Sinaia forever!

Oricât de dezgustător se construieşte şi în Sinaia, ca pretutindeni în ţărişoară, oricât ar fi de penibile cele 3 “Alimentare” unde găseşti totul la un preţ dublu de scump, Sinaia e, totuşi, în ea însăşi, ATMOSFERĂ , regalitate…

E fast (apus, e drept) burghez şi o anumită zonă, departe de ţopârlăneala manelistă, pe care aş numi-o “zonă elitistă”…

Nu vine oricine la Sinaia şi, când te uiţi pe stradă, vezi o lume absolut normală, pe care ţi-e drag să o vezi…
Tinere familii, cu copilaşi mici şi /sau câinii în zgardă, mai puţin tinere familii venite cu nostalgiile lor, mulţi străini…
Toţi au ACEEAŞI expresie de relaxare şi încântare… Sinaia e frumoasă… Peleşul a impregnat totul…

Deşi am făcut multe fotografii, prefer aceste cărţi poştale vechi CARE AU POEZIA LOR…

Şi, în fond, nu ilustrate se trimit din vacanţă??

Vacanţa

Acum , după ce mama a dispărut, simt mai acut ca oricând nevoia de a fi ACOLO unde a fost EA…adică în Argeş… Sper să fie totul bine şi să reuşim să ajungem şi în satul care-i era atât de drag, la mormintele bunicilor…

Şi, evident, să revedem MĂNĂSTIREA…

Mănăstire ce are gustul vacanţelor mele de elev, aşa cum Ionăşenii de lângă Botoşani, au gustul apusurilor copilăriei…
Îmi amintesc…ocoleam de nenumărate ori biserica Mănăstirii cu mama, sperând să mai aud încă suspinele Anei… După mintea mea, Ana chiar a existat şi era nemuritoare. De aceea mi se părea că e veşnic vie, aşa zidită, că etern suspină şi imploră eliberarea şi chiar de atunci am avut o nedisimulată antipatie pentru Manole…
Mă lipseam cu plăcere de minunea construită de el şi o eliberam, în mine, pe Ana… Sentimentul acesta mi-a traversat copilăria, ori de câte ori mergeam la Argeş…
Mă plimbam îndelung pe pietrişul Palatului regal, acolo unde o altă Ană sacrificată este eternizată: Sfânta Filofteia(“Intre altele, de multe ori cand ducea mancare tatalui ei la camp, o parte din ea o dadea unor oameni saraci. Intr- una din zile, pe cand avea 12 ani, acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata faptura.” – Vieţile Sfinţilor)

Două vise feminine, ambele violent sfârşite…ce putea fi mai trist pentru copilul care eram?
Apoi Fântâna…
Mama tot îmi povestea cum Manole ar fi căzut aici…

…că s-a făcut fântână pe locul morţii sale… ce absurd, îmi spuneam, ce stupid acest Manole… cum şi-a terminat el viaţa şi, mai ales Iubirea, zelos fiind să termine construcţia…

Acum Fântâna e singură, cumplit de singură, ca şi Manole însuşi, îmi spuneam…

Apoi mai e micul orăşel, cochet şi umbros…
Apoi valea cu pârâul ei, pe sub pădure… drumul către puţinele rude pe care le mai avem…
Poate o vizită la Curtea Domnească…

Toate acestea creează o stare pe care o regăsim fiecare, în locurile NOASTRE… unice, înmiresmate, muiate în Trecut…
Am găsit pe un site al Deliei Ceausoglu o excelentă imagine din Piaţa de legume din Curtea de Argeş…

Aşa cum e aici, “lucrată”, aşa e şi în amintirile mele de demult…Bravo, Delia!

Iubirea la 1900

Răsfoind prin cărţile postale de la 1900, am aflat un capitol cu îndrăgostiţi…

Cred că e util de amintit departajarea bine ştiută dintre DORINŢĂ şi IUBIRE; am găsit-o excelent exprimată la Ortega Y Gasset (Studii despre iubire, Humanitas, 2006): “A dori ceva e , în definitiv, tendinţa de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă…ca obiectul să intre în orbita noastră şi să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorinţa moare automat, odată cu dobândirea, dispare odată cu satisfacerea.

Iubirea, în schimb, este veşnic nesatisfăcută… în iubire totul e activitate. Şi, în loc de a consimţi ca obiectul să vină la mine, eu sunt cel ce mă duc la obiect şi mă instalez în el. În actul amoros, persoana iese din sine: e, pesemne, cea mai intensă încercare făcută de către Natură pentru ca fiecare să iasă din sine însuşi către altceva. Nu gravitează altceva către mine, ci eu către altceva.”

În fotografiile colorate de la 1900, poate că şi în propriile noastre fotografii, vedem MAI CU SEAMĂ DORINŢA. Rareori e prezentă Iubirea.
Şi, cu cât sunt mai teatrale, cu atât , cred eu, sunt mai trucate.

Pasiunea poate fi trucată. Mai cu seamă într-un studio foto de la 1900. Dar ea poate veşnic fi trucată, fotografic vorbind.

Sigur, GESTUL e frumos, dar Iubirea e cam departe. El o poate privi cu poftă, ea poate să-i răspundă galeş.

Aşa cum galeş e răspunsul a tot ce se termină. Dorinţa se termină prima.

A dori un vin bun nu înseamnă a-l iubi, spune mai plastic, Y Gasset.

Odată dorinţa împlinită, iubirea se subţiază, aşa ca fumul de ţigară pe care ea îl primeşte drept în faţă. Încă inhalându-l cu putere.
Iubirea e comică în ilustratele de la 1900…



…e comică şi desuetă chiar şi în atitudinile cele mai “elevate”…

E ilustrativ penibilă chiar şi în romanticile posesiuni…

Ca să nu mai pomenim de iubirea campestră, în nota ei uşor vulgară.


Sigur, luntrea şi clarul de lună ar mai putea ascunde privirile convenţionale. Imaginea siropos romantică e frumoasă în sine…

O usoară pierdere încărcată de dorinţă s-ar găsi aici, lângă copac…

…sau e doar o chicoteală lipsită de vrajă.

Iubirea familiştilor e grijulie şi stingheră. Privirile se evită şi atenţia e acum spre altceva. Obiectul dorinţei pare a se fi schimbat.

Dorinţa, odată depăşită, rămân alte consolări, pare a spune fotograful de la 1900…

Cu tot convenţionalul lor, aceste imagini sunt de o duioasă frumuseţe.
Nu avem cum să aflăm în ele Iubirea, ci doar picturalul şi naivitatea. Iubirea nu stă la fotografiat, iar dacă o face, nu poate să apară pe cărţi postale…
“…iubirea e uneori tristă ca moartea, chin suprem şi mortal. Mai mult: adevărata iubire se percepe mai bine pe ea însăşi şi, aşa zicând, se măsoară şi se calculează pe sine în durerea şi suferinţa de care e capabilă… În actul de a iubi părăsim liniştea şi repaosul din lăuntrul nostru şi emigrăm virtualmente către obiect. Iar această stare perpetuă de emigrare înseamnă a iubi” (Ortega Y Gasset, op.cit., pp. 12-13)
Eminescu e un cunoscător fin al iubirii. Din păcate s-a vorbit mult şi prost despre iubirea în concepţia eminesciană. Dar totul la el e cutremur şi abandon, e disperată căutare şi iluzorie regăsire. Iubirile din poezia lui Eminescu sunt o chinuitoare căutare a celuilalt. Pentru ca, odată găsit, celălalt să poată asculta vorbe de o acută simţire:
” Mă uimeşti dacă nu mântui… Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!/Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,/Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă./Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,/De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;/Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,/Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui…” (Scrisoarea IV)

Femei, femei…

Frumuseţea e, tehnic vorbind, accesibilă oricui. Totuşi câţi o pot cu adevărat aprecia şi câţi o pot valoriza? Nu am să bat câmpii acum despre frumuseţe, s-au scris tomuri… Doar despre frumuseţea de altădată vreau să spun câte ceva. Ideea mi-a venit când, căutând nişte ilustrate vechi, am găsit câteva dintre frumuseţile de la 1900…

Femei cu adevărat minunate, punând în evidenţă nu numai eleganţa şi calităţile fizice, ci şi talentul. Majoritatea celor din cărţile poştale vechi sunt actriţe, cîntăreţe de cabaret, de operă, dansatoare…

Unele, cum e această Gabrielle Ray, au fost considerate printre cele mai frumoase din ţara lor şi printre cele mai fotografiate în lume.


Eleganţa şi arta şi-au pus semnul pe figurile lor… Nimic ostentativ, nimic lasciv, nimic vulgar.
Mă gândeam la modele, la epoci şi la tiparele frumosului.


Mă gândesc că unele dintre ele au fost modele pentru epoca lor şi tocmai de aceea epoca respectivă emana Frumosul şi Firescul în tot ce se năştea: în arhitectură, în modă, în tiparele acestea efemere şi fragile ale femeii. O epocă a IMAGINII şi, mai cu seamă, a imaginii frumoase…epoca de la 1900.
O epocă ce admitea nu neapărat frumuseţea păpuşii de porţelan şi a machiajului gros, a silicoanelor plantate peste tot, a liftingurilor.

Femei frumoase, chiar şi cu nasul mai mare, chiar şi cu trăsături masculine…

Femei normal de frumoase, cum este această Phillis Dare, cu priviri inteligente şi cu o anumită decenţă în atitudine, aproape stinghere de frumuseţea lor.
… făcute parcă pentru a fi iubite.


Femei care azi mi se par mai REALE şi mai vii decât cele pe care le tot văd prin reviste, ori la tv…


Melancolia e o stare care azi nu se mai vede pe feţele de carton ale “vedetelor”.

Inteligenţa şi candoarea sunt valori azi depăşite.

Tinereţea a devenit azi, pentru multe nubile, o povară, de aceea se străduiesc să o ascundă, de aceea preferă masca. Dar cât de triumfătoare e tinereţea în spiritele cultivate! Aici, Maude Fealy.

Un umăr uşor dezgolit e lipsit de vulgaritate, dacă privirea e lucidă şi provocarea e plină de mister. Femeia-cadră, cum o numea Eminescu…

Frumuseţea unei soprane e spiritualizată. Cântă şi atunci când tace. Vorbeşte cu privirile şi atinge cu respiraţia. Aici, Isabel Jay.

Până şi nota uşor preţioasă e de preferat răutăţii tâmpe de pe feţele unor dive de astăzi.

Frumoase adormite, tăindu-ţi respiraţia…


Spune Eminescu, devoalând sufletul femeii, inspirat de Frumuseţea ei:
“Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie/Aş pune lege lumii râzândul tău delir,/Aş face al tău zâmbet un secol de orgie, /Şi lacrimile-ţi mir.//Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,/Ca preotul altariul, ca spaima un azil;/Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea/Ca visul pe-un copil” (Amorul unei marmure, 1868)


Dacă e mască, atunci e Masca Frumuseţii. Tot mai greu de aflat printre noi, imitatori de duzină ai unor modele de tinichea.

Depresive

În răzvrătite curgeri se-adună zdreanţa nopţii
ciudat, solemn, castanii au ruginit de tot,
rădvanul dimineţii îşi rupe de-aur colţii
păuni stridenţi tot cheamă pe Domnul Savaot.

Ascultă-le strigarea, e gol imensul burg
ce strâmbă şi coruptă – imaginea luminii…
spre tâmplă se întinde omida din amurg
şi cearcănele tale alungă iarăşi crinii.

Ce zgomote deşarte, ce nefiresc urcuş
ce rod fără de vlagă încrâncenează firea.
Într-un arin coboară al verii greu arcuş
stârnind furnici de pradă ce-şi mestecă uimirea.

Proiectul „CULTURA LA-NDEMÂNĂ 2008-2009” (rodiri 3)

Proiectului „Cultura la-ndemână” , pe care-l coordonez, are drept scop acela de a sensibiliza, de a emoţiona, de a trezi interesul tinerilor pentru ARTĂ şi, totodată pentru locuri din oraşul lor încă neprelucrate de avântul manelistic. Pe de altă parte, tinerilor mei prieteni le-a fost recomandată o bibliografie şi a trebuit ca ei să aleagă textul cel mai potrivit, pe care să-l coleze imaginii celei mai sugestive.
Voi posta aici câteva fotografii făcute de elevii mei, aflate, azi, pe holurile Laurianului nou. Ele conţin texte pe care ei le-au găsit în drumul lecturilor lor. Câteva din cele de aici le veţi găsi şi în “Sarmis 2009″.

(Otilia Brânză)

(Otilia Brânză)

(Alexandra Onofrei)

(Daniel Tremură)


(Alice Andrieş)

(Alice Andrieş şi Marta Ostopovici)

(Alice Andrieş şi Marta Ostopovici)

(Diana Negru)

(Gabriela Colbea)

(Marta Ostopovici)

(Claudia Cojocaru)

(Lia Gorgan)

(Roxana Corduneanu)

(Cristina Baltag)

(Otilia Brânză)

APUS DE JAR

E acum cu femeia în negru, mi-am zis,
şi teii înnebuneau afară şi crinii din casă o luau razna de tot…
Multă risipă de arome, câtă risipă, îmi şoptesc
să nu mă audă crinii, să nu vadă trandafirii, să nu simtă
frunzele bântuite ale teilor şi
stârvurile florilor de salcâm
abandonate, seduse, crâmpoţite…
O să fie bine, am sperat, femeia în negru ştie
Cum să-l iubească
Ea ştie cum să-l respire, cum să-l alinte, ce să-i şoptească
În spaima zorilor, ce catifelare, ce zbatere, ce alungite
Şi preacolorate vorbe să-i rostească
Ce bun şi cuminte eşti, cântă ea,
Ce mândru e pasul tău şi ce privire de lună poţi să ai,
Ce târziu e acum şi ce obosită sunt
Cât pot fi de obosită şi arde
Apusul în goana lui spre Bab Mansour

De atâta vreme
De-atâta risipă de vreme
De-atâtea zodii şi de-atâtea înţelesuri
Se tânguie iarba fiarelor umilită
Firul garoafei musteşte fără vină
Din crăpăturile ei, huma mai scuipă un păianjen.
Femeia în negru te cheamă acum către ea…
Un semn doar şi Apusul
Se tăvăleşte sub grindă.

(text inspirat de o amintire şi de o imagine de AICI)

Câteva lucrări (rodiri 2)

Au apărut de curând câteva publicaţii unde am avut contribuţii. Cred că e bine ca, mai cu seamă elevii mei să ştie că nu dorm când ajung acasă!!!
Le iau în ordinea apariţiei lor.
MERIDIAN BLAGA este o publicaţie a Societăţii Culturale “Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, ajunsă la volumul 9. Ea insumează lucrările prezentate la Festivalul Naţional “Lucian Blaga”. În fiecare an apar aceste lucrări în 2 volume: filosofie şi literatură. Un volum special este dedicat poeziilor care se citesc în festival. Anul acesta a apărut “Meridian 9. Lucian Blaga în lumină”, o lucrare de proporţii (604 pagini) îngrijită de Mircea Borcilă, Irina Petraş şi Horia Bădescu. Este o antologie impresionantă despre care voi vorbi pe larg în zilele ce urmează.
În Meridian 8. Literatură, Cluj Napoca, 2008, a apărut şi una din lucrările mele prezentate la festival anul trecut.

STUDII EMINESCOLOGIE este o publicaţie iniţiată de regretatul profesor Ioan Constantinescu, de la Catedra de Literatură Comparată şi Estetică a Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi. Publicaţia a ajuns la nr. 11 ilustrând lucrările Simpozionului Naţional “Eminescu – Carte-Cultură-Civilizaţie”, coordonat la Botoşani de Cornelia Viziteu, director al Bibliotecii Judeţene, iar la Iasi de prof. univ. dr. Viorica S. Constantinescu şi prof.univ. dr. Lucia Cifor de la Catedra de Comparată. Volumul este editat la Cluj, la editura Clusium.



A apărut de curând o nouă serie a revistei de cultură din Botoşani, HYPERION, editată de Consiliul Judeţean Botoşani, de Fundaţia Culturală “Hyperion”, şi acum, de foarte curând, şi de Centrul Naţional de Studii “Mihai Eminescu” al Memorialului Ipoteşti. Revista are, în variantă nouă 192 de pagini, o prezentare grafică de bună calitate. De ea se ocupă direct domnii Gellu Dorian şi Valentin Coşereanu.

Nr. 1 al Hyperionului mi-a publicat Balada pentru Marele Orb şi lui Dumitru micul eseu despre Fiul Risipitor (Reîntoarcerea smerită), pe care le gasiţi şi pe blogurile noastre. Balada pentru Marele Orb este chiar PRIMA MEA POSTARE PE BLOG … între timp am ajuns la…239 de postări.


Hyperion 2 conţine un spaţiu mai amplu pentru Eminescu… Aici am publicat un eseu despre “Cezara”, găsibil, de asemeni, şi pe blog.

Sarmis gata! (rodiri 1)

Să lucrezi aproape singur o revistă e obositor… Să o lucrezi pentru câţiva e descurajant… Să o aduci e anevoios… Să o verifici e enervant… Să o promovezi e un blestem…Să o faci să circule e de-a dreptul frustrant…
Dar să o pipăi…asta da frumuseţe!!!!
A apărut Sarmis, revista CULTURALĂ a câtorva elevi din Laurian… o lansăm la toamnă!
Vezi aici câteva pagini fotografiate!

Despre poame/poemele lui Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă e un creator de o incitantă complexitate şi atitudine. El joacă, pe scena culturii româneşti şi a celei europene multimple “roluri”: unul dintre ele este cel al tânărului SAVANT, specializat în istoria creştinismului timpuriu, coordonator al Septuagintei, traducător din greacă şi latină. Celălalt rol este al ESEISTULUI ahtiat de SACRU, iscoadă i-luminată prin propriul destin şi prin destinele mai marilor pe care îi admiră (de referinţă sunt studiile despre Mircea Eliade, dar nu numai!).
In fine , o altă “mască” a lui Bădiliţă pare a fi, cel puţin în viziunea mea, aceea a lui Orfeu, Poetul care îndrăzneşte nu numai să-şi domesticească propriile spaime în chip de monştri, ci şi acela care-şi poartă povara dulce a Iubirii, când cu febrilitate, când cu pudoare, când răvaşit de extaz.

Considerând că poezia este “viziune”, “apokalypsis – dez-văluire”, o “stare de luciditate hiperbolică”, “inspiraţie subită” şi “ekspiraţie controlată”, ştiind că Poetul nu e un damnat, ci un Ales, un “Semnificator” care experimentează libertatea (vezi Manifestul suprarealismului ortodox al lui Bădiliţă!), Cristian Bădiliţă se rostuieşte în rândul creatorilor de poezie care-şi oferă, odată cu versurile, drept ofrandă, întreaga fiinţă în care “vrabia a murit…râzând”. Atât cât site-ul lui ne permite să aflăm, volumele sale de poezie, imersii într-o stare de blândă sfâşiere, se înscriu într-un semantism al sacrului tratat cu detaşare ironică: “Cartea micilor erezii” (1998), “Duminica lui Arcimboldo” (2004), “Apocalips de buzunar” (2005), “Regele cu o harfă în mâini” (2007), “Poeme pentru păsări şi extratereştri” (2007).

Poetul îşi refuză şi refuză poezia pe care Ion Barbu o numea “leneşă” şi pe care Bădiliţă o numeşte, într-un tir metaforic nestăvilit: “rece”, “fără gust”, sticlă sau faianţă”, “scalpă”, “ştrangulată”, “vag delir”, “aghiazmă acră”. Poezia al cărei sens este ea însăşi îi repudiază, de aceea poezia va scormoni printre sensuri, şi le va marca, inclusiv GRAFIC, cromatic.

Căci în grupajul intitulat “Calendar poeticesc” (iunie, 2009), apare un număr (sacru), 12, de paradoxal ludic autodenumite “poame/poeme în acrostih” pe care Bădiliţă le-a colorat cu atenţia unui copil de grădiniţă, fascinat de culorile ce i-au fost puse pe masă. Poetul este el însuşi un copil care-şi potriveşte cu maximă seriozitate verbul şi versul, care se joacă într-un registru voit vesel, la nivel cromatic, dar cu siguranţă grav, la nivel semantic.

(imagine din expoziţia de la Ipoteşti a poemelor, în viziunea artistică a graficianei Liliana Grecu)
Cele 12 “poame/poeme” sunt roadele unui an calendaristic, exprimate în forma fixă a acrostihului. Nemulţumit parcă doar de lectura pe verticală a titlului poemei, poetul introduce jocul de culori şi nuanţează, în cadrul acestuia, jocul de caractere. Aşadar, o poemă cum e “Decembre” este alcătuită nu numai din 8 versuri ci, fiecărei litere îi corespunde o culoare, fiecarei litere în italice îi corespunde un vers în italice şi tot aşa. Totul se complică cu ingambamente colorate şi anagrame (poema “Oniembrie”!!).

Efectul? Efectul este cel al căutătorului care are răbdare, voinţă şi timp să intre în jocul poetului. Aş spune că fiecărei poezii îi corespunde o stare cromatică ce poate fi una evidentă, poema verde în formă de clepsidră pe fond negru din “Septembrie” sau yin /yiang-ul roşu /negru ori verde/negru din “Octombrie” şi “Decembrărie”. Sau e pur şi simplu o geometrie ironică, aşa ca în “Oniembrie”.
Dar, dincolo de inventivitate, dincolo de joc, dincolo de râsul poznaş pe care îl redescopăr la Bădiliţă (Penelopă cu ochelari, amuzându-se, pare-se, de mine, cititorul încurcat în iţele colorate ale pânzei poemei), dincolo, aşadar, de tehnică, de coaja, de rostogolirile cuvintelor colorate, stă pitită osatura gravă a sensurilor şi aici poetul nu mai poate fi “ajutat” de roşul carmin sau de gabenul înverzit al tehnicii cromatice.
Aici “inima se rostogoleşte în gol ca un bulgăre de ceară”, aici “pâinea noastră de mâine o vom înghiţi cu lacrimile de azi”, aici “Isus merge pe nori cu capul în jos”, aici regula este: “mănâncă dumicatul de cer/şi spune da/Blestemului de care nu poţi fugi.”
Cristian Bădiliţă are, în loc de condei, o aripă de înger, elegant tivită şi straniu împodobită cu un amestec de smerenie asumată şi de împietrire caldă: “Faceţi linişte îngerul trece/Elegant prin venele acestui poem/Barbar!/Rămâne după el o senzaţie rece/Un cub de gheaţă explodat în pahar” (“Februarie”).
Mi-am propus să nu citesc poemele în ordinea lor firească, ci aleatoriu. Sunt surprinzătoare, în neomodernismul lor. Iată, de pildă, “Iunie”: “nebun strigi după mine eu după tine striguu/ Ireversibil curge prin oase frânte frigu`/E frig de zăpuşală e cald de cucurigu!”; logica e a Poeziei, adică, precum spuneau cei vechi, ilogică în chip absolut. Dar nu oarece logică e de căutat, ci STAREA, ci esenţa, ci ekstaza. Ori dânsele chiar se află din plin în poezia lui Bădiliţă, poezie care se nutreşte din IUBIRE, poezie a cărei importantă nelinişte e Iubirea, poezie care calcă prin Iubire ca Divinul pe ape, fără să-i rănească firea:
“El o detesta pe ea şi-/I spunea numai vorbe greeeele, de uitare. E/L o iubea totuşi foarte mult, atât de muuult încât se uita pe sine, /Uitucul, în ochii ei albaştriverziportocali/I şi mort era, înecat, şi urcat la cer pentru o înviere urgentă” (“Iulie”).

Un ermetism nedeşănţat, ca un menuet, aflăm în “Oniembrie”, text poetic născut “din sfera tandră a unei clipe”, în fapt, o artă poetică, atent construită grafic din triunghiuri “isoscele” alb-roşu, îmbinate cu galben. În stil ironic, culorile sunt dispuse în grila tricolorului românesc, poetul nu numai definindu-se (“Mă întreb cine sunt şi ce caut pe aici”) ci şi asumându-şi (temă comună la Bădiliţă!)apartenenţa şi totodată distanţarea de Matcă: “Bună dimineaţa popor de neant/Rostogolit ca piatra în urzici/Intrat în istorie de-a buşilea, pe kant”…

Calendarul poetului începe/se termină cu un “Decembre” şi o (dacă mi se permite) “Decembrărie”; dacă “Decembre” e o dare de seamă despre sine (“E gata şi cartea, şi anul!”), “Decembrărie” e chiar un psalm în care vocea celui ce se roagă învocă SĂNĂTATEA pe care o dă puterea de a râde din toată inima: “Doamne, trezeşte-te în miez de noapte şi uită-te aici, la/Est de Gomora, unde nimeni n-a râs de o mie de ani./Cum să crezi în existenţa lui Dumnez/Ezeu de vreme ce n-ai râs niciodată din toată inima…”

Până la urmă, asumându-ne , împreună cu eul liric această rugă, nu putem spune decât că vom fi marcaţi şi mutilaţi mult timp de neputinţa râsului sănătos şi de neputinţa de a ne bucura de toate minunile Clipei:
“Iarta-ne, Doamne, pentru feţele noastre îngălbenite de tristeţe…”

Remarc cu mereu plăcută surprindere expoziţia Lilianei Grecu de la Memorialul Ipoteşti, o graficiană de aleasă ţinută, cea care semneză tot ce înseamnă “prezentare” (şi au fost destule!) acolo: afişe, cărţi postale, coperţi de carte, grafică…