Alternativa luminii
Actorii mari se aseamănă cu acele entități, care degajă căldura și lumina Frumuseții absolute, pe care unii le numesc ÎNGERI.
CHAPLIN a fost o creatură de Lumină. Oricare dintre filmele sale, dar mai cu seamă ”Luminile orașului” e un spectacol de o simplitate și de o desăvârșită poezie.
E comic în măsura în care e și tragic. La Chaplin, limita e trecută cu ușurință. Nu e nimic penibil, nimic forțat.
Romantic, veșnic îndrăgostit, afișând cu demnitate hainele peticite, micul boem scoate din noi o copleșitoare tandrețe.
”Luminile orașului” e unul din acele filme pe care fiecare ar fi trebuit/ar trebui să-l vadă măcar o dată.
Istoria e simplă, personajul interpretat de Chaplin este un Nimeni, îndrăgostit până la scarificiu de Viață, de Dragoste, de Generozitate. Toate acestea fac din el un Special. Pentru că numai valorile care degajă LUMINĂ pot face dintr-un Nimeni, un Special. Îndrăgostit, așadar, de o florăreasă oarbă, face imposibilul și reușește să-i procure suma necesară operației.
Ea nu va ști cum arată salvatorul ei decât la final, când privește amuzată chipul acelui vagabond de care i se face milă.
El o revede și imediat o recunoaște. Întregul Univers capătă acum, pentru el, contur și sens.
Ea il recunoaște abia când îi atinge mâna. Gestul simplu, dar atât de tandru e însoțit de un dialog alegoric.
”Poți să vezi acum?”, întreabă el, cu expresia aceea parte poznașă și FERICITĂ, parte vinovată, de la final, cu privirea poate cea mai frumoasă pe fața unui Actor de Lumină…
”Da! ACUM POT SĂ VĂD!”, îi răspunde ea, ÎNȚELEGÂND TOTUL, traversând într-o secundă stări contradictorii, de la surpriză, la deznădejde, apoi la înțelegere și acceptare.
Rareori ai vreme să privești secvențe atât de frumoase. Rareori ai vreme să PRIVEȘTI…darămite SĂ VEZI!!!!
Blue
Albastrul comprimă timpul, il închide și-l limitează. Eu nu cred că albastrul e ”infinitul” sau ”speranța”, prostii din astea. Albastrul e o culoare legata de apă și de cosmos. Apa , element cosmogonic fiind, își măsoară trecerea albastră prin curgere. Eterna curgere albastra de la Eminescu, timpul etern al mării, timpul etern al râului. Cultul acesta al eternului, prin acvaticul albastru, prin ”floarea albastră” , nu a mândrei de la portiță, ci a iubirii eterne, etern dorite??
Mă gândeam la toate astea, privind postarea EXERGY, căreia îi mulțumesc pentru idee. Desăvârșirea trebuie că e albastră.
Unul din tablourile mele preferate, a cărui reproducere am ținut-o mult timp la vedere, în bibliotecă, e acesta:
Picasso are simțul tragic al trecerii și al durerii. Al închiderii prin albastru.
Adoptând albastrul ca METODĂ, Picasso îl despovărează de clișeele romantice, îl rupe de infinit și-l apropie de om. Îl face vehicul al tristeții colosale și al timpului înțepenit.
Femeile din perioada ”albastră” suferă de tristeți infinite și devin STATUI ale durerii. Asta văd eu la albastrul din pictura lui Picasso… Acum, nu mai știu dacă e durere sau e plictis…Poate că e un dureros plictis pe fața lor.
…sau pe spatele lor superb…
Nu s-a zguduit! (Dumitru Irimia)
Nici nu mă așteptam, de altminteri, să se zguduie lumea lingvisticii românești, la moartea profesorului Irimia!
Câteva reacții palide dinspre foarte puțini colaboratori ai profesorului…
Un comunicat sec, semnat de ”Catedra de limba şi literatura română, Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava” in ziarul electronic Nordlitera. Apoi, in publicația ”Crai nou” de la Suceava, un articol sub aceeași semnătură. Doua articole ”in memoriam” , semnate de Mihai Zamfir și de Rodica Zafiu în ”România Literară”.
Lumea academică de la noi e divizată și greu de acceptat pentru o minte obișnuită. Se vrea o lume exclusivistă, dar e, de cele mai multe ori, penibilă. Fiecare a tras din greu să acceadă la o postură universitară. Odată ajuns acolo, a înțeles că trebuie să reziste. Răul și penibilul de aici încep… Deși e loc destul pentru fiecare, norma cere să strălucești. În lumea academică unii strălucesc prin valoare, alții prin te miri ce… Prin șuturi date cu măiestrie, prin descurajarea studenților talentați și acceptarea rudelor, rubedeniilor, prietenilor, epoleților, în posturi importante… Astfel, lumea academică devine o menajerie în care îmblânzitul e mereu un perdant, iar îmblânzitorul e o zeitate, ajunsă, de multe ori, prin celebrul ”dosar de cadre”, sa conducă doctorate și să hotărască limite destinelor celor tineri. Profesorul meu de teroria literaturii, de pildă, a fost TRACTORIST, la vremea când se intra pe bază de Partid în Universitate, el a optat, într-o doară, pentru filologie… Îi plăcea cum sună…filologie…Se și mândrea cu asta. Ca el au fost destui. Nu am învățat, desigur, NIMIC de la ei. Nici nu știau să țină un curs, bibliografiile erau ”la secret”, dacă aduceau din afară o carte, era tabuizată imediat. Ani de zile, foști elevi ai mei veneau la mine să le fac bibliografiile pentru lucrarea de licență. Coordonatorul era o ”somitate” , închisă în destinul lui mititel, dar cu vizibilitate mare, el nu dădea sugestii, nu verifica, nu controla bibliografii…
Am avut la Universitate profesori care mi-au pus note și pe care nu i-am văzut niciodată la curs, turnători la securitate care ne trăgeau de limbă, tovarăși cu funcții care ne țineau scorul… Am avut colegi care nu au învățat niciodată în toată studenția lor și care acum sunt conferențiari sau profesori… Am văzut multe și m-am plictisit destul.
La cursurile lui Dumitru Irimia însă era ALTCEVA! De asta majoritatea studenților l-au apreciat, de asta a fost așa de detașat de colegii săi, care nu i-au ridicat stauie și nici vreodată nu o vor face. Irimia, cu firea lui directă și cu lipsa lui de menajamente, nu ierta pe nimeni ! Nu ierta prostia suficientă, nu ierta lipsa de profesionalism, nu ierta gargara de orice fel… A incomodat pe mulți! poate că pe aproape toți! Când a ieșit, finalmente la pensie, s-au auzit suspine ușurate! Catedra ”Eminescu” pentru care atâta s-a luptat, în care a adunat materialele prețioase, căreia i-a donat un calculator cărat cu spatele din Italia, prețioasa sa catedră Eminescu a devenit repede repede un loc al nimănui. Studenții pe care i-a protejat și care-i erau colegi, acum în funcții de conducere, nu au mișcat un deget! oamenii lui, în care a avut atâta încredere, cu puține excepții, au asistat cu mâinile în sân, sătui de Colocviile Eminescu, sătui de Catedra Eminescu!
I-am văzut pe mulți cu lacrimi de crocodil la înmormântare! Câtă deșertăciune!
”Spiritul” Dumitru Irimia trăiește, însă, în câțiva dintre noi! Va trăi cât vom putea și noi să-l ducem… Intransigența și sila față de oficialități, respectul pentru valoare, dragostea față de lectură, inteligența sclipitoare! Toate astea au intrat în noi, ne locuiesc, ne animă!
Poate că au fost momente când nici noi nu l-am înțeles, când l-am judecat greșit, dar, la proba Timpului s-a dovedit că ne-am înșelat…
Nu se zguduie, prin urmare, lumea academică, la dispariția lui Dumitru Irimia! Nici nu trebuie! CARE LUME ACADEMICĂ???
(Foto din arhiva mea, luate la Ipotești, probabil 1998, ultima foto: cu Andra Agachi; le puteți copia numai cu acordul meu!)
Thánatos – ploaie de stele
Moto: ”La nunta mea/ A căzut o stea…” (Miorița, baladă populară)
Nu știu dacă ploaia de stele mă face să mă gândesc la TRECERE sau cele câteva TRECERI care s-au adunat în mine anul trecut și anul acesta, dar e un SUBIECT…unul dintre cele mai importante! poate chiar cel mai important, din moment ce toată literatura omenirii pleacă de la el sau trece prin el…
Voi începe prin a trimite la TRECERILE MELE! Apoi voi face câteva remarci în legătură cu ideea morții la câțiva scriitori preferați!
Legile trecerii sunt legile DURERII. Ori, durerea in sine e pură. Unii se roagă, alții se revoltă… Uneori cauți semne, semnele nu sunt ce par… EA vine ca un fur, câmpiile ei sunt imense. O primești pe nepregătite mereu! Ai vrea să iei totul de la capăt. Din păcate, un Prag uriaș între noi și ei se instituie. Până la urmă o iei de braț și-ți mesteci frustrările. Filosofezi subțire și ți se pare că ai depășit-o. Ți se pare doar! depresii fără număr dau târcoale în crugul anului! Te legi de anotimpuri, de ploaia de stele. Înfrânt și umilit îți spui: cu timpul totul trece…
Moartea e un cub negru. Pe fiecare latură e o ferestră către noi înșine. Întreaga viață o privim fără a îndrăzni să o deschidem.
Ceva asemănător am găsit și la EXERGY, la finalul postării sale despre imaginea morții în artă. Citez un fragment care mi-a plăcut în mod special: ”Azrael reprezinta ingerul mortii in lumea islamica, desi numele lui nu e specificat in mod clar in nici unul din versetele Koranului.
Nimeni nu-i rosteste numele, dar se spune ca are aripile, parul si ochii de culoare violet.
Azrael apare si in spatiul iudeo-crestin. Citind scrierile kabbalistice ale lui Abraham Ben Samuel Abulafia aflam ca Ingerul Mortii este unul si acelasi cu Ingerul Vietii, si ca, in clipa mortii, el apare infasurat in voaluri de nuante purpurii, mov si indigo.
Abul-afia spune ca in clipa despartirii sufletului de trup “timpul se goleste de timp”, amurgul si rasaritul se suprapun, lucrurile profane devin egale cu cele sfinte, durerea si placerea se contopesc…”
(Vasile Doru Ulian, Copac în asfințit)
DEDIC ACEASTĂ POSTARE MEMORIEI MAMEI MELE, MARIA, MEMORIEI PROFESORULUI MEU, DUMITRU IRIMIA.
Idee sprijinită de colaboratorii mei: Dumitru Agachi (vezi și AICI, AICI, AICI) și Exergy.
Albinoni
Tomaso Giovanni Albinoni (* 8 iunie 1671 Veneţia; † 17 ianuarie 1751 Veneţia ) a fost un compozitor şi violonist italian.
A scris circa cincizeci de opere dintre care 28 au fost scrise in Veneţia între 1723 şi 1740, dar în prezent este citat în principal pentru muzica sa instrumentală, în special concertele sale pentru oboi.
Muzica sa instrumentală a atras atenţia în mod deosebit lui Johann Sebastian Bach, care a scris cel puţin două dintre fugile sale pe teme de Albinoni şi a folosit în mod constant basul la exerciţiile de armonie pentru elevii săi. Mare parte a operei lui Albinoni s-a pierdut în cel de al II lea război mondial, prin distrugerea Bibliotecii de stat din Dresda, astfel încât se cunoaşte foarte puţin din viaţa şi opera de după mijlocul anilor 1720.
Faimosul Adagio in Sol Minor de Albinoni a fost reconstituit de Remo Giazotto după un fragment al părţii lente din trio sonata, ce s-a descoperit printre ruinele Bibliotecii de
stat.
(aici intr-o epocală înregistrare cu dirijorul Herbert von Karajan)
Albinoni e atât de suav, încât a inspirat și nume mari din lumea muzicii considerate ”ușoare”…
Unul din numele acesta, pentru care eu am făcut o pasiune, este LARA FABIAN.
Pentru că încă e vacanță, vă propun Albinoni și în versiunea ei. O prefer pe cea în italiana, dar e o înregistrare mai bună în engleză. Videoclipul este și el interesant, ușor straniu, cu toate statuile și tabloul care prind viață. Un happening.
Exodul
O IEȘIRE ne trebuie acum, un dreptunghi mic, cu o luminiță verde pe care sa scrie ”EXIT”… Dar nu e așa, niciun Mesia nu se mai grăbește să ne scoată din asta, din confuzie, din dramă, din aiurelile zilnice. Un alt Exod se impune. Cel biblic este un ”patern”, un model. Dar câți se mai gândesc acum la asta???
Obosită și ușor deprimată de națiune și de prostia televizată, am căutat niște muzică. Din păcate, clasicii sunt slab reprezentați pe You Tube. Găsesc, iată, un tânăr croat, MAKSIM MRVICA, pe care-l recomand tinerilor mei elevi. E arătos și-i aleargă bine mâinile pe clape. În plus, videoclipul numit ”Exodus” este antrenant, cu totul special pentru modul în care conlucrează artele… interiorul aduce cu Casa Sofian!!!
Și o temă de Chopin!
Dumitru Irimia – interviu
(foto: D. Irimia la Ipotești; arhiva personală Elena Agachi)
Prin bunăvoința doamnei Cristina Irimia, semnalez acest interviu cu dl. profesor Dumitru Irimia, apărut în ”Suplimentul de Cultură” al editurii Polirom, pe 17 iulie, 2009. Interviul este realizat de Cristina Hermeziu.
Profesorul Irimia rar se confesa. Cel puțin nouă, studenților domniei sale… Nu-i plăcea să se plângă și trata cu o glumă tăioasă toată mizeria de care era înconjurat.
Puteți citi întreg interviul AICI. Aleg doar câteva pasaje cu emoția pe care omul și profesorul Irimia mi-o producea de fiecare dată…
(foto: Invitat de onoare la Festivalul Blaga de la Cluj, 2007, alături de prof. Mircea Borcilă – în picioare – și de prof. Iosif Cheie Pantea, foto: Elena Agachi)
Vorbind despre eșecuri și reușite, Dumitru Irimia evocă Colocviile ”Eminescu”:
”Din pacate, se pare ca noi romanii nu ne putem elibera de povara unui blestem: ne simtim mai bine lamentindu-ne in legatura cu absenta a ceva, de multe ori, chiar foarte important, iar cind apar semne ca acel ceva sta sa ia fiinta, sau chiar a luat fiinta, trecem la atac… Dar poate ca regretul meu ar putea fi imblinzit printr-o alta intelegere. A fost ingropata doar constituirea unei Catedre Eminescu institutionalizate. Altfel, au spus-o in diferite moduri, profesori si studenti din alte centre universitare, Colocviul National Studentesc, organizat anual la Iasi, a reprezentat de-a lungul anilor si reprezinta, prin tematica si dezbateri, o veritabila Catedra Eminescu. Si interdisciplinara, si interuniversitara. Si care aduce impreuna studenti si profesori, din Romania si de la universitati din Balti, Chisinau, Cernauti.”
Apoi, despre perioada neagră, comunistă, în care, evident, a fost invitat să ”colaboreze”:
”Privind in urma, “fara minie”, ma intilnesc cu imagini si situatii contrastante; din succesiunea lor, din incercarea mea de a le raporta unele la altele, inteleg acum, mai mult ca atunci, ca mare parte din “desertul comunist” pe care a trebuit sa-l traversam dupa al doilea razboi mondial se datoreaza, pe de o parte, numarului redus al incercarilor de a sapa fintini, daca se constata ca nu erau posibile canale aducatoare de apa, pe de alta, descoperirii avantajelor convietuirii cu desertul. Ma refer la partea vizibila/vazuta a desertului. Despre partea nevazuta, ascunsa cu strasnicie (chiar de cei foarte apropiati noua), a crimelor de “les umanitate” – in termenii lui P. Istrati, in cea dintii denuntare foarte severa a sistemului comunist, in Spovedanie pentru invinsi (1929) si in corespondenta cu R. Rolland – aveam sa aflu mai tirziu. Revenind la partea vazuta a desertului, traita in mod direct, trebuie sa marturisesc ca momente din perioada comunista, importante sub diferite aspecte, mi-au impus intelegerea de mai sus, alte momente, la fel de importante din perioada de dupa revolutia din 1989, mi-au intarit-o. Concret: am intilnit oameni care sapau fintini si oameni care impiedicau saparea de fintini… Despre carti “arestate”… Ca sa-mi pot realiza lucrarea de diploma, Conceptia lui Eminescu despre arta, am putut primi, “numai la sala”, carti si reviste (intre acestea, “Buletinul «Eminescu»“, care a aparut o lunga perioada de timp la Cernauti) de la fondul secret (!), prin deschiderea pe care mi-au aratat-o directorul Bibliotecii Centrale Universitare “M. Eminescu”, profesorul Gr. Botez, si bibliotecarele, care mi le aduceau, fara buletinul de imprumut “tipizat”; nu trebuia sa fie inregistrata studierea lor… Am avut apoi norocul aceleiasi deschideri la Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti, in pregatirea editiei Eminescu: Despre cultura si arta. Despre drumuri blocate… Intre anii 1972-1974, am fost lector de Limba romana la universitatile din Torino si Milano. Ministerul Invatamintului imi acceptase dosarul, desi nu eram membru de partid, in 1971, inspre sfirsitul unei perioade de relativa destindere. Presupun insa ca aceasta a fost posibil si (sau mai ales) pentru ca la conducerea directiei care se interesa de studiul Limbii si literaturii romane la universitati straine se aflau, intr-un prim timp, profesorul Mihai Zamfir si, in timpul imediat urmator, lingvistul Cicerone Poghirc, intelectuali autentici. Dar, desi dosarul meu fusese acceptat de Minister si numirea mea aprobata de consiliul Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Torino, la intilnirea cu studentii torinezi aveam sa ajung insa abia in februarie 1972, aproape de sfirsitul primului semestrul universitar. Au fost mai multe luni in care a trebuit sa fac fata unor presiuni din partea Securitatii, in incercarea de a-mi obtine acordul de colaborare “pentru apararea intereselor nationale”(!). Eram luat de la facultate, de acasa, erau alternate promisiuni de avantaje cu amenintari, eram santajat in diferite chipuri. Cind au ajuns la convingerea ca nimic nu-mi poate schimba pozitia m-au “parasit”, cu un abia ascuns avertisment. De-acum urma sa aflu de la Minister cind si daca voi mai pleca la Torino. Ministerul avea un singur raspuns, transmis mie prin Universitate sau comunicat direct, cind incercam sa aflu la telefon cum mai stau lucrurile: Italia nu a dat inca viza, pe pasaportul meu, pasaport de serviciu. Cum doream foarte mult sa ajung in Italia, intr-o buna zi am luat hotarirea sa ma duc personal la Ambasada Italiei. Am fost primit fara nici o dificultate de consilierul cultural, care a ramas uimit de raspunsul dat mie de Minister, intrucit nici nu se ceruse o viza pe numele meu. A telefonat la Torino, de unde au primit confirmarea ca sint asteptat la universitate de mai multa vreme. Mi-a luat numarul de telefon de la Iasi, iar peste o saptamina totul era in regula, sub aspectul vizelor. La secretariatul ministerului am fost primit cu o evidenta stare de nemultumire. Cum de m-am dus de unul singur la Ambasada!… Alte tentative de “atragere” au urmat si in Italia, dar eram de-acum inca mai intarit in a-mi apara pozitia. Si am fost lasat definitiv in pace.”
La braț cu Doamna în Negru
PREIAU de pe site-ul Humanitas o scurtă prezentare la cartea pe care v-o propun spre lectură:
”W. N. P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tanar englez pasionat de stiintele naturale, care in 1915, respins la exemenul medical pentru recrutare, afla ca sufera de scleroza in placi, boala cu deznodamant fatal. Visul de a face o cariera stiintifica i se spulbera si tanarul se concentreaza asupra jurnalului pe care-l tinea de la 13 ani: acesta devine singura lui arma impotriva destructiei fizice, martorul lucid al ultimilor sai ani. Isi pregateste jurnalul pentru publicare, incheindu-l in octombrie 1917 si anuntand ca a murit la sfarsitul lui decembrie 1917. “The Journal of a Disappointed Man” apare in martie 1919, cand el este inca in viata. Barbellion are parte, asadar, de aproape doi ani de “existenta postuma” – suprema sfidare adusa mortii – si de mai multe luni (moare in octombrie 1919) de glorie literara antuma. “Jurnalul unui om dezamagit” a avut numeroase editii in engleza si a fost tradus in suedeza, franceza, italiana, olandeza si spaniola. Are si reeditari de data recenta, caci destinul lui Barbellion continua sa fascineze si astazi.”
(pictură de Arnold Bocklin)
Cartea prezintă cu încetinitorul stări pe care oricare dintre noi le-ar derula, dacă, de pildă, s-ar afla în fața Inevitabilului.
Pentru Barbellion, moartea nu a venit ca o revelație, ci a izbit ușa de perete. La 28 de ani a înțeles că trebuie să-și grăbească PLECAREA, ea s-a și întâmplat , la 30 de ani, în 1919.
(pictură de Vladimir Velickovic)
A avut parte de Singurătate: ”Singurătatea e bună pentru suflet. După o oră de singurătate, mă simt la fel de măreț și imperial ca Marc Aureliu.” (p.43); a găsit putere să se revolte și să-și sfideze destinul: ”Chiar dacă nu există o lume de apoi, Spiritul Omului tot va fi trăit și își va fi făcut auzit protestul.„ (p. 43)
”Nu are rost să deplângi cursul sorții. Nu poate fi o cinste prea mare să avem – deși le putem râvni – lucrurile acelea prețioase, să avem ceva ce depinde de împrejurări pe care nu le putem controla.” (p.48)
(pictură de Vladimir Velickovic)
Barbellion descrie în Jurnalul său, dureros de lucid, cu simțurile hipertrofiate, sentimentul aparteneței la ACEASTĂ LUME, sentiment pe care puțini îl mai au: ”Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu, chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care e alcătuit corpul meu rămâne indestructibilă și eternă, astfel că, orice s-ar întâmpla cu ”sufletul”, țărâna mea va dăinui pentru totdeauna, fiecare atom din mine își va juca rolul separat – tot voi mai avea un cuvânt de spus…moartea nu poate decât să ne ucidă.” (p. 92)
În cartea sa, Doamna în Negru e o prezență stranie, ca în acest tablou de Arnold Bocklin, intitulat ”Insula Morții”: ”Oricând se va abate lovitura, trebuie întâmpinată cu o reacție. Heine a izbucnit în cântec. Beethoven a scris Simfonia a cincea. Eu ce voi face când va veni vremea? Nu cred să am vreun vers sau vreo simfonie de scris, așa că va trebui să îndur totul cu un rânjet – ca un animal fără judecată… Cât timp mai am spirit și echilibru, nu-mi pasă ce se întâmplă – căci știu că încă nu se poate considera că am eșuat. Singurul eșec adevărat este cel în care victima rămâne abrutizată, paralizată, părăsită, înconjurată de întuneric, iar pe dinăuntru un cuțit îi taie încet și fără odihnă corzile inimii.” (p.83)
E o carte de vacanță? Da! Când oare, decât în vacanță, ne mai putem retrage în noi înșine? dacă nici atunci??
(Dedic această postare memoriei mamei mele, care s-a stins acum un an, în august.)
LAPIDARIUS
Cu siguranță, Lapi e cu totul altceva decât Jar… o altă personalitete, face mai multe prostii!!!!
Lapi a împlinit 3 luni, îl avem de 3 săptămâni și deja nu mai putem fără el…
Expresia lui APARENT TRISTĂ ASCUNDE UN SAC DE NĂZBÂTII!!!
Știe deja o mulțime de chestii și face numai prostii bine temperate! Labradorii sunt adorabili, se bucură de lumea toată.
Lapi latră doar când își vede imaginea în televizorul stins…
În rest, e un copchil-cățel cuminte!
Comentarii recente