Omul negru n-a venit, omul roșu e aici!

Pictură de Sorin Agachi

Între cele 9 printuri de autor pe care Sorin Agachi le-a adus Laurianului, două sunt într-un ton cu totul deosebit. Sunt mai vechi, reflexe din perioada ”comunistă”, au, la origine, exerciții de grafică, tehnică mixtă, în care colajul, cologravura, pictura și desenul concură la o alcătuire stranie.
Omul roșu al lui Sorin este un alter care mărturisește cu tragism ceva familiar nouă, celor formați în comunism: faptul că s-a încercat să i se spele creierul. O imensă durere se revarsă de pe fața brăzdată de cute adânci. Este eșec și, în același timp îndărătnicie. Pare că pielea i-a fost smulsă, odată cu identitatea, de pe fața aceasta ca o hartă a deznădejdilor noastre comune. Și, ceea ce cred eu că e – dincolo de forța sugestiei și de tehnica ireproșabilă – fascinant e faptul că omul roșu, premergător Omului Negru (ca să merg pe o logică mai mult ludică) se încarcă de toată metaforica prezentului nostru.

Omul roșu îl anunță, îl precede și-l motivează pe Omul negru, adevăratul avatar al neputințelor noastre ca popor și ca și indivizi. Sorin a simțit asta, acut, ATUNCI, o simte încă, din moment ce a revenit la temă.

Scriind pentru prima dată (e drept, cu detașare) despre fratele său, Dumitru recurge la o formulă extrem de inspirată: ”demiurgia umplerii vidului”. Ei, bine, grafica lui Sorin lasă loc sugestiei vidului așa cum picturile lui de acum încearcă pătimaș, reumplerea lui. Omului roșu de atunci, mediului lui ostil și demențial, pictorul de AZI îi opune o suculentă natură răvășită, acoperind niște răni, învățând să stingă niște arderi, să poleiască (în sens propriu) carnația roșie a disperării cu floralul izbăvitor.

Omul negru e, astfel, amăgit, preț de o clipă. Dar rănile nu se vindecă niciodată definitiv.
O variantă la Omul roșu al lui Sorin, făcută de Mihai Sava: AICI