Apusuri de Paşti

Aşa începea… Autobuzul prăfuit străbătea cu greu pe drumul comunal. Îmi micşoram ochii, doar doar oi vedea mai degrabă drumeagul străjuit de plopi care dădea în drumul mare şi se aburca mai apoi până sus, către pădure. Era primul indiciu. Priveam apoi în stânga drumului dinspre Botoşani. Acolo soarele apunea răsfrânt în Lunca Siretului. Niciodată nu am mai vazut astfel Apusul. Nu l-am mai văzut de Atunci, deşi îmi fac drum mai des acum, cu maşina, numai pentru asta.

Duruind şi fornăind cu greu, autobuzul se lăţea peste banda pietruită, de mi se părea imens, şi mă minunam cum de şoferul poate să-l ţină pe drum. Stătem întotdeauna lângă mama, o tot cicăleam cu câte o întrebare. Drumeagul de la Bohoghina se apropia tot mai mult şi curând aveam să văd tăbliţa roasă de praf pe care scria Ionăşeni. Satul mitic al copilăriei mele se numeşte aşa. Vacanţele mele s-au numit sau Ionăşeni sau Curtea de Argeş. Dar, mai degrabă Ionăşeni, era mai aproape şi bunicii trăiau. Când drumeagul cu plopi rămânea în spatele mat al autobuzului, deja mama nu mă mai putea ţine pe scaun. Oprirea era chiar în dreptul drumului spre bunici.
De ce memoria selecteză doar VRAJA? de ce păstreză doar secvenţele de vis? Cum ar trăi bunicii acum, dacă nu ar trăi în memoria mea?

Ce duh al zilelor care ni se par comune revine şi le transfigurează? Bunicii aveau casa pe coama dealului, drumul către ei era unul iniţiatic. Era deci greu. Îi ştiam toate ocolişurile, îi cunoşteam toate bolovănişurile, îi învăţasem toate primejdiile. Una dintre ele era să alunec în urma proaspătă de căruţă, să cad, cum mai făcusem şi să-mi murdăresc ghetuţele noi pe care trebuia să mi le laude Mămuţa… Alta era casa verde şi misterioasă a unui vecin taciturn despre care buncicii mei spuneau poveşti incredibile la lumina lămpii. Dar şi aşa, alergam de zor la deal, cercetaş al locului, până ce părinţii oboseau să mă mai strige şi mă lăsau în plata mea. De regulă îi găseam la masă, ori tăifăsuind prin curte. Curtea era largă, cu multă iarbă lăsată să crească într-un mod care părea un covor gros. Niciodată n-am mai simţit astfel iarba… De câte ori am mai călcat pe iarbă, sau era prea scurtă şi înţepa, sau nu era deloc plăcută la atingere, firul tăios – strivitor al senzaţiilor nude.
De Paşti însemna pentru mine Drumul către ei, mirosul de pâine coaptă care mă ameţeşte şi acum, mirosul de ţuică de prune a bunicului, ciorba de găină, mămăliga aburindă, pâinea cu cartofi sau cu mălai, aiuritor de parfumate… Odată ajunşi, toate astea se deschideau ca nişte esenţe. Dacă una dintre miresme lipsea, mi se părea că nu e Paşte.

Uneori, după ce bunica s-a stins sec şi senin (“Măi Dumitre, eu mor!”a spus într-o noapte, că bietul Tătuţa nici nu se trezise bine şi ea deja murise, îşi amintea ca prin vis ultimile ei cuvinte…) şi bunicul mai trăia încă, casa părea şi chiar era pustie… Atunci, din cotloane, de după dulapul din bucătăria de vară, de prin cercurile de metal, prăfuite şi sparte, ale sobei la care nu mai gătea dânsa, atunci izbucnea mirosul de Paşti, mirosul de cozonac, de pâine cu cartofi, de miel, de ciorbă de găină, mirosul ei, al bunicii, bun, dulce, ca o pâiniţă caldă… Stăteam prostită în mijlocul bucătăriei pustii, şi mă gândeam, ca şi acum, că nu am mai avut niciodată un Paşte atât de tihnit şi nu am mai văzut niciodata ca atunci soarele apunând într-o lacrimă de aur peste Lunca Siretului.