APUS DE JAR

E acum cu femeia în negru, mi-am zis,
şi teii înnebuneau afară şi crinii din casă o luau razna de tot…
Multă risipă de arome, câtă risipă, îmi şoptesc
să nu mă audă crinii, să nu vadă trandafirii, să nu simtă
frunzele bântuite ale teilor şi
stârvurile florilor de salcâm
abandonate, seduse, crâmpoţite…
O să fie bine, am sperat, femeia în negru ştie
Cum să-l iubească
Ea ştie cum să-l respire, cum să-l alinte, ce să-i şoptească
În spaima zorilor, ce catifelare, ce zbatere, ce alungite
Şi preacolorate vorbe să-i rostească
Ce bun şi cuminte eşti, cântă ea,
Ce mândru e pasul tău şi ce privire de lună poţi să ai,
Ce târziu e acum şi ce obosită sunt
Cât pot fi de obosită şi arde
Apusul în goana lui spre Bab Mansour

De atâta vreme
De-atâta risipă de vreme
De-atâtea zodii şi de-atâtea înţelesuri
Se tânguie iarba fiarelor umilită
Firul garoafei musteşte fără vină
Din crăpăturile ei, huma mai scuipă un păianjen.
Femeia în negru te cheamă acum către ea…
Un semn doar şi Apusul
Se tăvăleşte sub grindă.

(text inspirat de o amintire şi de o imagine de AICI)