A te stinge cu demnitate

De la animale ar trebui să învăţăm totdeauna… Deşi preferăm să le dăm cîte un picior, să ne plîngem cîtă mizerie fac, să ne numărăm banii cînd le luăm mîncare…

Animalele nu ştiu că vor muri, dar au, în schimb, o presimţire a morţii. Cînd ea se apropie, ele se comportă ciudat. Ce le plăcuse,  nu le mai place, reacţiile lor sunt schimbate, se adăpostesc lîngă noi, se ghemuiesc în noi, ne imploră cu privirea, poate , poate vom pricepe totuşi…

Grăbiţi cum suntem, le ignorăm deseori. Animăluţele noastre însă ştiu a ierta. Asta ştiu ele cel mai bine. Să iubească şi să ierte, iubindu-ne.

Golul lăsat în noi de Jar nu s-a putut nicicum rezolva. Nu-i mai simţim prezenţa prin casă, dar ne gîndim la el deseori. Îndată se împlineşte un an.  Jar nu mai e.

Acum, cu suava lui bătrîneţe nici tatăl lui Jar, Ajax,  nu e mai bine.

Am ţinut azi să-l văd pe Ajax… Ni se spusese că e bolnav…  I-am întins, ca de obicei, păpica bună pe care mereu i-o aducem. Foame nu-i era, dar nu m-a refuzat. A făcut, aşa cum şi Jar o făcea de multe ori: mi-a făcut pe plac! A luat cîteva înghiţituri, apoi s-a uitat în ALTĂ PARTE. Acest gen de privire, îmi amintesc bine, da, l-am văzut la Mămuţa, după atacul care a răpus-o, l-am vazut la mama, înainte de a se stinge, l-am văzut şi la Jar… E o privire ANUME.

Vorbim degeaba de balada “Mioriţa”, de “Mai am un singur dor” al lui Eminescu: degeaba e totul, dacă nu putem privi şi înţelege, OCHII unui muribund. Nu ştiu dacă “împăcare” e cuvîntul. AŞ PREFERA SĂ-I SPUN DEMNITATE.

Am văzut asta şi la cîinele pe care eu l-am numit “Marele Orb”… un fel maiestuos de a muri. Aşteptarea morţii devine o chestiune personală. Nu lacrimi vor cei care mor. Ele nu-i pot nicicum ajuta. De fapt, nu vor nimic. Vor să plece cu fruntea sus. Unii vor să plece mai repede. Altora le este egal. Noi, oamenii, mai avem, mai putem avea credinţa, care să ne pervertească de la adîncul sentiment al morţii… Ele, animalele, nu au nimic. Nimic altceva decît DEMNITATEA LOR. Şi e suficient!