieri numele vostru, al celor ce votați. Vă mulțumesc pentru votul vostru, indiferent cum este el!
Despre basme și despre iluzia vieții
(Nota: foto DUMITRU AGACHI)
”Frumoasa fără trup” e un basm dramatizat de N. Iorga. Textul e greoi și nu e de o mare inspirație. Iorga s-a străduit să dea și literatură, dar, din păcate, proiectele lui literare nu sunt deloc viabile astăzi. Totuși, pentru a marca ”Zilele Iorga” la Botoșani (Iorga fiind născut la Botoșani!) și fiindcă Laurianul colaborează cu Casa memorială N. Iorga, pentru că Iorga A FOST ELEV AL LAURIANULUI, Drama Club s-a ambiționat să scoată din acest text esența, ideea, iar restul a fost muzică și IMAGINE! Într-un spectacol care cred că i-ar fi plăcut și lui Iorga și care s-a bucurat de mult succes de câte ori a fost jucat. (vezi refrințe pe blogurile noastre și pe blogul Drama Club!)
Subiectul e foarte asemănător cu cel al basmului ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Într-o împărăție a fost un blestem: de îndată de s-a născut, un fiu de împărat a fost blestemat să iubească ceea ce nu poate fi posibil, sau să moară.
Împărăteasa și împăratul sunt disperați: fiul lor poartă povara blestemului, dar poate că totuși mai este o șansă: mintea omenească nu se poate obișnui cu fatalitatea, ea e mereu scormonitoare, încearcă să salveze sensul. Un sens trebuie să fie, din moment ce s-a pornit ceva… Mintea omenească e astfel concepută, încât ea crede că iubirea poate totul… așa credea și fiul de impărat, dar se înșela…
Îndrăgostit de o tânără prințesă, fiul de împărat este repede hotărât ei…
Nunta se făcu, dar fiul de împărat tot nemulțumit este și trist. Așa e firea omenească, să nu poată prinde FIINȚĂ, cum spunea Noica, decât în plan superior…
Călăuzit de un Lăutar (un inițiator în ale Firii), fiul de împărat vrea să descopere cealaltă lume, superioară și stranie.
Toți cei de la Curte sunt între extaz și agonie… Plecarea fiului de împărat e aducătoare de neliniște și curând lumea lor va adormi și apoi va cădea în haos. Asemeni unor icoane, chipurile celor dragi lui se estompează, marea aventură începe.
În marea aventură nu se pleacă decât rareori singur… De regulă e un inițiator, dar piedici trebuie trecute.
Fiul de împărat are de străbătut hățișuri și de învins demoni, ai lui, ai altora, dar, finalmente, VA REUȘI, așa e în basme, și Păzitorii Pragului vot fi îmblânziți.
Ajuns DINCOLO, în lumea perfecțiunii, în lumea pură a spiritului, va găsi minunatele zâne și pe însăși Frumoasa Iluzie.
De ea o iubire teribilă îl leagă, un absolut al iubirii… Iubirea pură, lipsită de carnal, iubirea la care niciun pământean nu are acces… Iubirea ”în care totul e investit de către cel ce iubește și care trăiește din puterea lui entuziastă” (Ortega Y Gasset)
”Căci inima nu se bucură de altă iubire, decât cea pe care n-a văzut-o niciodată…”(Jaufre Rudel)
În lumea perfectă a zânelor timpul și spațiul nu există, există doar Frumusețea absolută…
Numai că făptura umană nu e compatibilă cu perfecțiunea… sătul de perfecțiune, umanul vrea Obișnuitul, sătul de inedit, vrea banalul, sătul de Spirit, vrea trupul…
Și atunci, acea ordine excepțională se distruge… Căzut din lumea superioară, omul redevine prințul care-și caută cu disperare lumea lui, pentru care fusese născut, pe care o părăsise…o Lume doborâtă, ca și el, de haos și disperare… o lume fără repere, reperul ce el însuși fusese nu mai este recunoscut.
Puține sunt basmele care se termină cu bine. Practic ele nici nu mai sunt basme, sar din schema dată, lumea basmului e omogenă și, dacă prezintă fisuri, e numai ca aceste fisuri să fie rezolvate de erou… În basmele care se termină prost apare fiorul tragic, cel care dă splendoare făpturii umane, cel care stă la baza marilor creații, omul nu ar fi desăvârșit, în umanitatea sa, lipsit fiind de tragism…
Așa că fiul de împărat primește pedeapsa care i se cuvenea, neabsolvit fiind de ”vina tragică”…
Lăutarul implacabil ca însuși Destinul rămâne să cânte o melodie tristă, dar, la colțul gurii, are un zâmbet crud…
Frumusețea omului nu stă în înfrângerea lui, ci în puterea lui de a se iluziona.
Drama Club a reușit să transmită asta…
Bogdan Onofrei, minunatul tânăr de la Liceul de Artă a emoționat pe toată lumea cu vioara sa… Mirela Nistor și Ovidiu Ivan, regizorii și prietenii Drama Club și-au făcut treaba cu mare pasiune. Toți membrii Drama care au stat ore în șir la repetiții au fost absolut minunați și îi felicit!
Lista de distribuţie
Alexandru Sîrbu
Bogdan Onofrei
Alexandru Paul Murariu
Andra Agachi
Ana-Maria Baciu
Manuela Pricop
Simina Botoșineanu
Sabina Boureanu
Iuliana Zambalic
Dragos Hrițuleac
Florin Andrei Capră
Emilia-Georgiana Ungureanu
Andreea Dascălu
George Liutic
Maria Pop-Cristescu
Paul Mariniuc
Ştefana Mihălescu
Sergiu George Bălăucă
Adelina Pânzariu
Ema Done
Ştefana Todirenchi
Madalina Hrițuleac
Oana Condurache
Alina Mocanu
Tanti Florica de la Tulbureni
Tulbureni e o localitate mică, dar frumoasă, în prelungirea orașului Botoșani.
Tanti Florica abia își mai târâie picioarele… cândva era tânără…
…tanti Florica nu face politică. Toată viața a muncit la câmp cu soțul ei, Dumnezeu să-l odihneacă… Nu prea i-a plăcut de el: ea era mereu pusă pe veselie, el era un taciturn. Părinții au rugat-o să se mărite, PENTRU A PĂSTRA O CASĂ… o viață cu un taciturn PENTRU O CASĂ, ăsta da, sacrificiu… Tanti Florica e sigură că și-a plătit toate păcatele ÎN VIAȚA ASTA!
Pentru că e văduvă și pentru că nu are cu ce să-și repare grajdul care a rămas în ruină de pe vremea răposatului, tanti Florica vine la oraș cu de toate… cu verdețuri, cu ouă, ba mai taie și câte o găină…
Îi dau, de regulă, mult mai mult decât trebuie PENTRU CĂ-MI FACE PLĂCERE și, mai ales, pentru că povestește frumos.
Tanti Florica a venit cam tristă alatăieri… a fost votul. Ea e o femeie cu mult bun simț și eu o ascult amuzată cum comentează, așa, ca la țară, despre tot ce i se întâmplă… Nu e mulțumită… noi am vrea o schimbare, spune ea, măcar să vedem pe altu… ne-am săturat! Nu a făcut nimic pentru noi… Lasă, îi spun, știi bine că la români schimbările cer sacrificii…
Tanti Florica nu știe și nu face politică, DAR ARE BUN SIMȚ și se pricepe la oameni! E cel mai important lucru, cred eu, restul e tăcere! Pe casele tăranilor cresc mușchi galbeni…
Refugiul în artă
Într-o țară pe care nu o mai pricep, din care ar fi gata să plece chiar mâine, unii tineri se refugiază în Cluburi, alții, în ARTĂ. Ei trebuie să priceapă că singura șansă e Arta! Ea, deși are și amărăciune, E ILUZIA PERFECTĂ, așa cum spune și Dumi AICI.
E prima dată când, datorită bolii tatălui meu, nu am putut să-i însoțesc pe dramiști la Iași, unde au fost invitați la festivalul studențesc ”Ludic”.
Îi felicit și-i invidiez. Tinerețea lor mă impregnează și astfel mai pot spera. Poate că ei…cine știe, poate că ei vor reuși să trăiască într-o țară NORMALĂ în care propaganda de partid să nu țină loc de reformă, în care fiecare să-și facă treaba pentru care e PREGĂTIT.
Bravo, Drama Club!
FANTASTICI MI SE PAR OCHII SPECTATORILOR…
SUNT FOȘTI LAURIENI!!!!!!
(Foto: Dumitru Agachi)
Joaca de-a poporul
Poporul e o caracatiță ce, uneori, are prea multe brațe. Uneori stă să înhațe, alteori stă cuminte pe fundul mării, dormitând lenevos. Sigur e palpitant sa te joci cu poporul! Sau de-a poporul. Să-l flatezi când ai treabă cu el, să-i dai șuturi când nu mai ai!
Despre fleacuri, ciuruiri și comandanți AICI.
În rest, actualitatea lui Eminescu, cu un text care nouă ne era interzis cândva, ”Doina”:
”Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.”
”Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!”
Epilog:
Nu vreau ”liniștea” de care vorbesc unii comentatori de pe blogul acesta! Vreau o țară în care să se poată construi, pe care să o pot iubi și, eventual, în care să mor împăcată.
Poate că nu vreau chiar imposibilul…
”De ce-ai dat, Doamne?” (Grigore Vieru)
(pictură de Egon Schiele, sursa)
”Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.
Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!”
(sursa)
The end!
Televiziuni, mascaradă, gargară, minciuni, aplauze, mașini luxoase, proiecte, haine de firmă, priviri rele, mâini frisonate pe tel mobile, mâini fără expresie, priviri rele doar, singura expresie… gargară, afișe, filmări tendențioase, ură, bani mulți, murdari, securiști buni și securiști răi, vorbe aruncate, repezite, vorbe degeaba, costume de lux, gesturi, demagogi, oboseala unui neam prostit, mirându-se de blestemul care a căzut pe el, de atâtea secole…Tristețea acestui neam, adunată toată, ar îngrozi și fiarele, ar muta munții, ar chema norii care s-ar prăbuși de durere, care s-ar prăvăli în gemete… suntem copaci de acum, niste copaci peste care a trecut un dezastru.
(picturi de Egon Schiele, sursa AICI)
Departe de lumea dezlănțuită…
E doar Frumosul, e doar Arta, e doar fibra adevărată a lucrurilor care contează. Departe de tumultul grotesc al manipulărilor de tot felul, suverană se insinuează, dacă vrei asta, FRUMUSEȚEA.
Exceptionalul chip de femeie, Fecioara, pictată de Antonello da Messina în evul mediu, este, poate una din reprezentările perfecțiunii.
(imagine de AICI)
Fecioara e întreruptă DIN STUDIU de Fericita VESTE a Celui care va veni. Foarte discret, aproape imperceptibil surâs, la colțul gurii, al Celei-Care-Știe. Mâinile vorbesc și privirile spun totul. Cât de fericiți ar fi oamenii dacă ar învăța limbajul mâinilor și al privirilor! Practic, nu ar mai fi nevoie de cuvinte!
De ce suntem obișniuți să căutăm răspunsuri doar în opera de artă, de ce doar în fața tablourilor TĂCEM, iar în rest ne dezicem?
Calmul, seninătatea, surâsul, inteligența privirii ar fi o soluție pentru lumea aceasta a noastră nebună, nebună, pasională, stupidă, de cele mai multe ori. Superioritatea nu e doar atributul divinității, uneori ea e starea de grație acordată omului. Conștient de talentul, de valoarea lui, de frumusețea lui.
Am să revin la o pictură ce mă obsedează, la Fata cu cercel a lui Veermer.
Sunt două modele ale Frumuseții și perfecțiunii. Primul este personajul atribuit divinității, al doilea e o femeie simplă, mirată de frumusețea ei și de privirea îndrăgostită a celui ce o vede. Ambele sunt suverane și marea lor, enormă calitate, e triumful, poate vremelnic, dar absolut, al Frumuseții. Lecția lui Da Messina, lecția lui Veermer este acesta: frumosul, DACĂ EXISTĂ, se poate revela!
Comentarii recente