Colecţia mea de texte (I)

Zilele acestea, Sărbătoare fiind, am avut mai mult timp să răsfoiesc pagini de pe blogurile prietene. M-am gândit să fac o selecţie din ceea ce mie mi se par a fi cele mai frumoase articole şi să le postez aici, cu speranţa că măcar unele vor plăcea trecătorului grăbit. Aşa cum, într-o carte, atunci când citeşti, subliniezi unele idei, aşa va fi şi colecţia mea de texte…sublinieri ale unor idei pe care le citesc şi care-mi plac mie! Voi insera intre texte picturi de Vasile Doru Ulian (fotografiile sunt neprofesioniste!). PS: Nu uitaţi să daţi, la finalul postării, un click pe “mai mult”!!! sper să fie mereu un mai mult de implinit!!!Enjoy!

(Ulian, Arbust roşu)
La treabă, deci!
Un fragment foarte amar despre lumea în care trăim l-am găsit la d-na Nora Damian:
“Vreau să spun că orizonturile largi, infinit generoase, înghesuite în ţarcuri strâmte şi inflexibile generează dereglări spirituale asemenea unor acumulări uriaşe de presiune. Precum cele din sfera religioasă produse de zelul cât se poate de pământesc al unora care vor să pună sechestru pe cer şi să-l înghesuie între ziduri generatoare de bigotism şi fanatism. Care nu obosesc să închidă sacrificiul cristic în celula meschină şi inflexibilă a unor reguli răstignitoare ale dragostei şi iertării. La fel sunt si cele în care sunt crucificate relaţiile fireşti interumane creatoare de cultură şi civilizaţie perenă. În care patriotismul e încătuşat şi încuiat în ţarcul naţionalismului pentru a produce şovinism şi duşmănie. Acumularea de presiune cu potenţial distructiv în acest caz ca şi în multe altele e produsă de acelaşi instinct posesiv care se vrea verb al creaţiei! Un instinct care se manifestă cu virulenţă maximă mai ales în distrugerea explozivă, revoluţionară, a unui sistem, sau al unui regim pentru a-l restaura apoi, pe alte coordonate şi… mai profitabil! Astfel, fiecare aşchie va încerca să recupereze sistemul încărcându-l cu aceeaşi presiune distructivă, dar în forme mai rezistente. Reordonarea funcţională a unui asemenea ansamblu e extrem de dificilă. Ogoarele geometrice frumos colorate care se văd din avion, sunt încă pline de mine care pot exploda. O lume care şchiopătează prin încâlceală şi mizerie. Oameni care aleargă încă, să prindă la vreme anotimpul însămânţărilor cu speranţe. Doar înţelegerea procesului, cu toate dezamăgirile inerente, nu numai dintr-o fracţiune din interior ci cu viziunea întregului, perseverenţa şi flexibilitatea, ne pot ajuta în orientarea corectă.” (Restauraţia după restauraţie)

(Ulian, Clopotniţă la Almaş)
De pe blogul unui savant (“Teofil”), profesor la Columbia University, extrag acest pasaj despre ideea de creator, despre SACRIFICIU, cu referire la Milton, marele poet englez, dar studiul trebuie citit în întregime, are şi o excelentă prezentare grafică:
“Milton a scris cele zece volume (care vor deveni 12, pana la sfarsit) ale Paradisului Pierdut intre 1658 – 1663, proiect mai vechi, datand din 1640, nici chiar poetul nu putea banui ce de fapt el lucreaza la unele dintre cele mai mari poeme din toate timpurile, care vor schimba radical literatura engleza. Din pacate pentru Milton, pana in 1652 isi pierde complet vederea, si este nevoit sa dicteze o mare parte din poem, o adevarata performanta tinand cont de subiect si dificultatea limbajului. Este ajutat cand si cand de prieteni si familie, lipsit de bani pentru a angaja permanent pe cineva, lucreaza mai ales noaptea sau dimineata devreme, singur, repetandu-si si cizelandu-si neincetat versurile pana cand le poate dicta cuiva. Modifica in permanenta ceea ce “scrisese”, asa ca intr-o zi buna ajungea sa definitiveze abia 15 – 20 de versuri, daca si rabdarea celui ce juca rolul de secretar rezista. Singurul manuscris pastrat este un astfel de manuscris dictat, pregatit sub supravegherea lui Milton pentru tiparul primei editii, avand cel putin cinci serii de corecturi. Din fericire, desi de regula astfel de manuscrise erau aruncate, acest a fost pastrat. Milton a vandut manuscrisul si dreptul de publicare editorului Samuel Simmons pentru zece lire sterline. Cartea a aparut in noiembrie 1667, intarzierea datorandu-se crizei de hartie si incendiului care devastase Londra in 1666.” ( Milton- Paradisul pierdut )

(Ulian, Pridvor la Agafton, ebosa)
O excelenta ilustrare a Pragului şi a Păzitorului Pragului găsec la Gabilutza, un scriitor si un cercetator al cărui talent îl apreciez într-un mod aparte:
“…probabil ca irealul nostru e mai uşor de vizitat. Paznicul monstruos e întâlnit undeva, la o poartă, un loc de hotar, al limitei noastre. Unii se împietresc privind gardianul înfiorător, se opresc acolo, in faţa porţii, şi aşteaptă, şi aşteaptă. Pe indecişi îi găseşte moartea la intrare. Paznicul ce pare mut dar fioros, pleacă odată cu ei. Când nu mai e nimic de pierdut, abia atunci, cu o scânteiere de curaj, întreabă gardianul: Dar ce-i dincolo de poartă? Si monstruosul gardian va zice … ” Păi nu stiu! că era Poarta ta!”. Dacă tot le revine curajul, mai supraliciteză o întrebare: Şi de ce stăteai aşa fioros aici? – “Aşa sunt eu ! mulţi imi zic că sunt de decor! şi de intimidare !”. Dincolo de poartă e, mai întotdeauna, un loc minunat, se poate însă să fie şi Infernul.

Opusul acestei atitudini e, în “Pilgrim’s progress”, la poarta unui castel păzit de cavaleri înarmaţi cu spada si fioroşi, o mare mulţime de pretendenţi speriaţi la intrare, iar gardianul are o simpla carte şi asteaptă mai retras să scrie numele celor temerari. Un curajos se apropie de el, zice: Notează numele meu! Trage sabia şi se aruncă asupra cavalerilor, primeşte răni şi-şi croieşte drum prin mijlocul lor, răzbate.” (Gardianul porţii strâmte)

(Ulian, Piatra Teodorei)
De la Gigi Rusu aleg un fragment de proză:
“Mai întâi a fost ceaţa . Nici nu se luminase bine şi o pâclă lăptoasă aluneca deja deasupra bisericii şi sfâşiată de turla înaltă , curgea ca un şuvoi pe străzi, ascunzând trecătorii , unul de celălalt şi printre ei, felinarele păleau rând pe rând ca nişte lumânări rătăcite. Apoi s-a pornit un vânt rece ce a împrăştiat ceaţa şi a început brusc să ningă cu ciudă . În câteva minute, totul a devenit alb şi confuz. Oamenii mai în vârstă spuneau că nu au mai văzut o asemenea ninsoare la sfârşitul lui Martie, dar vorbe ca acestea auzi mai tot timpul . Memoria unei generaţii e de regulă scurtă şi subiectivă şi lumea găseşte mereu prilej de mirare, altfel viaţa nefiind decât o succesiune de întâmplări previzibile şi măsurabile . În scurt timp, maşinile s-au transformat în movile albe mişcătoare şi doar claxoanele înnebunite răscoleau liniştea ce cădea de sus odată cu ultima iarnă . Fulgii , grei de plumb, se izbeau sacadat de vitrinele luminate şi năuceau copiii în drum spre şcoală . Unii spuneau că e zăpada mieilor , alţii , că e a rândunelelor sau a berzelor şi cerul cădea de-a binelea peste oraş măturând totul în cale . Dar , ca toate născocirile iernii , şi asta a trecut până după amiză şi tocmai când semafoarele au început iar să clipească alene şi trecătorii să-şi scuture hainele de gheaţă , a început ca din senin să miroase intens a portocale. [...] Mirosul trecea însă şi prin geamurile de termopan şi invada uşor ,uşor, bucătăriile , sufrageriile luminate şi până şi visele celor ce,plictisiţi de aşteptare , adormeau istoviţi . Întrebările se ciocneau una de alta şi noaptea creştea mirosind şi ea a portocale . Şi abia târziu de tot, după ce norii zdrenţuiţi de vânt s-au împrăştiat , ultimii insomniaci din oraş au putut să vadă cum o lună ca o portocală uriaşă se prăvălea peste pădurea de la orizont.” ( Miros de portocale)

(Ulian, Copac, stânci şi ferigi)
De la Mihai Sava, prietenul nostru plecat hăt, departe, am selectat un text poetic tare frumos:
“du-mă-n valea ştiută numai de ploaie,
beţi să fim de nedormirile-n-aduceri-aminte,
să nu mai cânte doar lichenii prin coşciuge,
si râsul şleampăt dintr-un dinte.
flutură-mi cu sânii tai, ierbile de iasomie,
şi Bahluiul sa ne soarbă precuratele cuvinte,
febra crudelor dorinţi,
să ne-nghită spovedaniile sfinte,
să ne spunem iar în şoapte, stăruinţele deşarte
inima-mi sa şadă, fâlfâind la gâtu-ti salbă,
să-mi fii, a poveştilor de toamnă,
prea frumoasă, dulce, doamnă. (Efuziuni de iarnă)

(Ulian, cerdac la Văratec)
De la Andra Agachi am selectat o mică reflecţie despre Trecere, privită din perspectiva tinerei de 18 ani:
“Întotdeauna există o fărâmă de nesocotinţă în fiecare dintre noi. Căutăm întreaga viaţă un CEVA fără ca să ne dăm seama de fapt ce este. Suntem prinşi în mrejele acestei căutări şi dansăm molateci purtaţi de ritmuri şi cadenţe care se pare că ne duc spre locul de vis. Căutăm perfecţiunea într-o secundă pentru că nu îndrăznim să privim perspectiva şi atunci ne mulţumim cu secunda şi îi suntem chiar recunoscători că există. O secundă perfectă şi o viaţa trăită-n căutarea-i. Şi totuşi ce căutăm? Şi care este de fapt drumul care ne duce? Dar destinaţia?

Şi dansând pe coala mată, Cuvântul se aşează lin dintr-o piruetă făcută pe jumătate, descriind starea Începutului: „ Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare… şi totul este vânare de vânt” (Ecleziastul, cap 1, versetul 9).
Şi lumea se roteşte iarăşi în jurul propriului Eu, regenerată, schimbată, nouă. Şi visul reîncepe… „Aşa-ncepe ca-ntr-un vis…” (Mircea Eliade – La Ţigănci)” ( Lumea-i visul sufletului nostru)

(Ulian, Frasin la Măgura)
De la Dumitru Agachi am ales o splendidă descriere a stării de Paşti:
“Slujba Învierii la Mănăstirea Coşula. E o mănăstire de ţară nu departe de Botoşani. Călugării psalmodiau, aşa cum o fac din totdeauna, cu vocile uneori obosite, alteori parcă trezite din amorţeală, când cântarea stranei devine disonantă, dar plutea o senzaţie de pace, de eternitate „născută la sat”, de lumină de la lumânare, caldă, roşiatică, fumegândă… Priveam peste chipurile îmbrobodite cu pânze aspre, negre, cu noduri mari, simple, sub bărbii osoase, pe care se vedeau inciziile adânci de pământ negru, de feţe greblate, răgilate, poate ar fi cuvântul care descrie mai expresiv obrajii îndreptaţi spre altar. Nu mă mai opream din privit, mai ales când auzeam cuvintele de lumină “Hristos a înviat !”, chipul zugrăvit al Îngerului. Aşa se întâmplă mereu acolo, fie că sunt singur în biserică, fie că e slujbă, e o comuniune care mă absoarbe…” (Îngerul)
(mai mult…)

aprilie 22, 2009 | Categories: cultura, scrisul rămîne, Uncategorized | Tags: Andra Agachi, Dumitru Agachi, Gabi a lu Ursu, Gigi Rusu, Mihai Sava, Nora Damian, Teo-phyl, Vasile Doru Ulian | 2 Comentarii »