Madam Isoscel…
Ştiu că o să-mi ridic în cap nenumăraţi admiratori ai filmului Liceenii, din tinereţea noastră comunistă (1986, regia Nicolae Corjos), dar mie nu-mi place nici filmul (timid şi penibil, în marea lui parte), nici tipologia personajelor. De fapt, singurul aspect care-mi place e melodia de fundal, Ani de liceu, cîntată de, acum, uitata Stela Enache şi de diafanul Florin Bogardo.
Poate cea mai puternică personalitate pusă în scena filmului e celebra “tovarăşă” de mate, poreclită “Isoscel”.
Interpretarea exagerat simpatică a Tamarei Buciuceanu aduce în atenţia cui doreşte asta un model de profesor pe care eu, cel puţin, îl detest dintotdeauna. Profesorul “sever”, limitat, dar, vezi Doamne, cu “scăpări” de umanitate…
Tovarăşa de mate reprezintă o imagine pe care Partidul o dorea şi, vai, chiar a devenit, EMBLEMATICĂ. Severă, dar simpatică, înţelegătoare ca o mamă (??), peste ea nu se poate, totuşi, trece!
Imaginea aceasta şi-a făcut loc în conştiinţa tuturor şi, odată cu ea, o epocă bazată pe autoritarism şi ierarhii, în loc să fie o căutare a omenescului din om; o epocă în care elevul era (şi mai este, din păcate!) considerat un cobai, nu un partener de dialog, o epocă în care accentul se punea exclusiv pe reuşită şi nu, cum ar trebui, pe formarea unei reciprocităţi (şi profesorii au de învăţat de la elevi, dacă nu admitem asta, totul e pierdut!), o epocă a stigmatelor (“eşti prost!”, “analfabet”, “impertinent”…), şi nu una a adaptărilor la nivelul aspiraţiilor elevului, cum cred că ar trebui să fie…
Genul acesta de profesor mie mi se pare bun DOAR pentru film şi, drept “studiu de caz”, pentru studenţi…
elena agachi
Filmul este super penibil, iar personajele, TOATE personajele, ridicole. Desi, daca ma gindesc bine, filmul este de-a dreptul inspaimintator prin felul in care reprezinta anii aceia in care minciuna si falsitatea devenisera valori sociale. de fapt, filmul insudi e o mare minciuna. Cu toate astea, in realitate, au existat profesori care nu s-au minjit, care riscau greu doar ca sa strecoare cite un strop din ce ar fi trebuit sa fie scoala. Eu am avut marele noroc sa am doi profesori de acest fel. Unul dintre ei a fost Dl. Ursu, profesorul meu de latina din liceu, celalalt fiind Dl. Martinescu, profesorul meu de engleza din scoala generala. Datorita in mare parte primului, am devenit ceea ce sint, iar celui de-al douilea ii datorez in primul rind gustul de a citi, de a descoperi altceva, alt fel de a trai, dincolo de minciunile comuniste. Amindoi credeau ca o alta lume e inca posibila, si ca noi vom fi poate mai norocosi. Nu s-au inselat prea tare. Erau, amindoi, niste vizionari, pe linga ca erau dascali desavirsiti. Insa despre ei inca nu s-au facut filme, si poate ca nici nu se vor face vreodata.
De acord cu tine, Stefana!
De fapt noi traim acum consecintele acestui tip de mentalitate… Si, din pacate, tot asa vom fi si peste muulti ani pina cind “madamele Isoscel” se vor fi trecut deja la pensie…
subscriu… filmul nu spune nimiic, iar din multitudinea de scene penibile cea mai “grava” mi se pare: “Mihai, NU STIAM CA STII SA JOCI SAH!” – o afirmatie care ii schimba viata oanei sirbu!! totusi filmul are si un merit… ne arata si noua celor mai “noi” cum era pe vremea voastra, de asta cred ca merita vazut!
Lasa-le sa moara odata cu noi, voi sa nu aveti asa scoala!!!