Matrix – pre limba iniţiaţilor

Blogurile de mare interes ale unui cărturar român, profesor la New York, tratează, în paralel, o vastă problematică, de la istoria religiilor la paleografie, de la jurnalism la gnoză, de la spiritualitate antică la filologie – lecţii de lectură pentru toţi cei care admit să mai citească. Unul dintre subiecte se referă la fenomenul Matrix, fenomen în lăuntrul căruia ne aflăm, de fapt, cu toţii, nu e numai o pură ficţiune.
Veţi citi în ordine AICI şi AICI!
LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Mai citiţi şi cele bloguri!

Vezi BLOGUL LICEULUI!
Vezi BLOGUL DRAMA CLUB!
Vezi şi blogul Sarmis!
Vezi şi ce lecturi contează pe blogurile lui Teofil!!
Mai poţi vedea şi o topire în vegetal, pe blogul lui Gabilutza!
Citeste superbe poezii ale lui Cristi Badilita, fost laurian!
Vezi ce-s incunabulele, la Teofil!

Invaţă să priveşti un tablou , cu doamna X!
Dacă doreşti teme acidulate şi bine scrise, mergi la Ioan Usca!
Dacă vrei şi acidulate şi poezie, mergi la doamna Nora Damian!

Mergi unde vrei, cititorule, NUMAI CITEŞTE CEVA ZILNIC! Cititul e o boală contagioasă: se ia! iţi doresc să nu te poţi vindeca!

Se duce lumina!

ascultă, ascultă
cum fuge lumina
cum teama de noi
clocoteşte…
ecou de-ntrebări sătule de râs
în peştera noastră
trosneşte…

ascultă cum visul se face bondoc
cum trâmbiţă lava
din sânge
zâmbind, înghiţim
narcoticul joc
de-a dragostea care
se frânge…

pilaştrii durerii sosesc gâfâind
cu pasul noptatec sub cruce
şi
ţipăt de pasăre mută-
lumina se duce din noi dogorind

ascultă,
ascultă…

Cuplul primordial în decădere (I)

Imaginea lumii în lăuntrul cuplului primordial: “Cezara” de Mihai Eminescu


În nuvela eminesciană “Cezara” (1876) imaginea mitic – exemplară a lumii se reflectă şi este reflectată de imaginea cuplului promordial.

Există în nuvelă două imago ale unei lumi exemplare: prima, cea care deschide nuvela, este imaginea în trepte a lumii materiale ce-l înconjoară pe Ieronim. Cea de-a doua, structurată aproape identic, este ducerea la o perfecţiune circulară a primei imagini, lumea lui Euthanasius.
Lumea lui Ieronim este una verticală şi, deopotrivă, limitativă, aproape sufocantă. Singura de-limitare spaţială o oferă marea „nesfîrşită”, în a-toponimia ei neliniştitoare: „Marea şi-ntindea nesfîrşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adînc-albastră a cerului…” . (p. 342) Marea generică din nuvelă (singura ei identitate este redată prin articol hotărît) dobîndeşte, spre final, în varianta ms. 2282, [Moartea Cezarei] conotaţiile thanatice : „Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strîns îmbrăţişate…”(p. 374)
Ca motiv literar de maximă importanţă, insula are o dublă ipostază în acest text: mănăstire (Ieronim) şi peşteră (Euthanasius), spaţiu sacru prin excelenţă, dar desacralizat prin calitatea umană decăzută, luciferică (Ieronim) şi, ca şi peşteră, spaţiu în sine lipsit de dimensiune sacră, sacralizat însă prin prezenţa demiurgică a lui Euthanasius.
La polul opus, spaţiul mănăstirii, este desacralizant prin modul în care naratorul îl prezintă, ca loc al decrepitudinii umane, invadat de o natură agresivă. Chilia lui Ieronim adăposteşte „schiţe ciudate” în concordanţă cu lipsa de cucernicie, profanatoare, a locatarului. Şi, pentru a întregi imaginea provocatoare a tînărului, el este în compania unui iniţiator demonic, precum, în cealaltă nuvelă, Dionis.
Lipsit de atributele sfinţeniei, spaţiul – în care îşi duce sumara existenţă Ieronim – are rolul (conferit de narator) de a anticipa atît povestea de iubire (prin artă, desenele pe cărţile bisericeşti), cît şi profilul celuilalt spaţiu, de o sacralitate primară, edenică: insula lui Euthanasius. Lipsit de privirea profanatoare a curioşilor, acest alt spaţiu din insulă, pe care îl vom numi mistic, întrucît miracolul este aici posibil, are coordonatele perfecţiunii primordiale: „Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc eu.” (p. 347)

În ambele spaţii, insula este cuprinsă de mare – materie primordială – şi adăposteşte un lac / iaz – imagine particularizată a mării, în ipostaza de oglindă, de „narcisism cosmic” : la Eminescu, lacul reflectă atît cerul, prelungindu-i, în plan terestru, imaginea, cît şi lumea (cea vegetală îndeobşte, cotropitoare) ce-l înconjoară. Ca şi în curtea mănăstirii, în insula lui Euthanasius lacul (în ipostaza sa mitică, de spaţiu paradisiac, în care se varsă cele patru izvoare edenice ) este cotropit de vegetal, semn al puterii regeneratoare absolute a naturii, însă de un vegetal care inspiră ordine, blîndeţe, un exotism temperat. Lacul, acest „ochi liniştit” din „mijlocul văii”, implicit al insulei, exprimă imaginea fantasmatică a plinului (în ipostaza ocrotitoare a pîntecului matern): în lac (expresie statică a apei clare) se varsă cele patru izvoare – copii, care-şi află, astfel, aici, locaş (sacru) securizant. Mica insulă din mijlocul lacului (din lumea esenţializată a lui Euthanasius) este, la rîndu-i, un ochi etern, ferm, terestru, cel care, asemeni ochiului lăuntric al sultanului ( cel ce „închis afară, înlăuntru se deşteaptă”, Scrisoarea III), ori al Cătălinei ( „ochii mari, bătînd închişi”, Luceafărul) conţine o închidere care se deschide revelatoriu: peştera.
Cu siguranţă, simbolica peşterii este deosebit de complexă şi nu ne propunem aici o evidenţiere a acesteia. De la grota lui Platon la peşterile iniţiatice greceşti, simbolul este învăluit de mister. Arhetip al uterului matern sau imagine a lumii ori a Centrului, „matrice universală”, înrudită cu oul sau cu mormîntul, peştera este, cu precădere, cavitatea perfectă, loc al naşterii şi al reînvierii. La Eminescu ea reprezintă „împlinirea unui peisaj” (Bachelard), imagine paradisiacă prin excelenţă, loc al morţii (Euthanasius< thanatos), dar şi sugestie a renaşterii, spaţiu estetic, al contemplaţiei, accesibil numai iniţiatului şi/sau neofitului. Peştera – prag deschide cale către insulă. Zidul de ierburi şi stînci cuprinde un spaţiu al perfecţiunii şi ascezei contemplării. Odată limitat, anulat chiar, lumescul, privirea merge spre cer, spre esenţe. Valea („lumea mea este o vale…”), corespondent mitic al plaiului, asimilat ideii de destin (Blaga), întruchipează perfecţiunea primordială, „muzică eternă” şi privire uimită totodată.

În insula lui Euthanasius există peştera – casă, spaţiu al maximei intimităţi şi al desăvîrşirii contemplative. În pîntecul ei sînt sculptate fantasmele lui Euthanasius: erosul primitiv (Adam şi Eva), erosul bucolic (Venus şi Adonis) şi erosul agresiv (Aurora şi Orion), feţe simbolice, în fond, pregătitoare, ale erosului din nuvelă. Insulă a vieţii edenice şi insulă a morţii frumoase, asimilată de către Mircea Eliade „insulelor fericiţilor” din Antichititate, insula lui Euthanasius este un „axis” înconjurat de ape, restabilind astfel, armonia cosmică: „Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creaţia, forma, tot aşa, în mijlocul lumii în eternă devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendentă simbolizează realitatea absolută, imutabilă, paradiziacă.”
Odată ajunşi pe insulă, cei doi protagonişti ai nuvelei, Ieronim, apoi Cezara, suferă o transformare evidentă: pînă atunci ezitant, bărbatul se dăruie în întregime iubitei sale însetate de amor. Iubirea celor doi are doar aparenţele iubirii paradisiace (insula, izolarea), aparenţa unor arhetipuri – „fiinţe care pot cunoaşte fără să devină”, aparenţa unor fiinţe ce-şi depăşesc limitarea şi frustranta condiţie umană.

Toate iniţiativele Cezarei din această nuvelă, inclusiv cele din spaţiul insulei, stau sub semnul pasiunii devoratoare. Atunci cînd îl pierde, pentru un timp, pe Ieronim, Cezara se lasă îmbrăţişării acvatice, compensatorie, marea dobîndeşte valenţe masculine. Cezara întruchipează erosul feminin agresiv, eros care îşi autodevoră subiectul. Vorbind, în scrisoarea sa către Ieronim, de „agresiunea inocenţei femeieşti”, Euthanasius descrie, de fapt, o femeie – concept, o suprapunere a celor trei modele mitice Eva – Venus – Aurora, anticipînd măreţia vinovată a Cezarei din portretul făcut de către narator.
În fapt, nu atît iubirea este tema sau una dintre temele nuvelei, ci, aşa cum afirmă şi naratorul, „setea de amor”. Sete dominantă, perpetuă, frustrantă, mereu reprimată, născătoare de fantasme: „Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,… cum ar fi dorit, … ce ar fi dorit?… Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. (p. 347)
Magia insulei, cu splendoarea ei paradisiacă, pare a pune în polemică evidenţă cuplul primordial de după Cădere: degradat de păcat, măcinat de frustrări. Este, mai degrabă, o victorie a edenicului în dauna erosului în Cezara, deşi acest aspect apare ca evident abia dacă luăm în considerare şi varianta finală, postumă, a textului. „Setea de amor”, ispita, domină, la nivel tematic şi fantasmatic textul. Ea se opune „însetatei” de perfecţiune naturi. Din această încleştare, Omul iese învins.

Jocuri de copii

Săptămâna trecută ideea colegului meu, Ciprian Cazacu – Hoffman, a prins viaţă. Tinerii din cl. a Xa au participat la un concurs de videoclipuri-reclama pentru cei care doresc să se înscrie la noi, la Laurian. Doua dintre ele mi-au plăcut în mod special…
Primul videoclip dezvoltă un interviu ghiduş, celălalt e un apel la starea Laurianului vechi… Acum imi dau seama că nu atât cladirile (cea veche , ori cea nouă) sunt vedetele, ci ATMOSFERA, una destinsă, europeană, de libertate asumată.

TROFEU PENTRU DRAMA CLUB, LA PIATRA NEAMŢ!!

Am ajuns acum acasă.
Suntem mulţumiţi. Dumitru a fost cu noi , a venit cu cateva ore mai devreme şi a avut timp să scrie… Vă dau acest link!
Bravo, Drama!
Mânăreli nu au fost, dumpotrivă! Ne-a strâns în spate duritatea examinatorilor!
Festivalul de la Piatra reuneşte trupe de neprofesionişti din toată ţara. Sunt studenţi, oameni în toată firea, care fac teatru de o viaţă, şi elevi. Anul acesta festivalul “Yorick” şi-a schimbat denumirea şi a devenit “Zimbrul de Piatra”, pentru a atrage atenţia asupra unei comori pe cale de dispariţie, de care nemţenii au grijă: zimbrii! Noi nu comentăm denumirea, deşi ne-ar fi plăcut mai mult prima. Însă nu denumirile festivalurilor sunt problema noastră. Pe 5 iunie avem, din nou spectacol, la Zilele Iorga!

Drama la Piatra Neamţ

Drama Club pleacă mâine, pe 23 mai, la Piatra Neamţ, la un festival naţional de teatru… Să ne ţineţi pumnii!!
Vom face tot “Frumoasa”… Avem nevoie de susţinerea voastră! Indiferent ce vom face…

Cu drag vă lasăm!

Fiziologia provinţialului

Sigur, provinţialul nu mai e mare, încotoşmănat şi transpirat cum îl prezintă Negruzzi. Sau, dacă e, totuşi, mare, încotoşmănat şi transpirat, nu asta deranjează neapărat.

Mirosul de provincial e altul, mai subtil şi e în relaţie cu frica. Provincialul e, în primul rând, fricos! Gura lumii e pentru el mai rea decât un cancer sau un cutremur de magnitudine 7. Ca să-şi gasească un sens pentru viaţa lui, de altminteri purtată fără vreo noimă anume, provincialul SE TEME. Se teme de şefii imediaţi, se teme de subalterni, că-l sapă, se teme de şeful de la partid, că nu-l mai pune pe liste, se teme de nevastă, că ţipă, se teme de colegi, că-l toarnă… Indiferent care e sursa temerilor sale, provincialul nu va reuşi să o depăşească.
Astfel, se naşte pentru a se teme şi se teme să renască. Nimic din ce e firesc nu-l atinge. Nici furculiţa nu o ţine firesc, nici vorba nu-i este firească, nici privirea nu-i e cercetătoare firesc, nici măcar fumul ţigării nu iese în sus firesc.
Astfel dotat, provincialul poate sa pară inofensiv şi chiar simpatic. Mereu încurcat în propria-i teamă, va avea şi dorinţa de a şi-o depăşi. De aceea, lucrul pe care el îl ştie a-l face cel mai bine e Răul. A observat că, făcând rău, se mai despovărează de ale lui. Şi apoi, răul e plăcut, dă senzaţia puterii şi plenitudinea care lipseşte ideii. Răul înlocuieşte vidul lăuntric şi transfigurează viaţa care, astfel, e mai suportabilă.

Sarmis – ecouri

Anul acesta “Sarmis” s-a deschis. Au intrat si invitaţii noştri, alături de elevi. Iată o primă reacţie!
Anul viitor vom avea invitaţi elevi ai Liceului de Artă, cu care deja avem o colaborare specială (un elev al lor , Bogdan, activează la noi , La Drama Club!). În curând, aşa cum se întâmplă, va fi o reuşită să colaborezi la Sarmis! Pentru cei care ştiu să aprecieze. Acest număr al revistei va pleca în Franţa, în America şi în Canada, de unde sunt colaboratorii noştri de marcă. Practic, puţin importă acum dacă trece su nu de nu stiu care concurs…Important e că ţinem sus nivelul. Că se aude tot mai mult de Laurian, de elevii talentaţi de aici! A trecut vremea închiderii în cuşcă, vremea când toţi erau ahtiaţi de osul lor… Sideraţi să nu îl ia cineva. Au trecut vremurile negre ale închiderii, deşi uneori mai cred că…

Mânăreli de 2 lei 35!!!

Evident, dacă eşti român, şi dacă înţelegi să-ţi faci treaba pentru care eşti pregătit, atunci EŞTI BLESTEMAT!
NU MAI POŢI FI VALABIL, DECÂT MORT!

Aţi văzut ce frumos se vorbeşte despre românii morţi???
Aşa e destinul nostru, să nu fim “buni” altfel…

Iată o banală, evident penibil de banală competiţie la nivelul revistelor de liceu! Un liceu din România anilor 2009!!!
Ce credeţi???
Se omite o revistă cum e “Sarmis”! Anul trecut a luat “marele” şi tarele premiu pe ţară, pentru Botoşani, o revistuţă cu poezele şi cu integrame…
Acum , iată, “Sarmis” (aproape că) nu reuşeşte să trecă de faza judeţeană!
De ce???
De mere şi de pere, de aia!
E acelaşi motivul pentru care Drama Club nu a reuşit decât să ia decât un modest premiu de consolare pentru că face “teatru-imagine”!!!!!!!!
E comic, nu? Ar fi, dacă n-ar fi penibil…sinistru!

Cum ştim noi, românii, să ne dăm cu stângul în dreptul… cum ştim să ne “tragem” noi premii, de tot felul, deşi nu am realizat nimic pentru ele! Ce frumos e să “omiţi”, să faci “erori”, şi, mai apoi, să nu le plăteşti!!!
E o încercare…să fii român! Frumos ne şade!
Maine voi veni cu amănunte! chiar merită dicuţia despre a merita sau nu să faci ceva aici!!!
Ne mai mirăm că ăştia micii vor să plece??? PĂI, SĂ PLECE!!! CE SĂ FACĂ AICI???
Imagini de Goya, cred că, în altă viaţă, Goya a fost român!