Singurătatea singurătăților
Privind arta lui Felix Reyes pe care l-am descoperit întîmplător pe net, mă simt datoare să transmit vibrația aproape ocultă pe care sculptura sa mi-o produce.
Deși spectaculoasa sculptură se numește ”Solidaritate”, eu cred că, privită ALTFEL, ea s-ar putea numi ”Singurătate”…
Există, incontestabil măcar DOUĂ modalități de a accepta lucrurile. Desigur, reducând la absurd, dar absurdul face parte din noi…
Niciodată nu trebuie să privim DOAR DINTR-O SINGURĂ PERSPECTIVĂ! să acceptăm de bună doar O SINGURĂ opinie, să urmăm frenetic doar UN SINGUR adevăr.
Dându-ne liberul arbitru, Divinitatea ne-a dat, de fapt, cea mai mare povară. A privi, a înțelege, a gândi complex.
De pildă, acestă sculptură unora li se va părea că e un grup strâns unit, compact, SOLIDAR. Un grup cu unitate de opțiuni, de idei, un grup de invidiat PENTRU CĂ SUNT CU TOȚII DE ACEEAȘI CULOARE, merg ori se îndreaptă ușor către ACELAȘI ideal, se apără de ACELAȘI DUȘMAN (necesitatea umbrelelor!), și, mai mult, au ACEEAȘI expresie, voalată, e drept, bizară, te simți așa cum, așteptând trenul într-o gară, nu te mai uiți în tine sau într-o revistă, ci te preocupă imaginea celor care, ca și tine așteaptă același tren…
Și totuși…
E chiar bine ce face grupul acesta? E chiar ce trebuie să facă? Ce impresie degajă oare, afară de aceea de stranietate?
Umbrela e pentru fiecare sau pentru doi… umbrela apără de Răul personal ori de Răul aproapelui. Atât. Fiecare cu Răul , cu umbrela, cu pedeapsa lui. Fiecare e răspunzător pentru alegerea lui. Nimeni nu poate plăti pentru alegerea mea, nici eu nu pot plăti pentru a ta, decât…zic unii, dacă e o ”karma colectivă”: scuză penibilă! Karma colectivă o fi fiind valabilă, dar nu are forță dacă nu ti-o asumi INDIVIDUAL. Abia atunci pedeapsa colectivă e cu adevărat înfricoșătoare. Doar asumată. Identitatea membrilor grupului nu e vizibilă. Ei se aseamănă pentru că au același țel…
Răul lor personal se varsă în Răul general.
Privită de la mare distanță, opțiunea lor are valențe poetice. Ce umbrelă perfectă ar fi acesta… dacă, vorba poetului, nu ar avea un colț ciobit!
Dincolo de frumuseţea ASEMĂNĂRII, se citeşte însă haosul lipsei de identitate! E partea cealaltă a paharului. E înfricoşătoarea LIPSĂ. Turmele merg, evident, CĂTRE CEVA. Dar cine poate şti ce se desfăşoară în faţa lor??? NICI ELE NU ŞTIU! Tocmai aceasta e vraja istoriei: faptul că, la un moment dat, deşi toate datele concură, apare neprevăzutul, karma colectivă, nenorocirea.
Rareori, în istoria noastră au fost momente cu adevărat aurorale. Asta e drama noastră, KARMA! Am stat, ca popor, de cele mai dese ori, la cheremul unor şmecheri, unor venoşi, unor cretini. Aşa a vrut Creatorul, să ne încerce. Poate că cel mai ingenios test e acela al Orbirii… Eşti Orb şi totuşi crezi că vezi, nu te vaieţi de orbirea ta! Câtă singurătate!
Şi spre ce se poate merge, de fapt? Aşa, în turmă?
SPRE CE S-A MAI MERS, întotdeuna spre ce s-a mai mers, asta e regula, asta e legea, indiferent cine pe cine alege!
Democrația câinilor
Filosofia de viață a câinilor este iubirea.
…fără rest…
Uneori oamenii îi înrăiesc, dar FUNDAMENTAL, câinii iubesc.
De aceea ei nu-și pot explica uneori de ce oamenii se agită atât, de ce iubirea se condiționează.
Așa că se retrag în lumea lor și latră, pedepsindu-ne să nu-i pricepem ÎNTRUTOTUL.
Pentru un zâmbet…
Crescuseră împreună…
Joaca lui era și joaca ei, plânsul lui avea o rezonanță ciudată și ea incepea să plângă. El era”băiatul”, cel care, asemeni unui frate mai mare trebuia să aibă grijă de ea… La o vreme el începu să îmbătrânescă… cei 7 ani ai ei erau de 7 ori 7 ani ai lui… ea era o tânără domnișoară și el era un biet moșulică cu mustăți albe, dar totuși atât de frumos îndrăgostit…
…într-o zi, cum se întâmplă, el se îmbolnăvi și muri...
Ea, ca o prințesă fără de noroc îl jeli și chiar în clipa aceea, a morții lui, simți că nu mai poate să zâmbească…
Lunile trecură în grabă și ea nu-și mai regăsea zâmbetul…până când…până când…
… de atunci ZÂMBETUL EI CRESCU, așa, ca vitejii din poveste…
..până ce se făcu un munte de iubire și se născu din el Făt Frumos!
…de acolo, dintre flori, el îi privea zâmbetul la fel de indrăgostit!!!
Vagabondul din stele
Actorul -eternul îndrăgostit de viață! Până la capăt, până la capăt…
(Ștefan Iordache)
Actorul, vagabondul din stele, cântărețul de aur al iluziei, cavalerul esențelor;
(Adrian Pintea)
actorul, bulgărele peste care Creatorul a suflat mai multă viață decât peste alți bulgări,
(Florian Pitiș)
actorul Frumusețea absolută, creatorul de vrajă,
(Gheorghe Dinica)
actorul care nu moare decât pe scenă, doar atunci…
care moare frumos, în aplauzele mulțimii,
altminteri, în noi
ACTORUL NU MOARE NICICÂND!
Groapa
În târgul minuscul în care trăia, presa era la mare putere… abia făcea un conducător minuscul câte un ou, și repede el trebuia să fie învelit în foițe de aur sau de …na, ceva mai puțină strălucire, poleit, cum ar veni, îmbălsămat și pus pe tava presei… micii presari, cu diplomele lor proaspăt scoase de sub teascurile ”made in…” se organizau în grupuri și, sub imboldul, nu-i așa, deontologiei lor, erau cât se poate de prolifici în a mâzgăli, în a mânji, în a mânări, în a mânca tot ce le cădea din tăvița bine ornată a micuților conducători de o zi.
(Tarkovschy, Stalker)
Căci în târgul acela deruta era maximă tocmai din cauză că un conducător minuscul, tocmai pentru că era minuscul, nu putea sta pe scăunelul lui, obținut cu enorme sudori, DECÂT O SINGURĂ ZI… apoi, din motive de nimeni știute, scăunelul începea să scârțâie, carii fără număr torceau în piciorușele lui și, a doua zi, totul trebuia luat de la capăt… Încât micii presari erau mereu nemulțumiți și înjurau industria lemnului din cauza căreia scăunelele tot cedau , iar ei nu aveau , cum ar veni, stabilitatea necesară să laude cap-coadă ce era de lăudat și, nu? să arunce în groapa de la marginea târgului tot ce era de aruncat… valoarea mai cu seamă, ea dăuna teribil, ea ar fi trebuit interzisă printr-o lege anume, măcar în târgul minuscul… Multe idei se lăfăiau în capetele mai marilor-micilor zilei, dar Zeii hotărâseră altceva: groapa deversa într-un râu micuț care ocolea pădurea, lângă mulțimea de vile apărute peste noapte, toate având, inevitabil, ACCEAȘI culoare sau aceleași efecte de culoare, tocmai pentru că erau proiectate de același arhitect, ipostaziat în minusculi zeci de arhitecți… râul, zic, se strecura pe lângă Ciupercăria târgului, în care neveste fără număr, din lipsă de altceva, tot tocau pentru o Zacuscă universală, care s-ar fi dorit în Cartea recordurilor… apoi, ocolind Groapa, își croia drum spre Centru, un hohotitor și balcanic Centru, cu nebunia lui nocturnă, cu acordeoanele date la maxim, cu mașinile lui din care nenumărați guță și nenumărați copii-minune răsunau spre urechile înfiorate ale micilor locatari.
…ei bine, Zeii hotărâseră totuși ca, regulat, la intervale anume, din Groapă să se nască eterna pasăre Phoenix, cu aripile ei de foc, un pic blegite, e drept, și să cânte discret, apoi tot mai tare, sacadat, ca o răpăială de pușcă-mitralieră: SATU-…, SĂTU-…, SĂTURAT!!!, SĂTURAȚI-VĂ!!, SĂTURAȚI-VĂ!!! SĂ-TU-RA-ȚI-VĂ !!! …odat!
(imagine de AICI)
Vernisaje ALTFEL
Vineri, 30 octombrie 2009… nu prea am memoria datelor, de aceea simt mereu nevoia să le notez. Programul nostru, al celor din Laurian, fusese să vernisăm vineri cele două frumoase prezențe în noua clădire a Colegiului: Cristian Bădiliță și Sorin Agachi.
…cu toate astea, nu trebuia să fie un vernisaj obișnuit…
…în care niște oameni să spună niște chestii exagerate despre alți oameni…
…așa că Alex Sîrbu, Andra Agachi și Mirela Nistor au plănuit o pantomimă, care a atras atenția celor prezenți…
(foștii noștri profesori)
(elevi)
(d-na Ana Florescu)
(d-na Codruța Câmpan)
(dl Dorin Moraru)
…pe fețele tuturor rămâne întipărită o expresie…
(foto: Sorin Agachi)
Recea splendoare
Extrasă din tumultul ultimilor zile, am pășit, parcă pentru prima dată în toamna asta, în recele gălbui al Parcului ”Eminescu”. Pentru cei de departe, cărora le e încă dor de Parc, câteva fotografii luate azi, la 3 grade cred, când vești oribile se succed.
Galateea
NICHITA STANESCU
Către Galateea
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
Foto: Drama Club (foto 1: Carmen Moraru; foto 2-6: Sorin Agachi)
Materialele de pe acest blog nu pot fi publicate decat cu acordul nostru!
Laurian 150: 30 oct 2009 Ziua Amintirilor
Zile absolut înalte… Aula nu s-a odihnit o clipă. Aici, promoția lui Sorin Agachi: 1989
In prim plan doamnele profesoare Ana Florescu și d-na Floareș. Pe fundal, ”pânzele Timpului” țesute de redacția ”Sarmis”.
NOTĂ: MATERIALELE DIN ACESATĂ POSTARE SE POT FOLOSI DOAR CU APROBAREA NOASTRA! VALABIL ȘI PENTRU ”MONITORUL DE BOTOȘANI”!!!
Laurian 150: 30 octombrie 2009
(Foto: Ema Done și Paul Marinuc)
Cronici ale evenimentelor AICI, AICI, AICI, AICI și filmul derulat la Teatrul ”Mihai Eminescu”,pe http://live.botosani.com
Trebuie să accesați ”TRANSMISII ÎNREGISTRATE” – ”30 OCTOMBRIE LAURIAN ANIVERSAR” – min 00, 00, 00 – 00, 11, 00 pentru Drama Club și min. 02.07.00 pentru excelentul musical ”Laurian, Laurian”!!!!! (tehnica asta!!!!)
PS Materialele de pe acest blog pot fi utilizate în alte publicații doar cu aprobarea noastră! Valabil și pentru ”Monitorul de Botoșani”!!!
Comentarii recente