Copacii lui Ulian

Înalt, bonom, ghiduş, ca orice creator, nespus de talentat, e (îndrăznesc să spun) PRIETENUL nostru, pictorul Vasile Doru Ulian, acest muntean autentic, îndrăgostit până la cer de pădurile nemţene, de copaci, de flori, de lumina care cade pe Lume, de Vaşcăul natal, de unde-şi trage seva pentru nepieritoare pânze…

Opera domniei sale e străbătută de simbolul viu al Copacului, axis el însuşi pentru o lume din care Omul e, în genere izgonit, căci suverană şi de neîmblânzit e coroana, pulsând de felurite seve, a Pomului mitic.

În diverse ipostaze, pomii lui Ulian sunt repere ale dezmărginirii, ei singuri, cu şi în apăsătoarea lor singurătate, situîndu-se cu modestie în însuşi centrul lumii. Uneori lumea e, pentru ei, o neîndoioasă armonie, alteori e decăzută şi crudă, apocaliptică, degajând o tristeţe nesfârşită. Şi totuşi găsind o ultimă ramură prin care să facă semn Cerului.

Dar, cel mai adesea, natura lui Ulian e una paradisiacă, aproape stingheră în armonia ei. Din sânul floral al Edenului se iveşte, cu forţă tainică şi urieşească alcătuire câte un “măr pădureţ”, câte un “păr pădureţ”, câte un “păr în vânt”, câte un “păr Bahrin”, câte un “carpen”, câte un “stejar desfrunzit”, câte un “pin la Vaşcău”, câte un “ienupăr”, câte un “frasin la Măgura”, câte un “arbust roşu”…câte un “copac în asfinţit”…

Indiferent cum îl denumeşte pictorul, pomul pare a fi, de cele mai multe ori, ACELAŞI, doar în anotimpuri, stări şi visări diferite.  Omul se îmblânzeşte, privindu-l, se transformă, desenându-l, se dăruie, iar el, Pomul, il acceptă cu suverană empatie.

Ulian nu e un peisagist pur şi simplu. El pictează doar acele stări care corespund sufletului său dornic de singurătate. În liniştea naturii, Om şi Pom se măsoară, işi răspund, unul e în prelungirea celuilalt, unul este celălalt.

(foto: desene şi pânză de Ulian, colecţia Dumitru Agachi)