Atmosfera din imagini

Caut, prin cărțile poștale și fotografiile vechi o anumită atmosferă… e drept că și documentul, și artisticul, dar multe dintre ele sunt creatoare de atmosferă.

Fântânile, de pildă, ascund o chemare melancolică; singurătatea lor vioaie (prin prezența apei), vegetația puțină sau luxuriantă, o anumită arhitectură creată de om, misterul ce le învăluie, toate acestea conturează o poetică a atmosferei, un frison al amintirii, un decor al inimii întristate.

Apoi sunt parcurile. Cu lumina filtrată discret, cu limbajul acesta ușor desuet, dar eminamente mitic al crengilor.

Parcurile străbătute de om, parcurile – palimpsest al pașilor, grafii sentimentale.

Mai e o stare, aceea impusă de singurătatea copacilor de lângă râuri…

Copacii care păzesc râul, santinele fidele ale Trecerii degajă o copleșitoare tristețe… paradoxala lor cale impietrită e dublată de acvaticul neliniștitor.

Apoi te impregnezi de poezia caselor vechi și ciudate, cum sunt cele din centrul istoric al muzeului-oraș Rouen…

…case ce par a sfida gravitația și care se inscriu într-o zonă a vagului și a neliniștii.

Case disperate și sinucigașe, case la limita răbdării…case provinciale ce ascund drame și obsesii.
Mai tristă decât o casă mohorâtă e o aglomerare mohorâtă…

Ce poezie a deșertăciunii în acestă înșiruire de cerceafuri! ce eternizare a efemerului!
Apoi, desigur, atmosfera ruinelor…

O biserică incendiată e un spațiu desacralizat și sumbru.

La fel de sumbru ca și un mare oraș inundat…(celebrele inundații din Parisul anilor 1910).
Oamenii suferă, ca la simboliști, de o tristețe cronică, nimeni nu mai pare a exista în hăul dintre ei și cer.

Supuși fatalității, ca în acest sat din Alger. Uitându-se muți la o lume pe care nu o pricep.
Arta e și ea supusă tristeții și risipei.

Dar arta e încăpățânată ca și piatra… și probabil ca și ea e nemuritoare…