Cuplul primordial în decădere (I)

Imaginea lumii în lăuntrul cuplului primordial: “Cezara” de Mihai Eminescu


În nuvela eminesciană “Cezara” (1876) imaginea mitic – exemplară a lumii se reflectă şi este reflectată de imaginea cuplului promordial.

Există în nuvelă două imago ale unei lumi exemplare: prima, cea care deschide nuvela, este imaginea în trepte a lumii materiale ce-l înconjoară pe Ieronim. Cea de-a doua, structurată aproape identic, este ducerea la o perfecţiune circulară a primei imagini, lumea lui Euthanasius.
Lumea lui Ieronim este una verticală şi, deopotrivă, limitativă, aproape sufocantă. Singura de-limitare spaţială o oferă marea „nesfîrşită”, în a-toponimia ei neliniştitoare: „Marea şi-ntindea nesfîrşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adînc-albastră a cerului…” . (p. 342) Marea generică din nuvelă (singura ei identitate este redată prin articol hotărît) dobîndeşte, spre final, în varianta ms. 2282, [Moartea Cezarei] conotaţiile thanatice : „Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strîns îmbrăţişate…”(p. 374)
Ca motiv literar de maximă importanţă, insula are o dublă ipostază în acest text: mănăstire (Ieronim) şi peşteră (Euthanasius), spaţiu sacru prin excelenţă, dar desacralizat prin calitatea umană decăzută, luciferică (Ieronim) şi, ca şi peşteră, spaţiu în sine lipsit de dimensiune sacră, sacralizat însă prin prezenţa demiurgică a lui Euthanasius.
La polul opus, spaţiul mănăstirii, este desacralizant prin modul în care naratorul îl prezintă, ca loc al decrepitudinii umane, invadat de o natură agresivă. Chilia lui Ieronim adăposteşte „schiţe ciudate” în concordanţă cu lipsa de cucernicie, profanatoare, a locatarului. Şi, pentru a întregi imaginea provocatoare a tînărului, el este în compania unui iniţiator demonic, precum, în cealaltă nuvelă, Dionis.
Lipsit de atributele sfinţeniei, spaţiul – în care îşi duce sumara existenţă Ieronim – are rolul (conferit de narator) de a anticipa atît povestea de iubire (prin artă, desenele pe cărţile bisericeşti), cît şi profilul celuilalt spaţiu, de o sacralitate primară, edenică: insula lui Euthanasius. Lipsit de privirea profanatoare a curioşilor, acest alt spaţiu din insulă, pe care îl vom numi mistic, întrucît miracolul este aici posibil, are coordonatele perfecţiunii primordiale: „Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc eu.” (p. 347)

În ambele spaţii, insula este cuprinsă de mare – materie primordială – şi adăposteşte un lac / iaz – imagine particularizată a mării, în ipostaza de oglindă, de „narcisism cosmic” : la Eminescu, lacul reflectă atît cerul, prelungindu-i, în plan terestru, imaginea, cît şi lumea (cea vegetală îndeobşte, cotropitoare) ce-l înconjoară. Ca şi în curtea mănăstirii, în insula lui Euthanasius lacul (în ipostaza sa mitică, de spaţiu paradisiac, în care se varsă cele patru izvoare edenice ) este cotropit de vegetal, semn al puterii regeneratoare absolute a naturii, însă de un vegetal care inspiră ordine, blîndeţe, un exotism temperat. Lacul, acest „ochi liniştit” din „mijlocul văii”, implicit al insulei, exprimă imaginea fantasmatică a plinului (în ipostaza ocrotitoare a pîntecului matern): în lac (expresie statică a apei clare) se varsă cele patru izvoare – copii, care-şi află, astfel, aici, locaş (sacru) securizant. Mica insulă din mijlocul lacului (din lumea esenţializată a lui Euthanasius) este, la rîndu-i, un ochi etern, ferm, terestru, cel care, asemeni ochiului lăuntric al sultanului ( cel ce „închis afară, înlăuntru se deşteaptă”, Scrisoarea III), ori al Cătălinei ( „ochii mari, bătînd închişi”, Luceafărul) conţine o închidere care se deschide revelatoriu: peştera.
Cu siguranţă, simbolica peşterii este deosebit de complexă şi nu ne propunem aici o evidenţiere a acesteia. De la grota lui Platon la peşterile iniţiatice greceşti, simbolul este învăluit de mister. Arhetip al uterului matern sau imagine a lumii ori a Centrului, „matrice universală”, înrudită cu oul sau cu mormîntul, peştera este, cu precădere, cavitatea perfectă, loc al naşterii şi al reînvierii. La Eminescu ea reprezintă „împlinirea unui peisaj” (Bachelard), imagine paradisiacă prin excelenţă, loc al morţii (Euthanasius< thanatos), dar şi sugestie a renaşterii, spaţiu estetic, al contemplaţiei, accesibil numai iniţiatului şi/sau neofitului. Peştera – prag deschide cale către insulă. Zidul de ierburi şi stînci cuprinde un spaţiu al perfecţiunii şi ascezei contemplării. Odată limitat, anulat chiar, lumescul, privirea merge spre cer, spre esenţe. Valea („lumea mea este o vale…”), corespondent mitic al plaiului, asimilat ideii de destin (Blaga), întruchipează perfecţiunea primordială, „muzică eternă” şi privire uimită totodată.

În insula lui Euthanasius există peştera – casă, spaţiu al maximei intimităţi şi al desăvîrşirii contemplative. În pîntecul ei sînt sculptate fantasmele lui Euthanasius: erosul primitiv (Adam şi Eva), erosul bucolic (Venus şi Adonis) şi erosul agresiv (Aurora şi Orion), feţe simbolice, în fond, pregătitoare, ale erosului din nuvelă. Insulă a vieţii edenice şi insulă a morţii frumoase, asimilată de către Mircea Eliade „insulelor fericiţilor” din Antichititate, insula lui Euthanasius este un „axis” înconjurat de ape, restabilind astfel, armonia cosmică: „Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creaţia, forma, tot aşa, în mijlocul lumii în eternă devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendentă simbolizează realitatea absolută, imutabilă, paradiziacă.”
Odată ajunşi pe insulă, cei doi protagonişti ai nuvelei, Ieronim, apoi Cezara, suferă o transformare evidentă: pînă atunci ezitant, bărbatul se dăruie în întregime iubitei sale însetate de amor. Iubirea celor doi are doar aparenţele iubirii paradisiace (insula, izolarea), aparenţa unor arhetipuri – „fiinţe care pot cunoaşte fără să devină”, aparenţa unor fiinţe ce-şi depăşesc limitarea şi frustranta condiţie umană.

Toate iniţiativele Cezarei din această nuvelă, inclusiv cele din spaţiul insulei, stau sub semnul pasiunii devoratoare. Atunci cînd îl pierde, pentru un timp, pe Ieronim, Cezara se lasă îmbrăţişării acvatice, compensatorie, marea dobîndeşte valenţe masculine. Cezara întruchipează erosul feminin agresiv, eros care îşi autodevoră subiectul. Vorbind, în scrisoarea sa către Ieronim, de „agresiunea inocenţei femeieşti”, Euthanasius descrie, de fapt, o femeie – concept, o suprapunere a celor trei modele mitice Eva – Venus – Aurora, anticipînd măreţia vinovată a Cezarei din portretul făcut de către narator.
În fapt, nu atît iubirea este tema sau una dintre temele nuvelei, ci, aşa cum afirmă şi naratorul, „setea de amor”. Sete dominantă, perpetuă, frustrantă, mereu reprimată, născătoare de fantasme: „Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,… cum ar fi dorit, … ce ar fi dorit?… Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. (p. 347)
Magia insulei, cu splendoarea ei paradisiacă, pare a pune în polemică evidenţă cuplul primordial de după Cădere: degradat de păcat, măcinat de frustrări. Este, mai degrabă, o victorie a edenicului în dauna erosului în Cezara, deşi acest aspect apare ca evident abia dacă luăm în considerare şi varianta finală, postumă, a textului. „Setea de amor”, ispita, domină, la nivel tematic şi fantasmatic textul. Ea se opune „însetatei” de perfecţiune naturi. Din această încleştare, Omul iese învins.