Patul lui Procust

Mă gîndesc deseori la peisajul dezolant din Călăuza lui Andrei Tarkovsky, la faptul că spectaculosul acolo rezultă tocmai din AŞTEPTAREA SPECTACULOSULUI.

Practic, în Călăuza nu se întîmplă nimic. Trei oameni, un scriitor, un scientist şi un mistic încearcă să pătrundă, şi reuşesc asta, într-o “Zonă” despre care se spune că e fantastică, ea întruchipînd nu numai incomprehensibilul, ci şi totala lipsă de control din partea umanului…

Acolo ei ajung într-o casă dărăpănată ca tot restul “Zonei”, un spaţiu banal, dar straniu, despre care se spune că îndeplineşte dorinţele… Asta e , pe scurt şi destul de grosier spusă “istoria”, epica filmului…

Camera de acolo însă e un pat al lui Procust… Practic, e o ANTICAMERĂ, căci nimeni nu îndrăzneşte să treacă de Prag. Ea trezeşte resentimente, împacă nişte contrarii, cheamă la supunere, la reflecţie, umanizează şi înspăimîntă totodată… Cei trei traversează, fiecare, stări contradictorii, de la revelaţie la violenţă. Pragul dintre “dorinţa sacră şi sinceră” şi lumea lor e mult prea greu de trecut.

Şi telefonul tot sună… Vocea de la capătul celălalt, dacă e o voce, atunci e una banală, ca şi tot restul. Rămîne ca fiecare să descopere Mesajul. Şi fiecare încearcă să transpună pre limba lui, Mesajul, dar Mesagerul nu se lasă aşa de simplu descoperit…

Astfel vara s-a dus,
Fără să lase pe mormântul ei vreo urmă
Soarele încălzeşte încă,
Dar nu e de-ajuns…

Tot adevărul ar fi putut veni
Ca un puf în formă de stea
Strâns în palma mea
Dar nu e de-ajuns…

Nici binele nici răul în zadar nu s-au scurs
Lumea s-a luminat de sărbătoare
Dar nu e de-ajuns…

Viaţa s-a pliat mereu
Atentă, făcându-mă să râd,
Am fost un om norocos
Dar nu e de-ajuns…

Nicio frunză nu s-a uscat,
Niciun os nu s-a rupt,
Ziua, ca un cristal, a spălat totul
Dar nu e de ajuns…” (multumesc, Andra, pentru traducere!)

La urma urmei, nici nu mai contează a cui e vocea, nici de ce telefonul sună în camera goală, nici măcar mesajul nu mai contează, nici Mesagerul ce faţă are…

Căci fiecare stă cuminte în patul procustian, doar în treacăt, un ochi atent ar sesiza, dar, aşa, foarte subtil, că fiecăruia dintre cei trei îi lipsesc ba cîteva degete de la picioare, ba un pic de frunte, ba un cot sau o fărîmă de umăr… “Numai că asta nu e de ajuns!”

Prin cele articole

Prima zi de vacanţă m-a făcut să mai lucrez la blogul Drama Club. Apoi am răsfoit presa şi am gasit în Monitorul de Botoşani de vineri, 30 ian, la pagina de învăţămînt, un frumos articol (Proiect cultural demarat de către elevii botosăneni) despre proiectul nostru,  “Cultura la-ndemînă”,  scris de către domnişoara Carmen Moraru, căreia îi mulţumim!

Apoi am răsfoit prin filele blogurilor şi am citit cu mare plăcere articolul Ştefanei Sava, din Canada. E vorba despre un tip cu totul cumplit de boală, numit ‘locked-in syndrom’, o boală în urma căreia cel atins de ea, deşi înţelege totul, rămîne paralizat , neputînd să comunice decît prin clipitul ochilor, uneori, al unui singur ochi…Terifiant!

Dumi a preluat tema mea cu “mitologicale” şi a scris o savuroasă pagină despre scorpii…cît despre Andra, ea e în vacanţă şi s-a apucat iar de citit… aşa că lasă pe seama altora grija blogului.

Eu am început a cugeta la Călăuza lui Tarkovsky şi cred că voi continua…

Pînă una alta, vă propun o melodie a uimitorului  Goran Bregovic, de care mi s-a făcut  foarte dor,  şi la care mă gîndesc cînd privesc imaginile din Călăuza : e celebra melodie din filmul “Arizona Dream” al lui Emir Kusturica,  “In the Dead Car“… În maşina moartă noi suntem vii…

Imagine din filmul Călăuza, de Andrei Tarkovsky.

Visul

Cîndva, în Iaşii studenţiei, pe Lăpuşneanu, era un cinematograf  (mai este încă, dar dezafectat) unde cenzura comunistă nu se făcea prea mult simţită… Acolo, de multe ori, urmăream filme care ne-au marcat definitiv…

Unul dintre ele este CĂLĂUZA (Stalker, 1979) lui Tarkovsky… Încă mai cred că e printre primele 3 filme pe care mi-ar plăcea să le iau cu mine, ştiţi voi, pe o insulă pustie…

E un film nu artistic, ci, DE ARTĂ! De aceea e greu de văzut şi de suportat de oricine… Dar nu oricine citeşte acest blog, aşa că…

Pentru fiecare secvenţă din film se pot scrie pagini…

Filmul e despre o CĂLĂTORIE INIŢIATICĂ într-o ZONĂ aparent obişnuită, dar, totuşi, diferită…  O călătorie într-o ZONĂ periculoasă se transformă într-un itinerariu despre CONDIŢIA UMANĂ.

Vizionînd, din nou, secvenţa VISULUI, mi-am amintit de Anubis… Cîinele negru e o prezenţă stranie, mitică şi, deopotrivă, fantastică, în film.

El îl însoţeşte pe CĂLĂUZITOR, fiind o manifestare a Sacrului într-o lume care-şi pierduse dimensiunea sacră.

Revenind la secvenţa VISULUI…

<Şi a fost atunci un cutremur mare şi soarele se făcu negru ca o pânză de sac făcută din păr, iar luna se făcu de sânge şi stele din cer căzură pe pământ ca smochinele verzi când sunt scuturate de vânturi puternice. Şi cerul se-mpărţi ca un pergament restrâns. Şi fiece munte sau insulă mutate au fost din locul lor. Şi regii lumii şi toţi cei de seamă şi cei bogaţi şi cei puternici şi toţi cei care liberi erau, s-au ascuns în peşteri şi printre pietrele munţilor şi au spus acestora: „ Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de prezenţa Lui cel ce stă pe tron şi de mânia Mielului, căci ziua furiei Sale a venit şi cine ar putea să ţină piept acesteia?”> (Mulţumesc Andrei pentru traducere!)

Visul este reprezentarea placentei acvatice a unei LUMI fragmentate, o lume familiară, pusă parcă sub lupa unui Savant…

VISUL este Filmul unei Vieţi, cu sedimentele ei, nu totdeauna plăcute, cu temerile ei, cu partea aceea de Impalpabil şi de Ininteligibil, amăgitor numită DESTIN.

Visul este şi revelaţie apocaliptică ce, în frumoasa şi muzicala limbă rusă, pare un poem al nesfîrşirii Slavei Divine.